E dimineata. Aceeasi dimineata de multi ani incoace si ma trezesc cu aceeasi lehamite. Greu si fara niciun chef. Greu si fara sa intrezaresc speranta.

Si…si ghici ce? Reusesc sa merg asa inainte. Orbeste, cu speranta pierduta.

Ca si cum as zbura fara o aripa. Sau fara aripi deloc. Si totusi reusesc cumva.

Cum pula mea ma intreb de fac aceasta uneori?

Eu zic ca e un lucru demn. De luat in seama. Voi?