Pe măsură ce îmi aduc aminte întâmplări le voi posta aici, rând pe rând, una câte una.  Așa că verifică des să vezi ce am mai postat pentru că s-ar putea să fie și despre tine.

Am dreptul la liberă exprimare garantat prin lege așa că stai liniștit/ă că nimeni nu are ce să-mi facă!

Încep cu această poveste care nu este poveste ci este cât se poate de reală și chiar s-a întâmplat. Chestia este că nu mai țin minte exact vârsta pe care o aveam. Să fi fost preșcolar…să fi fost în școala generală…nu mai știu. Am presupus că am fost cam prin clasa a șasea, pentru că numai un copil de clasa a șasea poate alerga după o mașină care rulează cu viteză mare pe asfalt. Cred totuși însă că a fost mai devreme.

Le voi relata pe rând toate întâmplările pe care le-am trăit până acum de-alungul vieții și sper a mi se scuza lipsa de cunoștințe avansate de gramatică, acesta nefiind punctul meu forte deși mă strădui.

Dat fiind faptul că s-a întâmplat de mult timp acest lucru, adică faptele pe care am de gând să le relatez, sper a-mi fi scuzată perioada de timp în care încadrez întâmplarea.

Așadar:

I

Povestea cu mașina

Eram doar un puști. Să fi fost prin clasa a șasea. Nu știu cu exactitate. Nici întâmplarea nu mi-o amintesc cu exactitate. Sunt totuși vreo 25 de ani de atunci. Însă știu sigur că am mers după ciuperci în pădure. La noi în Bucovina le spune bureți.

Că eram cu fratele că nu, nu mai știu. Cert e că eram în fundul pădurii, undeva departe. Și aveam de venit pe jos mult…Cobor din pădure pe un drum de pădure. Și zici că parcă mă lovise norocul când văd o mașină cu remorcă în spate care trece pe lângă mine și care ducea sigur înspre sat, că în altă parte și altă direcție de mers nu avea. Nici nu mai stau să mă gândesc bine și mă agăț de ea și mă urc în remorca din spate fără să mă vadă șoferul în oglinzi, sau cel puțin așa am crezut eu. Mă și bucuros nevoie mare că mașina merge repede și măcar nu merg pe jos, deși, și de stat acolo în spate nu era ușor. Măcar însă nu veneam așa mult pe jos, că erau vreo 5 Km de venit. Cât ai zice pește aproape mă văd aproape de unde să cobor eu.

Însă să vezi treabă, mașina gonea acum, că dăduse de drum bun. Aoleu îmi zic, unde naiba mă va duce mașina asta dacă viteza e prea mare și nu mai pot să cobor. M-oi pierde. Măi și îmi fac curaj, și iute-iute dau din picioare și cobor și dau iute-iute-iute până dau drumul de pe mașină cu mâna și tot alerg eu așa o bucată în urma ei că dacă nu aveam a o lua în nas din inerție, și mă juleam tot. Iar dacă apăream acasă julit mă și bătea mama.

Și, într-un final, mă opresc. Cred că atunci am fost pentru prima oară recunoscător lui Dumnezeu. Mi-am zis, Doamne…bine că am scăpat și de asta.

Și apoi , obosit mai mult de emoție decât de “pedalat” la viteze extreme, de parcă eram cel mai bun sprinteor, că și luam concursul la sprint pe naționale la categoria juniori dacă mă cronometra careva. Și obosit așa, merg până acasă. Că acum nu mai era mult de mers.

Apoi nu știu ce s-a mai întâmplat sau dacă șoferul respectiv o fi știut de mine, că mașina era cu remorcă încorporată în spate și nu băteau onglinzile până în locul în care eu stăteam. Da’ oricum, atâta emoție mi-a dat acea aventură, că nu am uitat-o și nu am să o uit, cred că niciodată.

II

Povestea cu lămâile

Eram să zic așa cam prin clasa a 6-a, A, să zicem, căci timpul exact nu-l mai țin minte. Atunci am cunoscut pentru prima oară gustul lămâiei. Mâncate cu zahăr. Dar tot acră era. Și mi se zerbezeau dinții. Dar să spun mai exact cum a fost.

Să fi fost într-o zi lucrătoare, nu mai țin minte. Oricum, mama vine și ne dă o lămâie. Ea însăși tăie o felie din ea, și o muie [(cu accesntul pe e, pe literele “ie”), o muieee, ai înțeles?] în zahăr. Și ne dădu și nouă, spunându-ne: “mâncați-o cu zahăr”. Și asta și făcui, așa ca să folosesc un pic și accentul ăsta oltenesc. Dar eu că mi-s bucovinean, o să folosesc accentul meu. Că asta sunt.

Și, cum spuneam, gustul acru al lămâiei, chiar și muiată cu zahăr, era atât de acru, că îmi veni apă în gură. Genul acela de bale care numai de la lămâie și lucruri acre îți vine.

Îmi curses o bală, două, până m-am oprit. Că deja terminasem felia de lămâie. “Ordinul” era îndeplinit. Lămâia fusese mâncată. Chiar în ciuda acrimii ei. Zahărul era doar o amăgeală. Lămâiele erau acre pe-atunci că nici zahărul nu mai conta. Să fi fost prin ’97-’96 asta. Cu sigurană nu mai știu. Cam prin anii ăia oricum.

Firește că am mai făcut cunoștință cu lămâile până atunci, dar subt formă de limonadă, și îndulcite, la cofetăria orașului. Erau ieftine. Și le beam doar când eram foarte însetat? Da. Când eram foarte însetat.

Însă dulcii fiind nu pricepeam acea acreală a lămâiei adevărate, mâncată așa.

Și apoi, noi frații, ca să ne întrecem la cine estea mai curajos la mâncat lămâi, mâncam din ce în ce mai mult. Gen uite cât de mult pot să mănânc eu lămâia asta foarte acră, două, felii…ba nu, uite eu, patru felii. Și tot așa.

Până lămâia se termina.

Însă lămâile nu sunt un fruct chiar exotic. Să știi că lămâile cresc și pe la noi, și creșteau și înainte, fiind puse în ghivece, în geam. Că or mai proceda așa gospodinele din ziua de azi, că nu, nu știu.

În altă ordine de idei. De ce vorbesc despre lămâi astăzi. Pentru că am găsit undeva de vânzare limonadă. Nu mai e la fel de acră. Eu o beau așa, neînduclită cu nimic. Nu ca să mă laud, ca să te informez, deși mă și cam laud în același timp, că am cu ce. Mă refer la băutul limonadei și la mâncarea lămâiei așa cum e. Neînduclită cu nimic.

Și uneori mai mănânc câte o lămâie sau jumate, goală (adică fără sahăr, sau îndulcitori). Cică ar fi bună, previne scorbutul, care este o boală, o boală care corpul o poate face din lipsa vitaminei C. Marinarii obișnuiau să o aibă. Pentru că pe vasele lor în lungile călătorii, uneori rămâneau fără verzăciuni, fără fructe și legume, fie ele proaspete sau nu. Și de aceea uneori erau vindecați prin tratamentul cu lămâi. Mâncau lămâie și le trecea scorbutul. Această boală, care cred că am avut-o și eu la un moment dat. Se manifestă prin dureri de gingii și ducerera gingiilor în jos.

III

Jucăria “Abecedarul”

Jucăriile mele de mic copil au fost Abecedarul și un caiet care avea pe spate tabla înmulțirii, a împărțirii, adunarea și scăderea. Așa că neavând ce face și neavând cu ce mă juca le-am găsit pe acestea bune.

Mai târziu în viață m-am lovit de realitatea cruntă în care mai puțin conta câte cunoștințe de matematică sau limba română ai. Ceea ce conta mai mult în calitate de elev era ce pile, relații, cunoștințe are măta și tactu. Câți bani are și al cui ești…cum se poate profita de tine.

Acest lucru aveam să o aflu prin clasa a V-a.

Până atunci doamna învățătoare ne-a protejat și m-a protejat împotriva acestor tâmpenii, acestor inepții și ilegalități, pe care le avem și astăzi.

Degeaba mă lăudam eu că taicămiu este electrician și repară mașini când eram întrebat ce lucrează tata pentru că mă izbeam mereu de același dezgust, aceeași privire critică, de parcă aveam păduchi sau ceva de genul.

Meseriile se zic că nu se aleg ci ele te aleg pe tine. Ce vină să fi avut eu că tata era electrician și nu inginer sau avocat, nu știu. Cert este că am căutat să-mi fac treaba de elev singur, fără sprijin de la colegi, părinți, frați sau alte persoane. Cu toate astea notele mele erau mici, nici nu știu de ce, pentru că eu învățam.

Ba știu, pentru că nu aveam pe nimeni sus-pus, așa că fiind un nimeni, un copil-nimeni nu aveam decât să fiu considerat banal.

Ceea ce m-a durut mult a fost faptul că mi li s-a zis într-o ședință cu părinții alor mei că eu sunt un elev mediocru. Ce a fost în sufletul lor? Ce vină aveam eu că tata nu are bani și mama se descurcă cum poate? Ce vină aveam eu că niciun profesor nu reușea să scoată din mine ce-i ma bun, nu îmi acorda atenție, nu mă stimula, iar când ridicam mâna sus agitat că știu pe dinafară…nu mi se acorda atenție?

Am trecut și peste asta. A fost o lecție de viață pentru mine să știu că nu contează câte știi ci pe cine cunoști și cine este tată-tu. Principiu care din păcate este valabil și astăzi pe oriunde mergi. Aaa…este a lui ăla, păi să-l lăsăm în pace, să-l ascultăm, să-i punem note mari. Căcat, și o ploșniță ar fi pocnit de una singură la asemenea rahaturi…eu însă cu mintea de copil consideram tot ca fiind un lucru normal.

Poate singura persoană de care îmi era drag era profa de limba și literatura română. Prinsesem drag de ea și prinsesem drag de materie. Citeam și făceam rezumate cu orele, cu zilele, într-o noapte mama speriindu-se că nu mă mai opresc din scris, că tot la rezumate lucrez, și oprindu-mă și forțându-mă să mă culc, că era trecut de zece.

De-asemenea și profele de limba franceză sau engleză erau printre cele care îmi plăceau cel mai mult.

Proful de mate, Hremiuc, Dumnezeu să-l odihnească în pace, că a făcut mulți oameni mari, folosea alte metode mai neortodoxe, metoda capacelor după ceafă sau înjurăturilor. Așa că stăteai smirnă în fața lui că nu era de glumit. Dar tot pe pile era și el, tot favorizator. Adică favoriza fii de preoți, fii de ingineri, fii sau ficele de…

Nu mi-a părut rău că am învățat chiar și așa. Firește că-mi doream și eu note bune, firește că-mi doream și eu note mari, firește că doreamși eu să-mi bucur părinții, ca orice copil. Ca orice elev în sinea lui. Mă izbeam însă de un zid impenetrabil. Însă eu mergeam înainte chiar și așa. Fără pile, pe cont propriu, bazându-mă doar pe capacitatea mea, neavând mamă care să aibă timp liber să se ocupe de mine. Mă întreb acum ce or mai fi făcând colegii a căror mame se ocupau de ei, i-a învățat și cum să se f***?

La mate printr-a 9-a mi se promisese un 10 dacă rezolv o problemă prin nu știu ce metodă. Am rezolvat-o și mi s-a pus nota 9, nu 10. Un zece poate m-ar fi propulsat în vreun club de mate sau pe la olimpiade schimbându-mi viitorul jegos. Nu s-a ținut de cuvânt jigodia și mi-a pus 9, un nouă cu dispreț, că-s prea prost. Credea probabil că alt fraier va ridica mâna, însă posibil că fraierul nu a vrut să se facă de rușine așa că m-am înfipt eu cu tupeu.

În 5 minute problema era gata rezolvată, atât de dumnezeiește mă temeam de Hremiuc ăla că învățam și coperțile.

N-a fost să fie, încă o dovadă că viața e nedreaptă cu cei drepți. Și atunci ce ne mai rămâne de făcut? Sau ce mi-a mai rămas de făcut? Să fiu și eu la fel de jeg pentru a putea supraviețui, pentru a nu mă mânca ciorile și a face din voi sclavii mei, la fel cum și eu am fost al vostru. Nu m-ați ajutat nu vă ajut, nu m-ați rănit, nu vă rănesc!

IV

Monstrul de subt pat

Mereu credeam când eram mic că subt pat trebuie să se afle ceva. Unii l-ar numi azi Bau-bau. Trebuia să fie ceva acolo de care să mă tem, de care să-mi fie frică.

Îmi imaginam că ar putea fi mic, cam de mărimea unei mingi de fotbal, dar ceva mai mic. Sau hai să-i spunem între o minge de fotbal și una de tenis de câmp. Era negru (așa mi-l imaginam că trebuie să fie), plăsmuit parcă dintr-o materie negrea și asemănătoare unei moluște, doar că ceva mai tare și mai scârbos.

Uneori îmi făceam curaj și mă uitam pe fugă să văd dacă e sau nu e subt pat la mine. Alteori mă dădeam jos din pat.

De cele mai multe ori stăteam cuminte pe pat și doar mă gândeam că nu ar fi bine să mă dau jos că mi-ar putea face rău, dar nu știam cum.

Mi-am învins teama. Și odată cu vârsta s-a risipit și monstrul de subt pat. Nu mai e și nici nu a fost vreodată. Era însă ceva care mă ținea ocupat. Un joc mental creat de mine probabil, la o vârstă fragedă, pentru a mă ține ocupat.

V

Vis sau amintire mult prea precoce

Să fi fost vis sau o amintire mult pre precoce nu pot să știu. Au trecut totuși 36 de ani de-atunci dacă este să judec după natura amintirii și după ceea ce îmi amintesc. Mie îmi place să cred că s-a întâmplat chiar așa.

Și anume, eram într-un pătuț, dintre acelea pentru bebeluși, o femei îmbrăcată în alb se apropie de mine, vedeam ca prin ceață, mă privește, și apoi spune ceva de genul: e bine.

Mai târziua am aflat de la maicămea, prin viu grai, faptul că de mic copil am fost bolnav cu plămânii, ceva răceală, și mi s-au făcut injecții. Lucru de care nu am scăpat nici în copilăria târzie și nici la maturitate până acum ceva ani.

Așadar, dacă este să leg una cu alta, spusele maicămii cu amintirea, care poate fi falsă sau reală, s-ar putea ca faptele să fi fost adevărate. Adică chiar să am o amintire de la vârsta de un an sau cât mai aveam eu atunci. Dacă s-ar căuta în arhiva spitalului la medicul meu de familie poate s-ar găsi pentru ce boală am fost tratat și dacă se leagă cumva de ceea ce îmi aminteam eu.

Oricum, amintirea, sau falsa aminire a persistat, mult timp, și a zăcut în mine. Periodic îmi revenea, sau la perioade neregulate de timp. Acest lucru m-a făcut ca să nu o uit. S-a mai alterat firește. Însă a rămas în memorie, la un nivel mai profund, sau ca amintire a unei amintiri. Îmi aduc aminte că am avut asemenea amintire, și parcă o văd undeva departe, cu ochiul minții, însă nu o pot distenge clar. Cert este că am avut-o fie ea falsă, sau doar un vis, sau poate chiar o amintire adevărată, niște lucruri reale care chiar s-au întâmplat…

VI

Prima zi de școală

Nu mai știu ce minciuni îmi spusese tata și mama. Îmi spuseră că ma duc undeva, numai la școala nu. Deși, eu, cu un an sau doi întrebasem înainte, nerăbdător, când voi merge în clasa întâi.

Cert e că m-au lăsat într-o sală de clasa și de-acolo a trebuit să mă descurc. Părea fain. Eram pierdut si neatent…încă un “pufos” al școlii primare.

Era o zi obișnuită de toamnă a anului 1991. Cert e că acel an a existat, acele lucruri pe care eu vi le povestesc acum chiar s-au întâmplat, conștientizez și retrăiesc acum când scriu acele momente revăzându-le printr-o cu totul altă aură.

Aveam un costum curat de elev, negru. Pantaloni negrii, sacou negru. Cămasa era probabil albă.

Eram lânga usa scollli generale nr.1. Parcă o văd și acum…pe acea treaptă de la intrare, singura treaptă. Așteptam ceva și nici eu nu stiam ce. În fond nu mai fusesesm la școala niciodată. Aceea era prima zi. Nu știam că aștept clopoțelul să sune pentru a intra în bancă, alături de alți colegi, ca boboc.

Și așteptând așa mă trezesc lângă mine cu o persoană de etnie romă, care probabil era mai mare cu un an sau doi. Defapt două persoane de etnie roma.

Mă întreabă dacă mai am frați sau surori. Eu îi răspund și zic că da.

Unul dintre ei mă bate pe spate cu palma gen a îmbărbătare. Eu nu știam că defapt era murdar cu creta pe mână și îmi lăsase o amprentă comică pe costumul meu cel nou.

Unul dintre colegii sau colegele mele de clasă avea să-mi spună mai târziu că sunt murdar pe spate cu cretă. Aveam să mă șterg și să nu mă mai încred în nimeni prea ușor.

Clasa noastra era frumoasă, mare, și bine aerisită, drept lângă ușa cancelariei. Una dintre cele mai frumoase din toată școala dacă nu cumva cea mai frumoasă.

Doamna învățătoare era blândă, educată, cu bune purtări și cea mai bună dintre toți învațătorii. A început a scrie pe tablă, a face acele semne și bastonașe și parcă eram vrăjit de ceea ce făcea. Așa am început să facem și noi, puii ei, pe caietele noastre dictando.

Primul an a trecut repede. Era ușor pentru mine deoarece eu știam atât literele cât și adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea. Furasem startul cum ar veni. Învățase cât statusem acasă lângă bunicămea, Dumnezeu să o odihnească în pace. Alte jucarii nu aveam însă, numai abecedarul și abacul. Așa că, cu acestea m-am jucat.

Să revin la prima mea zi de școală. Trebuia să mă întorc înapoi acasă cu un autobuz. Mai era în clasă cu mine un vecin iar el știa drumul, cunoștea orașul, cât de cât. Ne vorbisem să ne întâlnim la poarta de la ieșire, sau așa ceva, pentru a merge împreună.

Așa că, eu când ies de la prima mea zi de scoala în stradă, și îl caut din priviri, nu-l gasesc. Eram singur, în clasa întâi și mergeam tot înainte către autogară, către cuvântul autogară, că, clădirea respectivă nu o vizitasem vreodată și nici nu trecusem pe acolo să știu unde e. Mă ratacisem și începeam să plâng.

O fată, foarte drăguța, cu mult mai mare ca mine mă liniștește și mă întreabă unde lucrează tata și cum îl cheamă. Îi spun. Îmi dă de înțeles că are să-l caute. Mă pune să aștept. Nu știu cum se face că ajung într-o minifabrică de îmbuteliat sucuri și mă întâlnesc cu matușa mea, sora tatălui, care nu mai e în viața. Îmi oferă o băutură răcoritoare cu gust de portocale acidulată, un fel de poșircă dar care atunci mi se părea foarte bună. Erau totuși doar doi ani decând căzuse regimul ceaușist.

O beau, și mă învața matușa cum să beau dintr-o sticla de 0,25 suc de portocale. Bag la cap. Vine și tata, dupa serviciu și parcă mai apar ceva rude. Dacă nu ma inșel un văr de-al meu și maicămea. Făcusem o reuniune de familie, fără voia noastră, prin intermediul meu, și sărbătoream toți aflarea mea. Deși nu eram pierdut cine știe ce departe.

Mi se arată drumul cătrea autogară de unde luam autobuzul spre casa. Ei, zic eu în mintea mea, așa mai da.

Aveam să aflu de pe atunci, la vârsta de șapte ani, că nu e bine să te încrezi în nimeni prea usor, că unora nu le pasă de tine și de tovarasia ta. Si…drumul spre casa.

VII
Simpatii
Aș fi vrut să o văd îngrijorată măcar. Ea însă jubila.
Taicămiu părea la fel satisfăcut că fusesem legat cu cătușe și eram legat de targă. Eu nu mai puteam de durere…Asta se întâmpla prin 2011, cred, în orașul natal.