Viața m-a trântit la pământ și m-a lăsat acolo, să mă ridic singur. E ca și cum te-ar bate un grup de infractori în stradă, bătaie din care nu mai poți merge, îți rup picioarele, mâinile, și singura opțiune e să te târâi.

Poate o parte din cei care îmi cunosc povestea știu cât m-am luptat pentru mine. Cât de distrus am fost. Cum a fost luat cu ambulanța, cum, cum, cum. Atenție, nu mă plâng, spun doar poate cineva are de învățat din toate astea.

Am muncit mult și din greu pe șantiere deși nu aș fi avut nevoie deoarece ai mei avea bani. Am considerat că este de datoria mea să o fac. Am fost înjurat direct de către multă lume fără să am dreptul prin lege de a răspunde.

Am suportat. Am văzut oameni mai distruși ca mine. M-am confruntat cu reaua voință din familie, cu înjurături din partea familia pentru că eram bolnav. Poate cineva crede că am avut parte de tratamente speciale. Nu. Am îndurat foarte mult. Poate și din acest motiv am luat-o razna. Nu aștep să mă înțeleagă nimeni. Probabil când o să dea de greu, de acel gen de greu cu care eu însumi m-am confruntat or să înceapă să-și cam vină în fire.

Am muncit până la epuizare pe șantiere, până nu mai puteam să mă ridic. Pentru nimic. Pentru numele poate că nu sunt leneș, nume care mi-a fost pătat în câteva secunde.

V-aș da un sfat dar mi-e frică. Totuși cum multe chestii le-am făcut tremurând, am să vi-l dau. Luptați cât puteți pentru sănătatea voastră mentală și nu mergeți la vreun medic psihiatru. Pentru că puteți primi medicamente care să vă distrugă.

După ce își vor fi bătut joc de tine, te înjură cu un zâmbet de satisfacție: „băi prăjitule”, chiar familia.

Am să mă târâi dacă e nevoie. Nimănui nu o să-i pese de tine când ești bolnav, nici măcar familiei, pentru că familia, sau unele familii nu au ce face cu un om bolnav.  Nimeni nu o să te înțeleagă. Trebuie să lupți. Aceasta este singura opțiune. Ridică-te!