Eseu despre inteligență și prostie

În acest prim eseu aș vrea să vorbesc despre inteligență și prostie ca forme naturale de manifestare a rasei umane. Dar oare ce e prostia când inteligența, empatia și bunul-simț au ajuns slăbiciuni? După cum putem vedea întorcându-ne ochii în stânga sau în dreapta prostia a ajuns o virtute.

Prostia e ca un drog  în vremurile pe care le trăim. Și uneori trebuie să fim proști, să redevenim proști pentru a trăi fericiți. Nu numai eu afirm că doar în ignoranță și prostie poți fi fericit. Cum ai putea fi fericit știind că în alte părți ale lumii copii mor de foame sau suflete se sting în mocirlă. Dacă ești cât de cât om nu poți rămâne indiferent la necazul altora. Adevărul este că eu am suferit mai mult pentru necazurile altora decât pentru ale mele.

Așa că, din când în când, pe cât de des îmi permite conștiința și mintea, redevin prost și mârșav, doar pentru a supraviețui. Am pretenția să nu fiu judecat…o fac doar pentru a supraviețui. Prostia și celelalte adiacente ca infatuarea sau grandomania fac ca pentru câteva momente să uiți că sunt pe lume oameni care suferă și se chinuiesc groaznic. Și pentru câteva minute când îmi iau doza de prostie îmi e bine. Pentru mine prostia și ignoranța sunt ca niște droguri recreaționale sau ca Xanax-ul. Îmi iau doza de prostie apoi mă relaxez.

Atenție însă! Odată ce dai de gustul prostiei nu mai poți scăpa de ea, sau cel puțin foarte greu. Ai fi uimit câți oameni importanți, mari, din înalta societate s-au făcut voit, sau sunt proști prin naștere. Cred că s-ar cuveni să facem distincția dintre prostul natural și cel artificial. Prostul natural nu are nevoie să facă niciun efort pentru a fi prost. Prin urmare el este fericit în majoritatea timpului și este nefericit doar când vreo nevoie fiziologică nu i se poate satisface. Prostul artificial este omul inteligent și cu rațiune, omul elevat care s-a făcut în mod voit prost sau se face din când în când prost, nemaiputând răbda extrema luciditate care pentru el este ca un supliciu.

Un om inteligent nu jignește niciodată ci este cel mult ironic însă prostul jignește des. De obicei când jignește și umilește el se vede pe sine în cealaltă persoană ca într-o oglindă pentru că omul inteligent doar reflectă imaginea. Atunci el se vede pe sine din alte unghiuri și pentru că nu se recunoaște devine iritat și nervos și te numește cu cuvântul “prost”. Prostul nu știe să-ți explice frumos cel deranjează pentru a se lua măsuri de comun acord ci te jignește. El găsește pretexte și momente pentru a te jigni pentru că, cum am mai spus, nu poate crede că este el cel din oglindă, îl irită propria imagine și atunci se jignește pe sine însuși. Înțeleptul rămâne indiferent știind că prostul se jignește pe sine însuși de fapt.

Da, de obicei omul inteligent lasă prostia să se desfășoare ripostând cât mai puțin posibil și neintrând în jocul prostului, adică într-un joc pe care nu-l cunoaște. Și e un lucru normal să nu intri într-un joc pe care nu-l cunoști, în jocul prostului, unde ar pierde indiscutabil.

Unii oameni inteligenți dau de gustul prostiei și ca orice alt drog prostia provoacă dependență. Vezi cât de bine e, vezi cât de fericit poți fi, vezi ce plăcere îți aduce, și atunci te apuci și tu de acest viciu, numit prostie. Prostul natural nu empatizează și nu se trezește din prostia lui decât rareori de tot și atunci când este nevoit de soartă. Poate avea rareori puseuri de luciditate, însă parțiale, pentru că dacă s-ar vedea și dacă ar fi conștient de tot ar înnebuni sau ar muri sub presiunea vieții și a anxietății provocată de brusca luciditate.

Scriind și recitind cele scrise de mine de mai sus cred că am înțeles de ce a înnebunit Nietzsche.