Ajung într-o zi la școlă. Eram prin clasa a 7-a. A șaptea A. Purtam o bluză de trening de la second-hand roșie, pe care maicămea o tot spăla și respăla. Cred că am purtat-o vreo 5 clase bluza aia. 5 ani de zile cu aceeași bluză. Când într-o zi mă întreabă o colegă…ce ai aici la piept. O colegă foarte de treabă.

Eu mă uit și văd că sternul îmi este deformat. Deformat tare. Ieșită partea din dreapta mult mai înainte.

Așa că de-acum aveam să fiu luat la mișto, râs de mine.

Mă porecleau strâmbul în sat.

Mă simțeam ciudat și neom. Așa că am zis că hai să văd ce pot face în legătură cu asta. Cât mă ducea mintea atunci am început să iau vitamine. Nu-mi dădeau părinții ci mai economiseam din banii de hrană care oricum nu erau de ajuns prin 97 – echivalentul a un leu acum. Ce am făcut ce nu am făcut că începusem să mă interesez de asimilarea calciuliu, rahitism.

Am luat vitamina D, fiole când nimeni nu știa. Nu puteam răbda bătaia de joc și urletele în jurul meu…strâmbul. 14 ani aveam.

Am început să merg la sală. M-am înscris la sala de forță cu gîndul că mușchii dezvoltați o să-mi îndrepte sternul, eu fiind în creșetre la vremea aceea. Ceea s-a și întâmplat. Mergeam pe furiș la sală, fără să știe ai mei, să-mi îndrept sternul. Ca să nu mai râdă copii de mine. Era dezgustant și deprimant ce mi se întâmpla la vârsta când se presupune că ar trebui să fii…nah, fericit, să fii good-looking.

Firește că tata a observat la un momentdat că pieptul mi-e strâmb. Dar râdea și el de mine. Ca mai târziu să aflu că un coleg de liceu (tot mă luptam cu strâmbătatea stat la sală) a fost trimis la operație, avea aceeași problemă. Părinții l-au trimis imediat la operație, în timp ce de mine râdeau chiar cei care trebuiau să-mi ofere suport-moral.

În condițiile astea am crescut.

Povestea cu sternul strâmb și pieptul foarte evident strâmb, ca de cocoș, o să o continui data viitoare.