Îmi aduceam aminte uneori foarte clar cum eram în biserica din sat în brațele mamei. Nu țin minte data, sau vârsta. Cert eram mic, pentru că nu puteam vorbi. Țin minte acest lucru pentru că îmi manifestam nemulțumirea doar prin plâns.

Probabil era pentru prima oară pentru mine când am început să plâng și să fiu conștient de acest lucru copil fiind.

Redând timpul înpoi nu puteam avea mai mult de 2 sau 3 ani. Pentru că nu puteam vb.

Amintirea este următoarea:

Stau în brațele mamei. Sunt în biserica satului la slujba de Duminică iar dintr-o dată încep să plâng. O persoană de lângă mama îmi dă un pix. Eu încep să mă liniștesc.

Ei bine amintirea nu e chiar așa. Nu aveam de atunci, de la doi-trei ani, să știu ce se petrece acolo, că sunt într-o biserică, că e Duminică, că se oficializează o slujbă, că acela se numește pix. E clar că amintirea aceasta am păstrat-o undeva în fundal pentru a o rememora mai târziu și ai atribui sensuri și înțelesuri. Pentru a o decoda.

Cea care mi-a oferit un pix pentru a nu mai plânge aveam să aflu mai târziu că îmi este mătușă.

Anul să fi fost pe atunci 1986…1987. Clar nu aveam de unde să știu la ce vârstă sunt.

Oricum amintirea este precoce. Neavând în prezent copii nu am cum știi de la ce vârstă începe un copil să vorbească. De la ce vârstă nu mai vrea ținut în brațe etc.

Dar eu plângeam în biserică și am primit un pix. Asta îmi aduc clar aminte, deși au trecut poate 35 de ani de atunci.

Scriu aceste amintiri la îndemnul unei foste colege de la un fost loc de muncă din Germania. Îți mulțumesc Adina! Și sper ca, cândva să îmi citești amintirile. Asta dacă nu o faci deja.

Pentru că îți promit că urmează lucruri mult mai palpitante, interesante și neobișnuite. Lucruri de care încă niciun om nu a auzit, văzut.