E dragoste firescă
Trecut-au multe
Femei
La mine prin divan
Te-am așteptat în rânduri
Te mai aștept un an.
Dar anul cela parcă,
Mereu am zis așa,
S-a prefăcut în pulberi
Și-mi văd de viața mea.
Să nu-mi voiești
Aproape
Ca să-mi îmi fi
Din nou,
(Deși vei vrea)
Ca să nu vreau la rându-mi
Din nou să fii a mea.
Inima
Mi-e clopot inima
Îmi bate
Și parcă
Cu fiecare dangăt
Îmi pleacă
În loc de zgomot
În loc de sunet
Sufletul din ea.
Tot strig tăcut
Ca strigătul lui Munch
Îmi place viata
Și sunt prea multe ce nu știu din tinerețe
Sper să nu sec
Adapă-te la mine…
Când vrei…până ce sec…
Voi izvora mereu.
Nădajduiește!
Nimic
Nimic nu mă mai uimește
Nimic nu mă mai sperie
Nu mă mai mișcă nimic
Sunt o piatră
Și nici măcar nu pot să mă mai contemplu
Pentru că sunt nimic.
Eu, tu
Eu
N-am crezut
Că niciodată
Tu
Mă vei trăda
Eu
Nu voi stii
Ca-ntodeauna
Tu
Mă vei iubi
Eu
Tot ce-am zis că cred că ești
Și ce-am dorit a fost pentru ca
Tu să mai trăiesti.
Am reușit să iubesc o piatră
Cândva…
Am iubit o piatră.
I-am dat suflet
I-am insuflat dorința
Și-a exprimat recunoștința
Iubindu-mă la loc.
Am înmuiat piatra
Și cumva
Reușea să degaje căldură
Nu mai suporta însă căldura mea
Și a plecat
În ținutul pietrelor.
Acum sunt singur
Mă bucur de mine
Pentru că am învățat de la piatră
Cum să te bucuri de căldură.
Eu însumi o aveam
Dar nu știam să mă bucur de ea.
De-aia sunt bune pietrele
Nu le aruncați.
Învățați să vă bucurați de voi înșivă.
Ochii
Am început să urăsc ochii ăia ai tăi triști
Ochii ăia care cerșesc mila
De a fi iubită
Oare așa va fi toată viața?
Toată viața voi vedea în ochii femeilor
Ochii tăi
Și îi voi urî pe ei
În loc să-i urăsc pe cei îndreptățiți
Sa fie urâți?
Am plâns când plângeai
Și ai râs când glumeam.
Am înfipt bine țărușul sentimentelor
Pe pământul arat al dragostei tale
Și acum nu-l mai pot scoate
Pentru a pleca pe alt teren
Voi înfige steagul la un moment dat
Pe terenul neproclamat încă
Al altei dragosti
Al altei femei
Voi vedea atunci
Alt gen de fericire
Despre care nu credeam că
Se poate trăi.
Omul
“L-am iubit cândva pe Dumnezeu.”
Spuse omul
“L-am iubit cândva pe om.”
Spuse Dumnezeu
“I-am dat lumina mea
Până am rămas eu fără ea,
O vedeam însă în el
Și era bine.”
Spuse Dumnezeu
“Dumnezeu s-a sacrificat pentru mine.
Oare de ce nu-l mai iubesc?”
Spuse omul
“Omul încă mă iubește.”
Își zise Dumnezeu
“Doamne tu mă iubești?”
Întrebase omul
“Doamne dă-mi un semn că mă iubești!”
Și pică lumina
Razele soarelui se stinseră parcă nici nu ar fi existat
Pământul îngheță
Pământul se transformă
Într-un mare asteroid de ghiață
Omul trăia
“Încă mă iubește.”
Zise omul soției lui
Dumnezeu însă nu avea soție cu care să vorbească…era singur
Și îi curgeau lacrimi șiroaie.
Am văzut o stea
Am privit prima mea
stea
Am numărat prima dintre cele cincisprezece stele
Era frumoasă cum nu se mai poate
Curată
Cu părul lins
Puțin blond, cum e moda vremurilor
Odihnită
Și zâmbind cu speranța că va fi bine
Avea un nas la fel ca al meu
Acvilin
Oricând gata de a-si înșfăca prada
Era în pauză însă
Și își sorbea cafeaua
Un corp de zâna românească dacică
Un corp de pe vremea lui Decebal, plăcut la vedere
L-am intuit doar, pentru că era, după un aparat de cafea
Își bea cafeaua
Era puțin deprimată
O deprimare din aia cum le stă bine femeilor uneori
Un fund ferm
Era cu o prietenă în trecere.
Am cugetat adânc
Am cugetat adânc
La nemurire
Am privegheat prea mult
Și am ajuns
Ca bufnița
Cu ochii mari
Și cearcăne
Nesomn
Eu știu
Că undeva
Și nu-tendemn să crezi
Ne-așteaptă
Un lustru
Mult mai mare și mai vechi
Decât e lumea mea
Și nu mai cred
Și nu mă-ncred
În nimeni draga mea.
Dar tu să știi
Că după viață
După moarte
Vine-a doua.
Am trecut pragul
Am trecut în prag la tine
Să-ți mai dau încă o floare
Dar tu?
S-a ofilit sau ce?
Oi fi căzut eu?
Nu te-ntreb
Dar parcă mi-e lehamite
De ăștia
Care nu au milă
De om sărman
De presură și sare
Și-l și taie
De lumea toată
Ca de-un paravan
Ce nu mă lasă să observ
Cât de frumoasă-i lumea asta toată
Și nu te-nchid în ochi cum închidea
Nichita
Dar nici nu plâng
Că mi-au trecut străinii pragul
Că știu că ea,
Că ei,
A noastră limbă or vorbi
Chiar când
Pe altă lume noi vom fi.
Și nu mi-e teamă de străbuni
Că i-am trecut cu grijă
Prin gândire
Și i-am adus în suflet ca fiind buni
N-au apărat ei oare
A voastră Psaltiră
Cu preț de sânge?
Al vost’ ogor?
Și a voastră flamură?
Cu trei culori?
Al vostru prag?
A voastră bătătură?
Al vost pământ?
Și pe ai voști nepoți?
Ei sunt tăria
Din zidiri
Ce ne zidiră
Călugări morți
Bunici
Și unchi bătrâni
Nu v-am trecut eu oare pragul?
Și-atunci?
La luptă dragi români
De vor veni
Să n-aveți milă!
Amar
Amar mi-e sufletul
Când mă gândesc la ei
Și parcă-i cerc
De te-nconjoaoră măi nepoate
Să nu te temi!
Tu să-i primești cum se cuvine
Și fi tare,
Că oameni sunt
Și lumea toată-i în declin
Nu te-ntreba de ce
Nu strange încă oaste
Al nostru Ștefan
Ce zidi
Mai multe mănăstiri fiind chiar pe moarte
Că sufletul
Doar sufletul rămâne
Și-n pustii.
Cum Doamne fără păcate
Cum Doamne fără păcate
Să nască femeia?
N-aș vrea
Mai sus de adânca uitare
Ce cred și ce văd ei aievea
Trecând astă lume
Nimic
Nu rămâne
Desartă
Zac mii de pustiuri-mi sunt martori
Ce a fost a trecut si nimica
Nu poate să-mi spună
Mai aprig
Că după
Nu e nimica
Ca gheața
Din muntele mare
Ca seul
Ca luna
Ca piatra
Un praf de nisip
Și o lume
O zare
O mare
Visare
Totuna-i si bobul
Și luna.
Ce-am mâncat de dimineață
M-am trezit plângând
Și nu e plânset de isteric Vasilica
Mi-am inghițit lacrimile
Care îmi curgeau pe obraz
Stând cu fața la perete pe pernă
Fără să fac zgomot, să trezesc pe cineva
Și cumva m-am săturat
Și nu mi-a mai trebuit mâncare.
A fost în van
A fost în van
Când am crezut
Că tu vei fi
Aleasa mea
S-a întâmplat
Iubeam
Același pat
Ne ajungea
Un aer trist
L-am împărțit
Doar noi am stiut
Ca să-l vrajim
Să pară mai frumos
De vis
Cu tine
Oriunde aș fi fost
Oricât de rău era
Noi doi
Vrăjeam
Situație
Și loc
Și tot părea
Celor din jurul nostru
Mai frumos
Acum e pace
Pe al nost’ altar
Și nu mai fumegă nimic
Trec luni și ani
Și sub același cer
Ce luna-și mătură
Încet, stea dupa stea
Respir si eu
Respiri și tu
Nu vom cădea.
Mirosul însă de om trist
Și de nebun
De om ce-a știut
Să te înalțe pân la cer
Mi-l vei mai simți oare?
Căci la mirosuri nu te-ndmen
Și vântul cătrănit
De-atâta gust amar
Nu-l va ajunge,
Sper.
Vădit
Ce-ai da în schimbul
Unui dram
De fericire?
Când crezi
Că anii grei
Ce-i porți în spate
În loc ca-n suflet
Durerea cea fireasca
Să-ți aline
Îti aduc lacrimi,
Durere
Chin
Uite-te în sus
Împreunează mâinile
Și-adormi
Căci numai Crist
Poate să-ți dea
Ceva
Mai dulce ca morfina
Te-alină mama.
Vezi trandafirii?
Cunoști taina florilor?
Florari o cunosc
Cumva am descoperit-o si eu
Parțial
Nedormind
Nedormind aflii multe
Inclusiv
Taina trandafirilor
Și anume de ce
Unii se fac albi
Alții roșii
Galbeni
Sau roz
Când o descoperi
Să nu o spui.
Cruce
A cunoaște sufletul unui om
Ce cară o povară grea
Povara bătrâneților
A răbdării cumplite
Cum spunea o dată cineva
Demult
Un om blând
Cătrănit
Bătut
Înjosit
Învingător însă
În jocul vieții
Un om pur
În cel mai deplin sens al cuvâtului
Venea spre mine
Și mă gândeam
Că va veni
Candva si nu va fi
Ghicește tu
Cine-i acela
Deși mi-i sufletul pustiu
De false mângâieri
De-i ea și eu vreau ca să fiu
Să-i simt a ei dureri
Căci eu de mic am învățat
Să port și-a altui altui cruce
Aș duce-o mama și pe-a ta
Dar nu te duce.
Soldatul (eroilor necunoscuți)
Vrednic neam născu împăratul durerii vitrege
Traian
Din sufletul viu curg arme vâlvoi de-al tău sânge
Și noi
Cad pajuri, cad veri, cad arme străine la noi și acum pe
pământ.
Tot noi, tot vom fi, tot limba română vorbi-vom
De-a pururi aci.
Văd vredinc soldatul ce știe să-n dure și scrie poeme-n
tranșeu
Văd gloanțe și arme, soldați ce ne apără țara de nații
străine
Sădi-vor pământul și gloanțe prin veacuri
Pământ, va ieși la iveală
Aici murit-a al meu unchi, și bunic, si mătușe
Aici m-am născut
Dușmanul înconjoară și pradă tot satul
Îl cânt, și e cânt
Că nu-i nimic mai curat și mai sfânt
Ca soldatul
El rabdă cumplite dureri și bătaie de joc și ia ordin
S-atace dusmanul să lupte mereu
Și tace
Peste el acum…doar asfaltul
Câți oare murit-au aici ca tânjind să ne apere țara
Acum înțeleg și de ce
Aprind când aprind lumânarea
Vedea-voi, simți-voi sub talpa mea crunt
Vreun mort pentru țara.
Simți-voi păgânul și osul păgân
Sub ogoară
Nu sunt străin de nația mea
Și multi au murit aici pentru ea
Văd oase când săp-adânc brazda
Văd gloanțe muniție grea
Nu-i colonel sau sau chiar mai major
Mai mare, mai sfânt decât cerul
Nu-i suflet mai blând ce-și duce înlesind iar asaltul
Decât e soldatul
Nu luptă defel pentru el
Nu vrea gradul
Atât: iși apără țara bunici la fel
Trăiască soldatul!
Nepoate
Știi care mi-e biroul
Acum
De unde scriu eu asta
Acest poem?
E patul care
M-a adus
Pân’ la extrem.
Pe el am și iubit
Am și zăcut
Bolnav
Stând langă moarte
Nu m-a răpus
Pe patul ăsta
Ce-am compus
Chiar și în noapte.
E patul care când frumos
Îl aranjez
Voi aștepta zâmbind
Să mor
La batrânețe
Știind că am purtat un dor
Ce nimeni pe-astă lume
Nu-l poate confisca
E dorul de Olimp
Ce vine la final
Să nu fi trist nepoate
Când ortul o să dau
Când mâinile împreun
Ci să-mi îmi privești doar ochii
Cei fericiți de-a pururi.
Să știi că nu cu trupul
M-oi duce eu în cer
Nu-l pot căra cu mine
E greu
E prea mizer
Dar suflul cela
Ce-l vei vedea ieșind din mine
Să știi tu drag’ băiete
Avea-va grijă de tine
Să știi că acel suflu
El vine doar de sus
Te vei uita împrejur
Și vei vedea că nu-s
Te bucură tu după
Tu doliu să nu-mi ții,
Că viața asta după
E tot pentru a trăi.
Plâng dar nu eu
Plâng
Dar nu eu
E sufletul meu
E inima mea
Tu nu stii
Când vei fi
Aievea pe-aci
Ca sângele curs
Din inima mea
Va roi
Și inima plânge
Și clopote bat
Dar nu tristă
Când ea
Nu va știi
Că tu
Nu vei fi
Văd sânge în ochi
Și ea și deși,
Ea nu plange
Mai lasă o zi
Mai lasă un an
Nu o frânge.
Pe inima mea
Trăi-voi mereu
Voi fi sânge
Că sângele curs
În van nu a mers
A strigat
El pădurea
Și ciutele tot
M-au iubit
Când am fost
Doar ele îmi
Sunt
Frați de sânge
Nu plânge mereu
Mai varsă un bol
Din lacrima ta.
Mai lasă o zi,
Mai lasă un an.
Nu mai plange!
Iubitei mele surori
Noi ne știm
Noi trăim
Astă viață
Ți-am fost eu
Mi-ai fost tu
Drept povață
Am trăit
Noi mereu
Năzuind
În mai bine
N-am crezut
Și nici tu
Va fi bine!
La modă
Tu crezi că eu nu știu
Că poate nu-s la modă
Cu al meu vers?
Crezi tu că înșir cuvinte aiurea
Ce poate pentru alții
N-au niciun sens?
E logică
Murdară?
E o largă gamă
De idei
Doar pentru a umple pagini
Și-a mă numi poet?
Mai bine-mi pun sufletul
Pe foaie
Și vi-l dau vouă
Luați-l!
Din bunătate lor
Strămoșii ne-au lăsat
Din bunătatea lor
O umbra de conștiință
Măcar pentru a plânge
Din când în când
Ce nu e în firea
Noastră
Ce omul rău
Din rău se face
Scrum
Și apoi
O mare el devine
Un vuiet
Cristal curat
Și crin
Și pur
Și sânge.
Că lacrima curăță tot
Plângând
Vei fi curată
Și de-a putut
Tâlhar și hoț
Putea-va lumea toată.
Nu cred
-Ne jucăm?
-Unde am ascuns-o?
-În pod.
-Nu cred.
-Caută! –
Până la cât să număr?
-Până ce mă voi ascunde și nu mă vei mai găsi.
-Nu cred.
-Nu crede!
-Până când să te aștept?
-Numără!
-Până la cât poți număra?
-Până la o sută
-Nu cred!
-Mă tachinezi?
-Pentru că nu crezi?
-Ce?
-Că eu sunt tu? –
Așadar mă iubești?
-Nu cred!
Și el îi dădu o floare albastră
O albăstrea
Și ea
Draga de ea
A început să creadă.
Arial
Am scris
Cu acest font
O carte
Despre mine
S-au întristat
Eu însă tot scriam
Și s-au făcut din șoareci albi – pisici
Și s-au vopsit în van
Dar oare cine la creat?
Că parcă-i dracul
Și îi curat
Și când îl văd
Nu pot să dorm
Un drac curat.
Deși e foaia goală
Și trebuie să scriu
Tot “dracul” mă ajută
Și scriu
Și e târziu.
Cravata mea de pionier
Era prin anii ‘89
Mergeam la grădiniță
Și mi-am uitat
Cravata cu năsturel
De pionier
M-a cam certat educatoarea
Mi-a zis s-o port a doua zi
A doua zi însă
Văzusem la un televizor
Alb-negru
Pe Ceaușescu
Zăcând
Au urmat apoi perioade bune
Cu ciungă
De-aia din străini
Acum toți stau în rate
Și frig
Și n-au de muncă
Însă ca prin vis
Mi-aduc aminte
De cravata mea de pionier.
Nevoia de-a iubi
De-ar fi să vii
Aș tace mâlc
Dar n-ai să vi
Pentru că știi
Că tu la fel
Vei tăcea.
Lașul
Lașul crede bine că
De s-apucă de sărit
Tre’ s-o țină toată vara
Numai într-un primenit
Lașul crede că
Dacă face el un pas
Trebuie umblată lumea
Chiar și într-un singur ceas
Lașul de orice se teme
Și-are gânduri chiar ascunse
Și nu dintr-acele bune
Ci de cele ce sunt unse
Lașul îți dorește răul
Chiar vorbind rânzând cu tine
Lașul vede-ntoate hăul
Și niciodată nu-l ține
Din acest motiv nepoate
Nu te încurca cu lași
Și de-i avea lângă tine
Zi-le ca să facă pași.
Dimineață
Cafea pe păr
Ochi împăienjăniți
Haine murdare
Paracetamol
Și frig
Hârtii
Colaje
Timbre a unor scrisori netrimise
Dezamăgire
Goliciune
Geam închis
Aș da orice pentru un gram de durere
Zise ea.
Șoricelul
Pe un pat
Sta o pisică
Era plânsă
Era mică
Lângă pat
Un șoricel
Și fricos
Și vai de el
Pisicii i se făcu milă
Refuză
Ca să-l mănânce
Însă vru doar să se joace
Și ea îl scăpă pe gât
Tot așa și eu cu tine
Chiar de nu gândim la fel
Tot la pat cam se ajunge
Și l-același portofel.
Sentimente
Doar un cuvânt
Îți zise ea
Retipărim?
Coperta…
E debutant?
E prea pârlit!
“De unde venim?”
Gauguin se întrebă.
Și-apoi vru să se-omoare
Cald pe insula.
Pustiu
Și-i așa-i bine
Tu ce simți?
Condeiul
Erau ceasurile două
Când eu m-am urcat în tren
Fără să vreau însă
Nu știam că scriu catren
Lumea toată se mira
Cum se miră și acuma
Cum de dracu n-am murit.
Chiar acum eu mă gândesc
Poate altu-n locul meu
Vesel va păși pe-aici
Într-un pas deloc firesc
Tot gândind ce crede altul
Despre altul nefiresc
Și tot vrând să par al firii
Nu fac de rușine neam
Eu am apucat condeiul
Și l-am agățat în ram.
Vântul a bătut cam tare
Și a căzut al meu stilou
Că sunt fiul tastaturii
Și în locul lui sunt eu.
O vorbă fără sens
Un pas grăbit
Un scuturat din cap.
După
Pribeag
Pe astă lume
Ca pat având o ladă
Ca pernă un bolovan
El a murit ca sfânt
Că el nu e de neam
Când neamurile toate
Vor crede c-am murit
Eu voi sorbi cocktailul
Ca înger pustiit
Și plin voi fi de viață
De viață și de vânt
Femeii
Înfipt adânc
Pământ
Eu voi iubi femeie
De-mi pui arma la cap
Și de-o încarci totuna
Că mie astea-mi plac.
M-ar fi înțeles
Chopin cade
Cu degetele pe clape
În căști
El, Chopin
E singurul care
M-ar fi înțeles
Ai încercat,
A lui
Operă
S-o asculți
În noapte
Târziu?
Ți se face părul măciucă
Și nu poți
Te îngrozești
Polonul Chopin…
Raid
Tu crezi că nu-i
Și că-s povești
Spuse oricui
Un rai?
Tu n-ai văzut
Cum om pe om
Bine-a facut?
Tu nici nu știi
Ce bine e
Să fii în rai
O clipă doar
Să-l guști mereu
Când ți-e mai greu
O clipă doar
De l-ai vedea
N-ai mai dori
Și altceva
8 apr 2023 C-Moldovenesc
Cu zâmbet
Cu zâmbet blând
Și ca un înger
Emy îmi zâmbea
Când eu i-am zis
Că e uman
Și e firesc
Dacă prepari un gem
Să te înfrupți și tu din el
Plecă apoi
Mai hotărât
Și mai senin
Decât veni
Apoi tot el
Prin fericirea lui
Mă ferici!
11 apr. 2023 C-Moldovenesc
La Steaua
(în amintirea marelui poet Mihai Eminescu, poet român)
Peste Steaua ce plânsese
Plânset mult de om cam sfânt
Pâinea neagră o unsese
Chiar cu unt
Untul stelei ce-apusese
Sau era înspre apus
Mai avea vreo trei decenii
Și-apoi lumea s-ar fi dus
Însă negrul așa rămâne
Nu-l poți întoarce în alb
Decât numai scriitorul
Ce scrie de Harap-Alb
C-Moldovenesc 2023
Ego
De-am fi-ndurat în locul lui
Noi rând pe rând
Cui după cui?
Și Dumnezeu e un pic trist
Când are chef și când vrea el
Că el e șeful lui
Nu am ajuns ca să-l cunosc
Nu am ajuns în locul Lui
Și nici prin gând nu mi-a trecut
Și nici n-aș vrea
Simțirea-i s-o trăiesc
Dreptate singur a facut
Și vina cui e oare?
E însăși vina Lui?
Mai lasă-mi o felie
Mai las-mi o felie
Și mie
Iubire
Din dragul ce ți-l port
Să mă gândesc la tine
Când nici măcar nu-mi vine
În inimă a ține
Iubirea ce ți-o port
N-ai vrut să-mi ceri iubirea
N-ai vrut să o cerșești
Astfel ți-a fost rușine
Ți-am oferit-o însă
Ca tu să mai trăiești
Și să îți fie bine
7 apr. 2023 – C. Moldovenesc
Muntele
Pe Rarăul cel lăsat
Nu am scurs
Și nu am dat
Niciun gând.
Singuri oameni și
Deșert
Gânduri multe-n capul meu
Nici mai știu rele sau bune
Cine-s eu?
Sunt oare-un nume?
Pentru ei sunt doar o soartă
Pentru mine – un scriitor
M-am lăsat de mult la vatră
La Humor.
12 apr, 2023 C-Moldovenesc
Jocul vieții
Jocul vieții este dur
Jocul vieții este trist
Mulți mă cred un anticrist
Mulți mă cred fără cusur.
De oi vrea oricând a scrie
Singur a mea poezie
Scrie-o-voi eu orișicând
Chiar și-n gând.
C-Moldovenesc apr, 2023
Pictură
Și dacă în chipul tău ar fi: tristețe…?
Cu toate acestea ochii ți-ar zâmbi.
Așa te-aș picta eu.
Ochii ți-ar zâmbi chiar dacă ai plânge
Așa te-aș picta eu.
Și dacă în sufletul tău ar fi: iubire pură…?
Te-aș picta cu ai mei ochi și a mea gură.
Nu te machia te rog la următoarea ședință.
Lasă-mă să-ți văd: ochii, sufletul, tristețea și fericire în același timp…
Așa te-aș picta eu.
Noiembrie 2024 – Gura Humorului
Amintire
Am auzit povești cu străbunicii mei – amintire
Am văzut poze alb-negru
Cu bunicii mei – amintire
Părinții mei sunt bătrâni
În curând vor fi – amintire
Eu, peste ceva timp voi fi – amintire
Nepoții mei, peste mult mult timp vor fi – amintire
Noi toți vom fi pentru alții -amintire
Iar acei alții vor fi – amintire
Amintirile vor fi – amintire
Până când
Nu va mai rămânea nici măcar – aminirea
Neant, eter
O mare de vid și de nimic.
Dar și nimic e un cuvânt.
Drag de lume
Eu nu doresc să tac
Eu vreau să mă exprim
Că nu știu ce să fac
Când gându-mi curge lin
Și când poveștile se leagă
Când totul are sens
Mai scriu un rând mai scriu un vers
Vă dau sufletul meu
Și dacă l-am mai pus și gaj
Pentru vreu prieten neînsemnat
A fost pentru un alt pas
Pentru un viitor etern
Căci după viata asta scurtă
Ce e ne data a trăi
Trăi-vom noi o altă viață
Un rai sau iad noi poate
Și de-ași fi eu judecător
V-aș da la toți dreptate
Și v-aș băga pe rând în rai
Sau nu…pe toți deodată
Că toți îmi sunteți dragi
Voi toți și lumea toată.
Pace
Nestingheritele pășuni
În care lupii zbiară
În vârf de munți
Ori de e vânt ori de e seară,
Și mi-amintesc cu drag
Că-s de la țară.
Și-atunci în mintea mea
Și-n jurul meu văd cu uimire,
Cum totu-n pace și în cântec
Se preface.
Așa că am venit să dau de știre
Și că în vârf de munți
Se-aștern de-acuma spre primire
Nestingheritele pășuni
În care lupii zbiară.