Mă pun într-o seară la somn. Lângă patul meu era patul părinților pentru că dormeam împreună. Mama nu prea sau mai bine spus nu-mi dădea voie să dorm în cameră separat. Și punându-mă la somn…dar hai înainte să vă povestesc acea zi. Era o zi ciudată. Simțeam tot felul de chestii ciudate. Și mare mi-e bănuiala că numai de la tratamentul cu Venlafaxină și tot felul de prostii pe care ăștia de la Psiho mi le dăduseră. Spun mare pentru că înainte de a lua pastilele acelea nu mă simțisem niciodată așa rău înainte.

Știu că se poate poate spune că pentru că îmi întrerupsesem tratamentul. Dar era în timpul lui, în timpul tratamentului, și acest lucru mi-l aduc aminte bine pentru că am o memorie de elefant.

Și mă pusesem la somn. Simțeam o panică. Nu mai știu pe ce pastile eram atunci. Am înțeles că multe s-au scos pentru că au fost considerate ilegale. Adică, cum ar veni, mi se dăduseră pastile ilegale și nimeni nu a avut nimic de suferit decât eu. Și poate cei cărora de le-au intrat banii în buzunar de viață prea bună.

Acest lucru se întâmpla prin 2009 parcă. Deci, și folosesc aici deci la început de propoziție, deci încă nu eram cu acea faptă gravă, care avea să se întâmple de-abia prin 2013.

Și așa punânu-mă la somn simțeam tot felul de senzații ciudate pe care numai tratamentului pe care îl consider greșit îl atribuiesc. Sau neconform. Punându-mă la somn la un moment-dat, nedormind încă dar în stare de latență aud cum maică-mea îi zice lui taicămiu să-mi sufle în gură. O formă mai casnică de a zice respirație gură la gură.

După ce îmi suflă taicămiu în gură nu mai aveam aer. Nu mai puteam respira deloc. O senzație de sufocare prelungită. Când vrei cu toată ființa ta să respiri, și nu ai cum.

Văzând ăștia că nu sunt în simțiri, nici nu pot să spun cum eram, leșinat nu eram că mai fusesem și înainte de la anemie și știam cum e. Era o stare în care eram semiconștient și vedeam, auzeam                                parcă tot ce se întâmplă în jurul meu, însă nu puteam respira. Și asta a durat o perioadă lungă. O senzație nemaipomenit de nasoală să vrei să respiri și să nu ai aer. E ca și cum ți-ar pune cineva o pungă de plastic vreo 15 minute pe față și nu poți respira și trebuie să reziști așa, fără oxigen. Ca să nu mori.

În sfârșit a sosit și ambulanța. Am simțit doar că mă poartă cineva pe o targă. Și senzații atât de nasoale ca și cum ai arde de viu. Un om care arde de viu moare în 2-3 minute. Însă la mine „arderea de viu nu se mai termina”. Ajuns pișat pe mine de durere în salonul de urgențe de la psi, și m-au dezbrăcat în fundul gol, ca să mă schimbe de hainele pișate. Eu încă eram pe jumătate viu pe jumătate mort. Doi mă țineau iar eu de-abia îmi târâiam câte un picior.

Ajuns în patul de spital și după ce m-au schimbat, o femei, căreai îi mulțumesc și în ziua de astăzi și o poemenesc în rugăciuni, mi-a zis: Iulian, deschide ochii! Și i-am deschis. Atunci am început ușor să-mi revin la oarecare conștienă. Nu mai știam cum să-i mai mulțumesc acelei femei care parcă m-a trezit din cel mai groaznic vis, dar nu vis din cea mai groaznică realitate, trăită pe viu.

Un coleg de salon îmi povestea că mi-a ascultat bătăile inimi să vadă dacă nu sunt mort. Că la față așa păream. Și tot venea din când în când să-mi asculte inima dacă mai bate.

Apoi ușor ușor, mi-am revenit.

Înainte de asta însă, un medic destul de deștept, nu-i dau numele și-a dat seama ce mă poate trezi pe mine. Și mi-a aplicat o palmă așa în starera aia de leșin ciudat. Căci nici leșin nu era. M-am trezit înjurând pe acolo și propăvăduind Divinitata.

Lucru care în mod inevitabil, și dacă nu ar fi fost maicămea, ar fi rămas așa și m-ar fi lăsat să plec acasă. Dar ea a vrut să mă vadă din nou internat. Aia era plăcerea ei. I-o vedeam în ochi.

Așa că mi-au pus cătușele cu mâinile la spate deși nu lovisem pe nimeni în această întâmplare, m-au legat bine de targă și după cum am spus și mai devreme chin și groază cu acea senzație de parcă ai arde într-un cuptor. Acolo mori și se termină chinul. Eu nu ardeam, simțeam ca și cu mi-ar arde totcorpul, ca și cum aș arde de viu și asta pe perioade de ore întregi.

Închipuiți-vă că te arzi la un deget și te doare și ustură. Ei bine la mine asta era pe tot corpul și timp de ore și ore.

A doua salvare a venit și mai mișto. Îmi băgaseră de la psy Olanzapină, doza pe o lună toată într-o singură zi. Normal acasă nu, mai era cum să ajung. A doua zi efectele adverse și-au spus cuvântul și am înnebunit în spitalul orășenesc de urgențe. Chiar îmi pare rău pentru oamenii de acolo și personalul de acolo. Nu aveam nimic cu ei personal. Eram subt influeanța injecției de Olanzapină făcută subcutanat și nu intra-muscular.

Firește, m-au acuzat pe mine. Că doar eu eram bolnav psihic cu acte. Și trebuia eu să răspund. Cei care mi-au prescris aceste tratamente expeimentale și făcute și în doze mari de puteau să doboare un elefant sunt și acum în funcții. S-au mai rărit, s-au mai împărțit. Dar tot în funcții.

Acolo am mai văzut un caz al unui bolnav legat de pat care putea muri prin sufocare și a fost salvat și dezlegat de o femei sufletistă…spitalul de psihiatrie Câmpulung.

Mai am și altele, dar consider că e bine să mai am ași în mânecă.

Singa chestie este că nu-mi place să văd oaemenii suferind. Și dacă aflu că se mai întâmplă abuzuri și eliminări legale de genul celora pe care au încercat mie să le facă, o să recurg la lege sau o să îi linșeze cetățenii de rând aflând ce fac ei acolo.  Aveți grijă acolo!