Faza la mine stă în felul următor…am avut câteva traume în copilărie, nimic de nesuportat.

Am fost mințit în câteva rânduri în legătură cu câteva lucruri importante. Dacă eram doar mințit era bine, nu prea mă afecta. Dar să nu mă prind. Însă adevărul a ieșit singur la iveală.

Atunci m-a izbit o puternică criză de identitate și am început să-mi pierd încrederea în oameni, să pun totul la îndoială și să privesc totul cu circumspecție.

Oi fi eu mai sensibil…nu știu. Treaba e că ăsta mi-s, uneori frizez paranoia, și nu mă deranjează, și pare că nu deranjează nici pe cei din jurul meu.

În ce consta această paranoia mai exact? Să zicem cam așa: nu-mi găsesc telefonul…sigur mi l-a furat careva (îmi zic). Apoi îmi aduc aminte că am mai avut îndoieli nefondate legate de dispariția temporară din perimetrul meu a unor obiecte personale, și încep să-l caut.

Uneori le găsesc imediat. Alteori știu că că le voi găsi, totuși sentimentul ăla că ar putea fi o farsă sau să mi-l șutit careva e în mine. Nu dispare complet până nu găsesc obiectul respectiv.

Partea bună la paranoia mea e că nu pun repede botu. Adică sunt greu de fraierit. Sau cel puțin așa mă percep eu pe mine. Partea proastă e că îmi provoacă uneori stress. Adică evaluez mereu situații și riscuri. Ceea ce consumă multă energie.