Până la vârsta de 18 ani când am reușit să muncesc cu ziua și să muncesc pentru prima oară pentru bani am făcut muncă silnică. Nu mi-a plăcut munca la țară. Multă! Fân, cosit, căpițe, prășit, scos din pământ, cartofi, cărat, etc. Dar am făcut-o. Pentru că așa primeam ordin de la maicămea.

Nici nu se punea problema să nu fiu epuizat complet. Uneori fără vlagă, prost hrănit, sau hrănit doar de ochii lumi când venea cineva pe acasă, rude prieteni, etc, mesele erau pline. Ca la teatru. După ce se trăgea cortina aveam un leu pe zi pentru un covrig și o supă dintr-un sfert de cartof. De-aia am și ajuns la un momentdat și rahitic. În sensul în care eram deformat. Sternul îmi era deformat, pieptul…

Râdeau copii și vecinii de mine. Totul pentru ce? Pentru că nu-i mai ajungeau mamei mele banii. Nu trebuia să mănânc pentru a-și putea satisface ea alte necesități. Asta era realitatea pe atunci. Când mai venea tata câteodată cu ceva mâncare în sacoșă de la serviciu mama îl certa. Săracu tată…

Muncă silnică în soare sau pe ploaie. Cu vaca, rânit în grajd, la animale în miros de balegă. Nelăsat să mă spăl pentru a nu consuma apă. Mergând la școală puțind a grajdi și balegă. Al nimănui. Nu mai vedea altceva maicămea decât banii care pot fi trași de pe mine, prin alocații, prin muncă, prin a se plânge că are copii mici și a cerși bani în numele meu și al fraților.

Apoi iarăși muncă.

Singura plăcere pe care o mai aveam din tot traiul ăsta haotic era lectura impusă de profa de română, doamna profesoară Olariu. Și atunci fiind lectură obligatorie mă lăsau să citesc. Așa m-am îndrăgostit de citit și de lumi și sentimente făurite de alții.