Aşa cum vă promiteam dragii moşului, sau iepuraşului (pentru că următoarea mare sărbătoare este Paştile) vom discuta, analiza, comenta o carte care se numeşte Uşa interzisă. Este scrisă de Liiceanu, un filosof român. Nu este însă o carte de filosofie ci mai degrabă un jurnal.

Cartea lui Liiceanu, Ușa interzisă, este defapt un jurnal de idei şi lucruri care s-au petrecut în viața acestui mare om de cultură.

Spun mare pentru că s-a îvârtit într-un cerc important de oameni de cultură, atât pe vremea comunismului cât şi după.

Liiceanu a scris această carte care nu este filosofică, aduce însă în discuție şi filosofia, pentru a se simți bine. Da, chiar aşa e. Pentru el scrisul coincidea cu o stare de bine. Aşa că a scris. A dat frâu liber gândurilor. Acest lucru, spune el, l-a scos din depresie.

Liiceanu chiar îl parafeazează pe Cioran care spunea…”dacă nu aş fi scris m-aş fi sinucis”. Într-o situație asemănătoare putem spune că s-a aflat şi autorul cărții despre care scriu. Sau aşa cum el numeşte starea în care se afla…destrămarea sistemului de iluzii.

În primul sau în al câtelea rând vreți voi acest articol nu este un rezumat al cărții pentru şcolari dar ar putea inspira unul.

Încet de la idei cu tentă filosofică, pe parcurs ce acest manuscris este scris, autorul iese din lumea interioară în care se afundase prea mult, în lumea faptelor.

În scrisul lui putem recunoaşte un limbaj care trădează profesia lui Gabriel Liiceanu, şi
anume cea de filosof.

Cartea lui Liiceanu mi s-a părut interesantă pentru că dezvăluie nume de turnători ai securitaţii şi relatează întâmplări din perioada comunistă pe care altfel nu am fi avut cum le ştii. Iar acest lucru e cu atât mai interesant.

Spre exemplu aflăm că un rector de la celebra Universitatea de acum, Spiru Haret, aşa zisa fabrică de diplome, ar fi colaborat cu securitatea.

Sau mai bine spus invers, un turnător la securitate a ajuns rector.

Am mai reținut din carte şi faptul că existau unii colegi, pe care Liiceanu le denumeşte lichele. Aceştia erau turnătorii defapt.

Tot aici în carte aflăm şi cum funcționa aparatul securist. Şi anume prin minciuni şi intrigi. Prin fapte răutăcioase şi aşa mai departe.

Povestea spune aşa: într-o zi Liiceanu a fost chemat în biroul unui superior onest care i-a lăsat o hârtie în față, o notă informativă, în care se spunea ceva de genul: „şi i-au pus şi poza în ziar”, referindu-se la o lucrare a lui Liiceanu care a fost publicată în ziarele de atunci.

Autorul mai vorbeşte despre relația cu fiul său sau cu unii prieteni şi colegi cu care a lucrat. Cartea este plină de informații cu valoare istorică pentru că cel care a scris-o s-a învârtit într-un cerc de oameni importanți.

În opinia mea cartea merită citită deoarece este plină de informații şi are şi un număr important de referințe.

Dacă doriți să cumpărați cartea o găsiți aici.