Sau Abecedarul. Este sau era un manual în care se învățau în primul rând literele alfabetului. Nu mai țin minte dacă doar cele de tipar sau și cele de mână.

Ei bine, să fi avut vreo patru ani când am primit în dar un Abecedar. Acest lucru se întâmpla prin ani ’88. Nu aveam ce face cu el decât să-l studiez. Și așa, ușor ușor, am început să mă pregătesc singur pentru ce avea să urmeze…școala, clasa I.

Nu mai țin minte când a apărut în casa noastră și în camera mea acest manual, adică nu mai pot să-mi amintesc când și cum și în ce împrejurări l-am primit. Dar o amintire tot am cu el. Chiar dacă este vagă.

Era iarnă. Una dintre iernile acelea vechi, cu omătul mare. Eu eram în grija bunicii mele din partea tatălui pentru că părinții erau ambii plecați la muncă. Ceea ce cam pe atunci era obligatoriu.

Bunica mă supraveghea. Iar eu încercam să descifrez acea carte care mi se părea atractivă. Pentru că avea și imagini, frumos pictate și colorate. Iar fiecare literă corespundea unui animal sau unui obiect reprezentat printr-o imagine bine aleasă, așa că puteam să înțeleg. Pe cât puteam eu la vârsta aceea.

La un moment dat simt un fel de năbușeală și merg afară. Fără ca bunica mea care mă supraveghea să bage de seamă. Afară mă ascund într-un coteț de destinat creșterii porcinelor, nou construit, și pregătit pentru a fi mutat unde îi era locul.

La un moment dat bunica mă strigă. Eu nu vroiam să fiu găsit așa că nu răspund. Trece un timp după care credeam că ar fi bine să ies din acea ascunzătoare. Și ies. Bunica îngrijorată îmi dă o chelfăneală bună, și îmi spune că ceea ce am făcut nu-i bine, că ea m-a căutat peste tot și credea că poate am căzut în fântâna din apropiere. Lucru care era de înțeles, pentru că eu eram doar un mic puști de 4 ani. Și se considera că nu știu prea bine ce fac, că mă pot accidenta sau pot păți ceva. Iar cea răspunzătoare era cea care mă supraveghea. Bunica.

După mica bătăiță (și singura) pe care am primit-o de la bunica îmi văd de treabă mai departe de Abecedarul meu. Mă regăsesc acolo, în litere. În casă era cald, eu studiind Abecedarul, totul era bine.

Cam așa se desfășura viața mea casnică, preșcolară și pregrădiniță, cred că nu mergeam încă la grădiniță pe atunci. Învățând litere. Învățând să recunosc litere. Probabil când aveam întrebări mă mai adresam și bunicii. Pe asta nu o știu sigur. Dar altfel nu-mi explic cum, la patru ani, știam deja toate literele, pentru ca mai apoi să mi se aducă o carte de matematică.

Carte care ma făcut și ea curios. Acum vroiam să învăț numerele și tablele. Tabla înmulțirii, tabla adunării, etc.

Așa se face că atunci când am ajuns la grădiniță, o să vă povestesc și prima zi de grădiniță la un moment dat, când am ajuns la grădiniță mă cam plictiseam. Și nu prea mă atrăgea nici un fel de jucărie. La grădinița satului nu prea găsinduse jucării cu litere și numere pe atunci.

Totuși, când am ajuns la școală, în clasa I, eram foarte mândru și mulțumit că știam cam totul. Totul în afară de scrisul de mână. Lucru la care nu excelam, caligrafia nefiind un lucru care să mă atragă în mod neapărat, deși încercam să fiu cât mai bun și la asta.

Cu timpul mi-am schimbat caligrafia, ca mai toți elevii de altfel. Așadar am ajuns ca în liceul tehnic pe care îl urmam să adopt scrisul tehnic, lucru învățat de la domnul Profesor Pupăză. Lucru de care nu îmi pare rău și care cred că mi se potrivește.

Acest lucru deoarece, chiar dacă scriu mai repede sau mai încet de mână, nu ai cum să nu recunoști ce am scris, pentru că literele tehnice sunt foarte asemănătoare cu cele de tipar. Or asta este mai facil.

Update 1: Este posibil ca la un moment dat, trecutul să se încrucișeze (și am să vă explic cum) cu prezentul. Epuizând de scris toate amintirile, nu o să mai am ce scrie despre viața mea decât ceea ce mi se va întâmpla atunci, la momentul prezent. Adică la viitorul prezent. Astfel, se va transforma într-un jurnal. Așa că rămâneți apropape de aceste amintiri ale mele, pentru că acum ard la foc mic. Foarte mic. Sunt molcome. Dar odată cu înaintarea în vârstă dau buzna sentimente, lucruri și fapte nemaivăzute sau auzite. Lucruri demne de luat în seamă și citit. Care te țin cu sufletul la gură. Sau din care poți învăța sau trage concluzii care îți pot fi utile.

Update 2: O să fiu onest cu aceste amintiri ale mele. Și sunt. O să protejez însă anumite secrete care nu sunt ale mele, fiind obligat de lege. Sau secrete ale prietenilor, or cunoștințelor care și-au pus baza în mine că nu o să le mai spun nimănui și le iau cu mine în mormânt. Este un lucru pe care îl pot face. Îmi este la îndemână.

Consider că este un lucru bun, că trebuie să fie și cineva care poate păstra taine și dacă am văzut că eu pot asta, fac asta. Așa că ce mi s-a spus de către vreo cunoștință, persoană, prieten, etc, să nu mai spui nimănui niciodată, trebuie să nu-și facă griji că secretele lor vor fi dezvăluite/scrise aici de către mine.

Totodată, rog pe cei care vor să-mi încredințeze secrete, să mă mai păsuiască, că sunt și eu om. Iar păstrarea unei taine nu este un lucru așa ușor pe cât ar părea la prima vedere. Chiar și pentru perioade scurte. Darmite pentru o viață întreagă sau perioade foarte lungi.

Cam așa arăta coperta Abecedarului celor din generația mea sau apropiată mie: