România și fantoma ratingului „junk”

Nu știu voi cum sunteți, dar eu de ceva vreme urmăresc cu un ochi îngrijorat subiectul ăsta cu retrogradarea ratingului României. Se tot vorbește prin presă, apar economiști care dau din cap îngrijorați la televizor, iar eu m-am gândit că nu strică să scriu și eu ce am înțeles din toată nebunia asta, pe limba mea, fără cifre aruncate la întâmplare ca să pară că știu ceva.

Pe scurt: România stă în acest moment pe ultima treaptă din zona „sigură” pentru investitori, la toate cele trei mari agenții — S&P, Fitch și Moody’s. Practic mai avem o singură treaptă până cădem în categoria speculativă, cunoscută popular drept „junk”. Nu, nu suntem încă acolo. Dar suntem pe muchie, iar toate cele trei agenții au perspectivă negativă asupra noastră, ceea ce în limbaj de om normal înseamnă „mai e puțin și vă retrogradăm dacă nu vă vedeți de treabă”.

Fitch urmează să dea verdictul pe 31 iulie. Moody’s ar trebui să vină cu al lor prin septembrie. Deci practic în perioada asta chiar se joacă ceva serios cu noi, nu e doar speculație de presă.

De ce am ajuns aici

Nu e mister mare. Anul trecut am avut cel mai mare deficit bugetar din toată Uniunea Europeană, undeva la 7,9% din PIB (după ce în 2024 fusese chiar și mai rău, 9,3%). Adăugați aici instabilitatea politică, promisiuni de reforme care întârzie, bani din PNRR care riscă să se piardă pentru că nu apucăm să-i cheltuim la timp, și obțineți exact rețeta pe care agențiile astea de rating o urăsc: incertitudine.

Partea bună, ca să nu fiu doar catastrofist, e că anul acesta lucrurile arată ceva mai bine. Deficitul a coborât destul de mult față de perioada similară din 2025, iar veniturile la buget au crescut, mai ales din TVA și impozite pe venit. Deci nu stăm chiar cu mâinile în cap. Dar, din păcate, agențiile de rating nu se uită doar la cifre seci — se uită și la cât de stabilă e clasa politică și dacă reformele promise chiar se întâmplă, nu doar se anunță.

Ce s-ar întâmpla concret dacă ne retrogradează

Aici e partea care mă interesează pe mine cel mai mult, pentru că afectează buzunarul fiecăruia dintre noi, nu doar niște grafice din Excel-ul vreunui ministru.

Statul se împrumută deja scump. Dobânzile pe termen lung sunt în medie de vreo 6,7%, cu mult peste media europeană de 5,1%. Dacă pierdem statutul de investment grade, ne putem aștepta ca aceste dobânzi să crească și mai mult, pentru că investitorii vor cere o „primă de risc” mai mare pentru a ne mai împrumuta bani. Practic statul plătește mai mult ca să se finanțeze, iar banii ăia nu mai ajung la sănătate, educație sau infrastructură — se duc pe dobânzi.

Pentru noi, oamenii de rând, efectele nu vin peste noapte, dar vin: credite mai scumpe la bănci, investiții amânate de firme, presiune pe cursul de schimb. Pentru companii, mai ales cele care se finanțează din afară, devine mult mai greu și mai costisitor să găsească bani.

Un exemplu concret care m-a lovit: sectorul energetic. O analiză recentă arată că, în cazul unei retrogradări, costul finanțării proiectelor de energie ar putea urca de la aproximativ 7,6% la 9,5-10%. Practic parcurile fotovoltaice și eolienele devin mai scumpe de construit, iar diferența ajunge, cum se întâmplă mereu, tot în factura noastră la curent. Un specialist a spus recent, foarte sugestiv, că am putea intra chiar în recesiune dacă pierdem acest statut.

Mai e și o chestie care mie mi se pare mai gravă decât retrogradarea oficială: unele bănci străine deja ne tratează neoficial ca și cum am fi „junk”, cerându-ne dobânzi mai mari decât unor țări din regiune, gen Serbia sau Ungaria. Adică piața se mișcă uneori mai repede decât agențiile astea oficiale, care oricum au un proces destul de lent și birocratic de evaluare.

Ce cred eu, de fapt

Nu sunt economist, dar urmăresc de ani buni cum se mișcă lucrurile astea, și impresia mea e că suntem într-un moment în care fiecare lună de blocaj politic sau fiecare reformă amânată ne costă bani reali, nu doar imagine. Cred că genul ăsta de subiecte, deși par abstracte și „doar pentru specialiști”, chiar merită urmărite de oricine are un credit, vrea să-și cumpere o casă, sau pur și simplu vrea să știe de ce prețurile nu par să se oprească din urcat.

Eu, personal, țin cont de contextul ăsta și în felul în care îmi gestionez banii — nu bag capul în nisip și nu mă bazez orbește că „statul o să rezolve”. Dimpotrivă, cred că perioadele de instabilitate ca asta sunt exact momentele în care contează cel mai mult să ai un fond de urgență solid și să nu depinzi 100% de un singur venit.

Pe 31 iulie aflăm ce zice Fitch. Eu unul o să fiu cu ochii pe subiect, și probabil o să revin cu un update după ce vedem verdictul.

Voi ce părere aveți — vă îngrijorează subiectul ăsta sau considerați că e doar zgomot de presă?