Viața mea – Povestea cu armata

Povestea a început de când psihologul de la centrul militar a venit la noi liceeni în clasă, eram toți în anul terminal.

Era în cabinetul de matematică parcă, un tio de sală de clasă tip amfiteatru.

Era beat și mirosea a băutură. Ne-a explicat că va trebui să ne prezentăm într-un anumit loc pentru a da niște teste (psihologice) și pentru a fi luați în evidență, pentru a satisface stagiul militar. Ne-a mai spus parcă că v-a trebui să ne dezbrăcăm goi pușcă. Acest lucru se făcea probabil pentru a vedea dacă suntem sănătoși acolo jos.

M-am prezentat împreună cu colegii. Am dat testele care erau de dat. Unii scriau în testele psihologice că au gânduri negre sau dădeau tot felul de false indicii pentru a scăpa de stagiul militar. Eu am fost sincer la testul psihologic și am fost considerat apt de a satisface stagiul mimitar. Am trecut și peste pudoarea de a mă dezbrăca gol în fața mai multor persoane, printre care și femei.

Am fost întrebat unde vreau să fiu încadrat. Mi s-a dat de ales, fie la jandarmi fie la pompieri. Am ales să merg la pompieri deoarece era mai aproape de locul natal unitatea.

Urma să fim chemați și să ni se comunice data la fiecare când v-a trebui să ne prezentăm la unități cu valiza.

În sfârșit venise și vremea când trebuise să mă prezint la unitate. Aveam o valiză de lemn mare, împrumutată de la un0 vecin care făcuse și el armata, scrijelită cu nume de fete, cu penisuri și vaginuri pe ea, semn al forței de iubire specifice tinereții din noi. Nu avea importanță pentru că oricum la valiză după încorporare nu aveam acces decât rar.

Înainte de a intra efectiv pe poarta unității am fost cu taicămiu și am băut o bere cu alcool. Prima bere cu tatăl meu. Singurul lui sfat a fost să rezist la glume. Aveam mai târziu că ceea ce el numise glume era defapt căprărie, care se mai practica încă.

Era pentru prima oară când trebuise să fiu departe de casă, rupt total de familie. În prima seară când am ajuns în unitate împreună cu viitori colegi nu știam ce ne așteaptă dar știam că o să fie greu. Începusem să spunem bancuri pentru a ne putea liniști și pentru a putea dormi. Am spus și eu unul. Deși nu mă prea pricepeam la bancuri s-a râs la el, un râs fricos. Toți aveam emoții și nu știam ce va urma.

Auzisem povești despre cum trebuie să ne îmbrăcăm (echipăm cât timp arde un băț de chibrit). Realitatea nu era departe de adevăr. Cam ăsta era timpul în care trebuia să fii echipat oricând ți s-ar fi cerut, mai exact când ți s-ar fi dat alarmă.

Mai departe au urmat instrucți, alarme, echipări și dezechipări, sectoare și plantoane. O zi de armată trecea de parcă ar fi fost o săptămână. Ni se dădea voie sâmbăta sau duminica să vorbim la un telefon public. Însă cum nu aveam voie să diacutăm ceea ce se petrece la unitate convorbirea cu familia eea scurtă.

A trecut cum a trecut și perioada, și armata cu totul. A sosit vremea liberării. Un coleg se ocupa cu organizarea unui party de după. Am fost să ne luăm livretul, am fost felicitați și declarați liberi.

Partiul a durat cât a durat, ne-am dat mâinile toți și am plecat acasă. Acasă am primit în loc de o primire călduroasa mustrări, pentru că dădusem acel parti cu colegii. Eram genul de copil extrem de ținut în frâu, extrem de controlat de către părinți, în special de mamă.

De-altfel nici după ce am luat BAC-ul nu primisem din partea lor vreo felicitare veebală sau vreun zâmbet binevoitor. La fel când luasem capacitatea și intrasem cu media cea mai mare la liceu. Era de datoria mea să o fac, și am făcut toate aceste lucruri.

Am învățat astfel să nu aștept recompensă pentru niciun lucru bun pe care-l fac și să fac lucruri bune doar pentru că așa se cuvine. Cumva mi-a prins bine cheatia asta.

E păcat că tinerii de astăzi nu mai știu ce înseamnă ruptura de famimie și cum să fii pe cont propriu. Poate nu toți, însă mulți trăiesc cu dependențe emoționale sau financiare.

E păcat că nu se mai face armata și nu se mai acordă respectul cuvenit celor care au făcut-o.