…un prieten bun, cum erau prieteniile odinioară, pe vremuri, de mult apuse.

Mă învăță, să fac statui din lut, mă învăța să fac versuri, îl descompuneam și recompuneam pe Eminescu. Mi-a fost profesor într-ale scrisului, pe vremea când eram de-o șchioapă.

Îl cheamă Cezar.

Mergeam și ardeam lutul împreună, făcând tot felul de figurine, statui de lut. Nu știam cum să le ard, cum să ard agila.

Poate nici nu era argilă. Din argilă se fac cărămizi. Ulterior am aflat și eu asta.

Și ce să facem, ce putea face un minor de clasa a 4-a sau a cincia, vecini, cu un vecin mai mare, cu vreo doi trei ani? Inventam tot felul de…, nu le pot numi jocuri, ateliere de creație.

Nu știu dacă or mai fi poeziile acelea pe undeva scrise, poate să le mai aibă în sertar, poate nu, sunt peste 25 de ani de atunci, o viață de om aproape.

Nu ne-am certat niciodată, și rău am făcut, poate certându-ne, ne uneam și mai tare. Sau poate am udat doar floarea delicată a prieteniei, cu răbdarea.

Mai apoi aveam să jucăm tenis de picior împreună, să purtăm diacuții discuții* elevate, să ne argumentă argumentăm* ideile. Mai întotdeauna eu câștigam la argumentare.

Ne-am revăzut, periodic ne sunam, și ne revedeam. Ba la un grătar, ba la o cafea.