Salut Adina! Astăzi o să-ți vorbesc despre storsul lămâiei. Eram să zic așa cam prin clasa a 6-a, A, să zicem, căci timpul exact nu-l mai țin minte. Atunci am cunoscut pentru prima oară gustul lămâiei. Mâncate cu zahăr. Dar tot acră era. Și mi se zerbezeau dinții. Dar să spun mai exact cum a fost.

Să fi fost într-o zi lucrătoare, nu mai țin minte. Oricum, mama vine și ne dă o lămâie. Ea însăși tăie o felie din ea, și o muie [(cu accesntul pe e, pe literele „ie”), o muieee, ai înțeles?] în zahăr. Și ne dădu și nouă, spunându-ne: „mâncați-o cu zahăr”. Și asta și făcui, așa ca să folosesc un pic și accentul ăsta oltenesc. Dar eu că mi-s bucovinean, o să folosesc accentul meu. Că asta sunt.

Și, cum spuneam, gustul acru al lămâiei, chiar și muiată cu zahăr, era atât de acru, că îmi veni apă în gură. Genul acela de bale care numai de la lămâie și lucruri acre îți vine.

Îmi curses o bală, două, până m-am oprit. Că deja terminasem felia de lămâie. „Ordinul” era îndeplinit. Lămâia fusese mâncată. Chiar în ciuda acrimii ei. Zahărul era doar o amăgeală. Lămâiele erau acre pe-atunci că nici zahărul nu mai conta. Să fi fost prin ’97-’96 asta. Cu sigurană nu mai știu. Cam prin anii ăia oricum.

Firește că am mai făcut cunoștință cu lămâile până atunci, dar subt formă de limonadă, și îndulcite, la cofetăria orașului. Erau ieftine. Și le beam doar când eram foarte însetat? Da. Când eram foarte însetat.

Însă dulcii fiind nu pricepeam acea acreală a lămâiei adevărate, mâncată așa.

Și apoi, noi frații, ca să ne întrecem la cine estea mai curajos la mâncat lămâi, mâncam din ce în ce mai mult. Gen uite cât de mult pot să mănânc eu lămâia asta foarte acră, două, felii…ba nu, uite eu, patru felii. Și tot așa.

Până lămâia se termina.

Însă lămâile nu sunt un fruct chiar exotic. Să știi că lămâile cresc și pe la noi, și creșteau și înainte, fiind puse în ghivece, în geam. Că or mai proceda așa gospodinele din ziua de azi, că nu, nu știu.

În altă ordine de idei. De ce vorbesc despre lămâi astăzi. Pentru că am găsit undeva de vânzare limonadă. Nu mai e la fel de acră. Eu o beau așa, neînduclită cu nimic. Nu ca să mă laud, ca să te informez, deși mă și cam laud în același timp, că am cu ce. Mă refer la băutul limonadei și la mâncarea lămâiei așa cum e. Neînduclită cu nimic.

Și uneori mai mănânc câte o lămâie sau jumate, goală (adică fără sahăr, sau îndulcitori). Cică ar fi bună, previne scorbutul, care este o boală, o boală care corpul o poate face din lipsa vitaminei C. Marinarii obișnuiau să o aibă. Pentru că pe vasele lor în lungile călătorii, uneori rămâneau fără verzăciuni, fără fructe și legume, fie ele proaspete sau nu. Și de aceea uneori erau vindecați prin tratamentul cu lămâi. Mâncau lămâie și le trecea scorbutul. Această boală, care cred că am avut-o și eu la un moment dat. Se manifestă prin dureri de gingii și ducerera gingiilor în jos.