Încep primele rânduri prin a spune că nu am nevoie de laurii nimănui. Eu îmi port singur cununa. Sunt autosuficient cum s-ar zice, poate doar parțial, preventiv vă spun asta.

În fond aceste rânduri sunt scrise tot astăzi, fac parte din chiar viața mea, din gândurile din viața mea.

Îmi aduc aminte de zilele când citeam. Citeam Cuore – inimă de copil, lectură nu mai țin minte dacă oblgatorie, poate era doar o carte făcută cadou. Chiar acum (o paranteză făcând) m-am gândit să scap de oamenii toxici din viața mea. Plecând de lângă ei. Însă nu știu dacă nu cumva este un lucru greșit, pentru că oamenii au momente și momente…

Revin. Cuore inimă de copil citeam, acum mi-am amintit că trebuie să fi fost într-o vacanță din generală, pentru că o citeam pentru a o conspecta. Citeam în iarbă, în spatele șurii, care peste mai mulți ani a ars, incendiată, dar asta e altă poveste.

Tot divaghez sau deraiez de la subiect. Gata, îmi revin.

Și o scenă caremi-a rămas în minte, este scena în care un copil terorizat de către colegi, sau buling, cum se mai numește acum, hărțuire,…aruncă cu o călimară de cerneală înspre cel care îl necăjea, însă drept atunci profesorul deschide ușa, și călimara ajunge drept pe profesor, pătându-l tot cu cerneală. Vă dați seama ce traumă a avut copilul. Pe atunci profesorii erau dumnezei.

După ce că fusese necăjit de coleg, sau colegi, a mai intrat și într-o belea.