Am primit ca și „ascultare” cum se spune, sau sfat, de la o fostă colegă de muncă din Germania, pe când am fost precedanta oară, să-mi scriu viața pe blog.

Sunt născut în anul 1984, într-un orașel din Bucovina. Cel puțin așa știu prin urmare așa vă spun și vouă. Poate reieși de-aici o anumită neîncredere. Totuși consider că este întemeiată această neîncredere pentru că mi s-au ascuns  multe lucruri, pe care le-am aflat la un momentdat, pentru că adevărul iese întotdeauna la iveală, încât să mai pot avea încredere deplină în ceva sau cineva.

Tot nu spun în această poveste a vietii mele pentru că sunt unele lucruri rușinoase, care țin de intimitate, pe care am preferat să le destăinui celor avizați in domeniu, și anume preoților și călugărilor la care m-am spovedit. Că or păstra secretul spovedaniei…nu știu, știu sigur însă că partea mea de treabă mi-am facut-o.

Încep cu cea mai devreme perioadă a vieții mele care ține de viața socială, și anume cu grădinița sau grădi.

Când am ajuns în incinta grădiniței prima oară nu-mi mai aduc aminte decât foarte vag. Prin urmare nu pot să reproduc cu exactitate momentul. Îmi aduc aminte totuși câteva întâmplări de la grădiniță. Și cred eu că asta e ceva deoarece au trecut peste 30 de ani de atunci.

Eram prin anul 1988. Am fost puși să dăm note unor colege de grădiniță pentru cântecele. Am făcut o distinctie între doua fete. Eram mai mulți în juriu. Si aveam cartonașe cu note, dintre acelea care se dau foaie după foaie. Zic că am facut distinctie pentru că deși una dintre cele doua fete merita nota mare, eu am pus mică. Am pus însă notă mai mare nu pentru merit, ci am pus notă mai mare pentru că îmi plăcea mai mult de fata respectivă, deși poate nu cântase sau recitase așa de bine ca prima. Educatoarea m-a taxat verbal spunandu-mi ceva de genul…”de ce nu ai pus notă mare și celeilalte? Ce a avut?”. Aici cunoșteam pentru prima oară puterea. Cui nu-i place putera să ridice mâna sus.

2

Amintirea care urmează este încă și mai vagă. Tot la grădi eram. Se făcea că trebuie să aruncăm cu o minge spre niște popice. Nu prea le nimeream. Tot de la grădi îmi amintesc că eram puși să mergem pe dușumea fără ca aceasta să scârțâie. Care mergea cel mai mult pe dușumea fără ca aceasta să scârțaie câștiga. Eu mergeam unu-doi pași și deja dușumeaua făcea zgomot. Eram bun la recunoscut culorile și formele totuși. Și la desen. Nimeni nu mă întrecea. Erau obiecte de diverse culori și forme pe care educatoarea ni le prezenta cerându-ne să le recunoaștem. Nu eram lăudat că știu. Nu mai țin minte prin ce grupa eram, mare sau mica. Grupele erau ca un fel de clase. De-abia așteptam să ajung mare și să merg la școală în clasa I. Însă ce era și cu ce se mânca nu aveam de unde sa știu. Am aflat mai târziu totuși.