“De ce a înnebunit Nietzsche” – Why Nietzsche Lost His Mind2026-11-21T18:46:37+02:00

De ce a innebunit Nietzshce

O carte scrisă de un om

 

De ce a înnebunit Nietzsche

Primul meu eseu își propune să analizeze inteligența și prostia ca manifestări naturale ale speciei umane. Dar oare ce e prostia când inteligența, empatia și bunul-simț au ajuns slăbiciuni? După cum putem vedea întorcându-ne ochii în stânga sau în dreapta prostia a ajuns o virtute.

Prostia e ca un drog  în vremurile pe care le trăim. Și uneori trebuie să fim proști pentru a trăi fericiți. Nu numai eu afirm că doar în ignoranță și prostie poți fi fericit. Dacă cercetați mai bine veți regăsi ideea adesea și în unele lucrări literare sau filosofice. Cum ai putea fi fericit știind că în alte părți ale lumii copii mor de foame sau suflete se sting în mocirlă. Dacă ești cât de cât om, nu poți rămâne indiferent la necazul altora. Adevărul este că eu am suferit mai mult pentru necazurile altora decât pentru ale mele.

Așa că, din când în când, pe cât de des îmi permite conștiința și mintea, redevin prost și mârșav, doar pentru a supraviețui și pentru a rămâne cu mintea întreagă. Am pretenția să nu fiu judecat…o fac doar pentru a supraviețui. Prostia și celelalte adiacente ca infatuarea sau grandomania fac ca pentru câteva momente să uiți că sunt pe lume oameni care suferă și se chinuiesc groaznic. Și pentru câteva minute când îmi iau doza de prostie îmi e bine. Pentru mine prostia și ignoranța sunt ca niște droguri recreaționale sau ca Xanax-ul. Îmi iau doza de prostie apoi mă relaxez.

Atenție însă! Odată ce dai de gustul prostiei nu mai poți renunța la ea, sau cel puțin foarte greu. Pot spune că vei suferi chiar de sevraj dacă încerci. Ai fi uimit câți oameni importanți, mari, din înalta societate s-au făcut voit, sau sunt proști prin naștere. Cred că s-ar cuveni să facem distincția dintre prostul natural și cel artificial. Prostul natural nu are nevoie să facă niciun efort pentru a fi prost. Prin urmare el este fericit în majoritatea timpului și este nefericit doar când vreo nevoie fiziologică nu i se poate satisface. Prostul artificial este omul inteligent și cu rațiune, omul elevat care s-a făcut în mod voit prost sau se face din când în când prost, nemaiputând răbda extrema luciditate care pentru el este ca un supliciu.

Un om inteligent nu jignește niciodată ci este cel mult ironic însă prostul jignește des. De obicei când jignește și umilește el se vede pe sine în cealaltă persoană ca într-o oglindă. Asta pentru că omul inteligent doar reflectă imaginea. Atunci el se vede pe sine din alte unghiuri și pentru că nu se recunoaște devine iritat și nervos și te numește cu, cuvântul “prost”. Prostul nu știe să-ți explice frumos cel deranjează pentru a se lua măsuri de comun acord ci te jignește. El găsește pretexte și momente pentru a te jigni pentru că, cum am mai spus, nu poate crede că este el cel din oglindă, îl irită propria imagine și atunci se jignește pe sine însuși. Înțeleptul rămâne indiferent știind că prostul se jignește pe sine însuși de fapt.

Da, de obicei omul inteligent lasă prostia să se desfășoare ripostând cât mai puțin posibil și neintrând în jocul prostului, adică într-un joc pe care nu-l cunoaște. Și e un lucru normal să nu intri într-un joc pe care nu-l cunoști – în jocul prostului, unde ar pierde indiscutabil.

Unii oameni inteligenți dau de gustul prostiei și ca orice alt drog prostia provoacă dependență. Vezi cât de bine e, vezi cât de fericit poți fi, vezi ce plăcere îți aduce, și atunci te apuci și tu de acest viciu, numit prostie. Prostul natural nu empatizează și nu se trezește din prostia lui decât rareori de tot și cel mai des atunci când este nevoit de soartă. Poate avea rareori puseuri de luciditate, însă parțiale, pentru că dacă s-ar vedea așa cum este el de fapt și dacă ar fi conștient de necazurile altora, ar înnebuni sau ar muri sub presiunea anxietății provocată de brusca luciditate.

Scriind și recitind cele scrise de mine de mai sus cred că mi-am dat seama de ce a înnebunit Nietzsche.

Valoarea unui băț de chibrit

Nu sunt vreun filosof școlit în facultăți și nici măcar nu am citit prea multe lucrări filosofice importante. Să spunem că am frunzărit mai mult. Ceva Cioran, ceva Noica, ceva Liiceanu, ceva Platon, ceva Schopenhauer, poate și ceva Nietzsche și alți câțiva pe care nu vreau să-i mai înșir acum.

Totuși, dat fiind faptul că sunt ființă umană capabilă să-mi exprim ideile cât de cât coerent consider că mă calific să scriu câteva note filosofice care poate fi valoroase sau nu, depinzând de cine le citește și la ce nivel intelectual și spiritual este. Și da, am citit într-o noapte toată corespondența dintre Freud și Jung. De ce am adus în discuție psihologia? Pentru că psihologia are ca precursor filosofia. Țineam să știți asta.

Trecând peste această introducere imperfectă destul de lungă, vreau să aduc în discuție valoarea lucrurilor mici și simple. Valoare unor lucruri sau gesturi care pot părea neînsemnate dar care pot schimba cursul unei vieți, a unor popoare sau chiar a unor generații.

Am ales să scriu despre valoarea unui băț de chibrit. Și o să vă spun o poveste care în vreuna din lumi poate fi foarte posibilă. Era odată un tată care s-a pornit pe un drum de munte cu fiul său și a rămas blocat în pădure. Noapte urma să vine și avea să fie un ger extrem peste noapte. Tatăl nu avea la el decât un băț de chibrit. Aveau să moară de frig fără foc nemaiputându-se întoarce în noaptea aceea. Rămânea întrebarea dacă poate tatăl aprinde un foc cu el. În alte circumstanțe un singur băț de chibrit ar fi aruncat la gunoi. De data aceasta putea salva două vieți. Și acel tată a aprins focul foarte atent cu un singur băț de chibrit. Dacă nu ar fi existat acel băț de chibrit, cei doi ar fi murit înghețați în mijlocul pădurii.

Noi mai știm și alte povești de la școală. Spre exemplu valoarea unei virgule și cum dintr-o virgulă pusă greșit s-au început războaie. Sunt poveștile de la școală dar sunt posibile. Am vrut să dau ca exemplu un lucru fizic, un bun. Tatăl dacă ar fi fost pus în situația de a-și dat toți banii și toată averea doar pentru un băț în acea situația și-ar fi dat tot și s-ar mai și fi împrumutat la nevoie. Doar pentru un băț de chibrit care în mod obișnuit nu valorează nici măcar un ban, nici măcar cea mai mică unitate monetar.

Am putea spune că un lucru fără valoare a căpătat o asemenea valoare în condiții vitrege încât proprietarul, chiar dacă ar fi fost cel mai bogat om de pe pământ, și-ar fi dat întreaga avere pentru acel băț de chibrit, pentru a se putea salva și a-și putea salva fiul.

Să reflectăm mai adânc la problema aceasta pentru că pare simplă dar nu e. Am putea spune că este o problemă mascată de economie și este vorba despre cum valoarea extrinsecă a unui obiect poate crește în condiții extreme. Nu este așa. Aș muta această problemă din registrul științei economice și din orice alt registru mai mult sau mai puțin științific, în registrul filosofiei. Și tot stau și cuget la ceea ce am scris și la această problemă și nu pot să-i dezvolt o definiție, sau să o încadrez într-un concept. Cu atât mai puțin să o rezolv.

Rămâne doar întrebarea: și care este totuși valoarea reală a unui băț de chibrit, când, cu el, se pot aprinde printre altele și ruguri precum cel pe care a ars Giordano Bruno acum aproximativ 500 de ani?

Dumnezeu există, dumnezeu nu există

Există în terminologia psihiatrică termenul de „idei delirante“, adică convingeri false, susținute ferm în ciuda dovezilor contrare. Adică, bolnavul psihic crede în ceva ce nu există, cu o convingere mai mică sau mai mare, în funcție de gravitatea bolii sale.  De aici putem deduce că, din perspectiva altor credințe religioase decât cea creștină, creștinii au o idee delirantă, prin urmare sunt bolnavi psihici toți cei care cred în Dumnezeul creștin.

Nu mă pricep la argumentare dar dacă ar fi să mă ajute un bun logician, cred cu desăvârșire că ar putea demonstra că toți cei care cred că Iisus a fost fiul lui Dumnezeu sunt bolnavi psihici și că ar trebui tratați. Prin urmare ar trebui construite imense spitale de recuperare psihiatrică pentru toți cei care cred în Dumnezeu sau alt zeu.

Suntem oare noi omenirea o mare masă de nebuni, de bolnavi psihici? Și dacă da, (așa cum sigur ar putea demonstra bunul meu logician), de ce nu îi tratăm pe cei care cred că morții pot învia? De ce nu îi tratăm pe cei care cred că Iisus putea merge pe apă, că s-a înălțat în cer, că învia morți, sau alte baliverne?

Repet, eu nu nu pot argumenta cum se cuvine însă sunt capabil să formulez aceasta: un bun logician sau un grup de buni logicieni i-ar putea găsi pe creștini sau pe cei care cred în alți profeți, bolnavi psihici de-adevăratelea…cât se poate de real bolnavi cu capul. Este posibil ca pe viitor să existe centre de reeducare pentru cei care cred în Dumnezeu sau orice alt zeu, sau orice altă credință, astrologie, numerologie, vrăjitorie, etc.

Mărturisesc că, cred că acest lucru se va întâmpla în viitor(reeducarea), sub o formă sau alta. Oamenii vor fi dezdoctrinați, prin cine știe ce măsuri, și vor exista pedepse pentru cei care cred în ceva. E posibil să existe un singur conducător, universal și etern, poate ca în romanul 1984 a lui George Orwell, sau poate un conducător ne-uman, cum ar fi inteligența artificială. Dacă te vei consulta cu un futurolog e posibil să zică că e posibil acest lucru.

PS: Eu cred că există Dumnezeu.

Șoarecele alb și șoarecele negru

Șoarecele alb este animal de companie. Este hrănit, este îngrijit și ținut într-un loc cald. Șoarecele negru nu este hrănit ci este pedepsit cu moartea când este găsit hrănindu-se. Este vânat de pisici care mai înainte îl chinuie și de abia după aceea îl omoară pentru a-l mânca.

Ba chiar s-au inventat tot felul de capcane și chiar otrăvuri pentru a omorî șoarecele negru. Șoarecele negru este stigmatizat. Ambele tipuri sunt șoareci dar contează cum au fost percepuți. Contează cum li sa introdus ideea în cap oamenilor că șoarecele alb este bun, iar cel negru merită să moară.

Șoarecii, fie ei alb sau negrii au un instinct fantastic de supraviețuire. Ei părăsesc primii un loc aflat în pericol. De exemplu în cazul unui cutremur, în cazul unei scurgeri de caze, în cazul scufundării unui vapor pe mare, etc, îi poți vedea cum dau buzna afară din locul lor pentru a se salva. Prin asta ne dăm seama că și noi suntem în pericol. Din acest punct de vedere ne sunt de folos. Mai știm, de asemenea, că unde sunt șoareci acolo este și hrană. În China șoarecii sunt simbol al bogăției materiale.

Și ghiciți pe ce se fac majoritatea experimentelor? Ați ghicit corect…da, pe șoareci. Îmi amintesc acum ce am citit undeva despre un experiment făcut pe șoareci. Niște șoareci au fost lăsați să înoate într-un vas din care nu puteau ieși. Au înotat un anumit număr de minute, apoi au renunțat la a mai înota și au murit. Mai aveau încă rezerve fizice în mușchi de a mai înota dar au murit înecați.

Alți șoareci după ce au înotat o perioadă lungă, au fost recompensați cu o pauză, apoi au fost puși iarăși să înoate. Aceștia recompensați au înotat cu mult mai mult și până la epuizare. Abia după ce li s-au terminat efectiv rezervele de energie din mușchi și fizic ar fi fost imposibil să mai înoate, s-au înecat. Au dat tot ce au putut și ceva în plus deoarece ei au fost învățați că cineva îi va scoate din vasul cu apă în final. Într-un mod comic putem spune că aceștia au avut speranță.

Să revenim la culorile șoarecilor. Deși șoarecele negru este omorât pentru că el este un dăunător, el este liber. În timp ce șoarecele alb este iubit și este hrănit dar este un veșnic prizonier ținut într-o cușcă pentru amuzamentul și satisfacția stăpânului său. Ca șoarece, fie că ești șoarece alb, fie că ești șoarece negru, ai un preț de plătit. Așadar orice lucru are aspectele sale pozitive și aspectele sale negative.

 

Dependent de muncă

În zilele noastre dacă ești workaholic ești apreciat. Termenul workaholic însemnând dependent de muncă, muncitor care muncește foarte mult. Este (și știm destul de multe povești) la modă și de apreciat să dormi în birou. Este la modă și de apreciat să ai burnout. Toate astea ar dovedi că ești o persoană care merită succes, care ar trebui să aibă succes pentru că s-a sacrificat. Sau și-a sacrificat timpul și sănătatea.

Nimic mai fals. Poți munci ani de zile în șir pentru un scop pe care nu îl mai poți savura când l-ai atins. Ca să fac așa…o analogie…lupți pentru un fel de mâncare sau pentru o prăjitură iar în momentul în care le capeți nu mai ai nici gust, nici miros, și nici nu le mai poți savura textura. Adică lupți pentru ideea în sine.

Nu zic că nu ar trebui să muncești pentru ceea ce vrei, mai ales dacă consideri acel lucru important, dar trăiește și clipa! Savurează o plăcere vinovată, mănâncă ceva junkfood, ceva dulce, fumează o țigară, fă dragoste cu femeia ta! Mergi și plimbă-te prin natură. Toamna poți da cu picioarele prin frunze, și să le auzi foșnetul, e ceva relaxant, te mai deconectează. Vara poți sta tolănit într-un hamac în soare. Primăvara te poți plimba prin spațiile proaspăt înverzite. În iarnă te poți juca cu zăpada sau poți auzi scârțâitul zăpezii sub tălpi. O reconectare cu natura.

Sau scrie ceva venit din sufletul tău. Permite-ți slăbiciunea de a te îndrăgosti din când în când. Mergi la un masaj. Una două ședințe de masaj fac minuni.

Ieși în oraș chiar și singur la o răcoritoare. Fă un lucru care să te mai scoată din întunericul aceela a valorilor materiale. Există și alte valori. Și alte plăceri. Și nu zic să exagerezi, să faci permanent asta. Nu zic să fii iresponsabil. Nu zic să fi hedonist…dar din când în când mai trăiește și clipa! Permite-ți un pic de aventură, adrenalină și neprevăzut. Permite-ți și relaxare!

Mai abia apoi după asemenea momente întoarce-te la muncă, la responsabilitățile tale. Ia-le în serios. Dacă îți plac banii și vrei să faci bani mulți atunci fă bani! Dar nu trebuie să te gândești doar la asta!

Vei vedea că lucruri bune se vor întâmpla și oportunități noi vor începe să apară! Simte-te din când rege! Dar fi uman în rest.

Ideea de hărnicie e mai veche. E veche la fel ca bunicii noștri. Țin minte că bunica (RIP), mereu găsea ceva de făcut, ba țesea, ba împletea, sau orice altceva numai să nu stea. Și a murit săracă cum a trăit, nu la modul că stătea pe străzi, dar foarte modest. Bunica a muncit enorm d emult, în agricultură, în regimul comunist, pe un salariu extrem de mic. Și a luat o pensie extrem de mică. Așa erau vremurile pe atunci. Avea mâinile mai groase ca ale mele, și tot săracă a murit.

Am descoperit într-o zi, (și mi-am zis mie însumi în gând “eurika”), că nu trebuie neapărat forță fizică și osteneală pentru a rezolva o problemă care poate fi rezolvată și folosind rațiunea. Și cunosc oameni care nu muncesc fizic, care învârt idei și situații și reușesc să se pricopsească cu bani, și uneori foarte mulți, incredibil de mulți. Unii pot munci și cu intelectul.

Mai mult decât atât, se pot găsi soluții pentru a minimiza efortul depus în rezolvarea unei sarcini fie ea de natură fizică sau intelectuală.

Trebuie să ai un echilibru între muncă și timp liber. Ceea ce în limba engleză se numește work-life balance.

Alungă-ți gândul că a munci non-stop e un lucru bun și că ești harnic dacă faci asta. La fel scapă și de ideea că a căuta mereu să acumulezi bani și bunuri e un lucru bun. Ieși din lumea asta creată de cei care pun valorile materiale pe piedestal. Nimeni nu te va adora dacă vei fi mai bogat decât el, te asigur de asta.

Nu zic să nu fii bogat dacă ăsta e visul tău și asta te face fericit. Nu zic să nu ai obiective financiare înalte și să țintești cât mai sus. Dar mai și trăiește pentru că timpul nu se mai întoarce! Când ai până în 30-35 de ani nu te gândești că timpul e ireversibil. Dar cam după 40 de ani începi să te gândești oarecum mai serios la clipele bătrâneții. Și unii atunci încep să fie mai prezenți, să mai trăiască și clipa, și să se mai și relaxeze!

Viața e scurtă și ar fi păcat să n-o trăim!

    Acest formular folosește Akismet ca să reducă spamul. Află cum sunt procesate datele tale.

    Go to Top