Jurnal de fapte și gânduri – Uneori trebuie să recunoști că e greu

Nu am fost genul care să se plângă nici chiar în cele mai grele condiții. De mic am muncit din greu, de mic de pe la 7-8 ani am început să muncesc alături de părinți. Consideram o crimă dacă mă plâng că mă doare una sau alta. M-am plâns o singură dată că îmi este sete pe câmp la prășit și mi s-a spus să rabd așa. De atunci nu m-am mai plâns.

Nu voiam să par slab și nu recunoșteam că îmi este greu. La un momentdat am recunoscut. Mi-a fost al dracului de greu. Chin, suferință. Dar după fiecare asemenea perioadă venea și o perioadă bună, de detensionare, de relaxare, ca un fel de premiu.

Am stat internat și la psihiatrie și cred că acesta nu mai e un secret. N-am simțit empatie din partea nimănui. Mi-am câștigat cu greu un loc cât de cât Ok în societate. Muncă multă pe bani puțini pe la diverși patroni care plăteau care de care mai puțin și târziu. Muncă grea și din greu. Nu voiam să fiu considerat slab sau leneș așa că dădeam toată energia din mine pentru 30 de lei pe zi cât era atunci salariul ca ziier. Și uneori și mârâiau când băgau mâna în buzunar să-mi plătească. Nu sper decât să se întoarcă roata.

Am început să lucrez pe cont propriu, pentru mine mai târziu. Nu mai aveam aceeași vârstă, nu mai aveam aceeași vervă, dar tot eram încă tânăr așa că am căpătat experiență în vânzări, un domeniu dintre cele mai bune. M-a prins munca aceasta. Eram în elementul meu. Am făcut progrese. Mici, dar progrese, nu am stagnat.

În tot timpul acesta am simțit atât agonia cât și extazul. Și agonia doare tare. Am trecut prin multe. Și probabil voi mai trece. Toate însă aceste încercări m-au schimbat. M-au făcut mai puternic, m-au făcut cine sunt astăzi și m-au făcut capabil să recunosc când mi-e greu fără teama de a fi judecat că sunt slab.