Tot ce fac acum este să așez gânduri, în scris, să mă descarc.

Dreptatea este nu a mea, dreptatea este a tuturor. Fiecare are probleme, fiecare a suferit nedreptăți, așa încât, lumea, e ca jungla, însă una educată, în care oamenii se salută, se respectă și se comportă frumos unul cu altul, de multe ori. Rar, foarte rar, ca niște oaze în deșert, oameni. Oameni pe care care i-ar durea pe ei dacă pe cel de lângă el l-ar durea, și din acest motiv nu lasă să se întâmple vreo nedreptate, vreo vătămare.

Alții ar lovi. Și chiar lovesc. Însă când vor fi loviți la rându-le, pentru că…karma, vor vedea că doare.

Pot fi privit ca un copil. Și undeva foarte adânc în suflet, încă mai sunt copil.

Astăzi am făcut o reflecție asupra a ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Terminasem un liceu, era 2003, luasem BAC-ul, visam să dau la facultatea de arte. Nu am fost lăsat.

Aș fi putut fi dat la poreatcă, așa cum îmi spunea o fostă iubită moldoveancă. Adică, tânăr fiind, neștiutor, tatăl și mama, sau măcar mama să-mi ofere un viitor, așa cum i-a dat sorămii. Ținută la facultate la cele mai bune chirii, la masterat, în timp ce eu îmi rupeam spatele pe șantiere cărând câte două găleți de mortar. Deși și eu aș fi putut urma cursurile unei facultăți, deși și eu aveam capacitatea intelectuală, am fost însă îndesat cu capul în oală de fiecare dată când aș fi vrut să-l scot. Am păr alb la tâmple, mi se spune ratat, nerealizat, și așa mai departe.

Prin 2007 aveam spatele tocit de saci de ciment, cocoșat de cărat roabe cu mortar și săpat șanțuri. Sătul am decis să schimb ceva. Am încercat diverse joburi.

De către familie mi s-au pus presiuni enorme pe umeri, presiuni care mă dărâmau, mă aduceau la limită dintre viață și moarte. Îmi amintesc că, cu ultimele puteri, am înșfăcat o bucățică de zahăr, epuizat de treabă, de energie, de înjurături, amenințări dintre cel mai grozave, sleit complet, terminat psihic. Dorința de a merge înainte, în ciuda celor care mă voiau distrus, legumă, a fost mai puternică. Am luat o linguriță de zahăr, m-am așezat pe o buturugă, și am privit cerul. I-am mulțumit lui Dumnezeu în gând că mai trăiesc, și am contiunat să muncesc, ceea ce aveam de trebăluit atunci.

Mi s-a aruncat în față: cei ai realizat tu până acum? Pot răspunde că m-am întreținut singur și am fost sprijinul bătrânilor mei, al mamei și al tatei. Au avut cine le aduce apă, cine să le slujească, pe cine să-și verse nervii, și frustrările pe care le-au adunat pe timpul comunismului. Au avut cu cine se certa, au avut cu cine se împăca.

Și poate satisfacția mea constă în faptul că am schimbat oameni în bine, i-am făcut să zâmbească când nu mai găseau motive să trăiască și să meargă mai departe, și să privească cu optimism viitorul, cu un zâmbet în colțul gurii, chiar și în cele mai negre situații. Poate ăsta mi-e datul, să încurajez lumea. Poate e doar o impresie. Discuția de acum jumătate de oră, m-a făcut confuz, într-o oare măsură, încât nici nu mai știu dacă ceea ce scriu acum sunt sentimentele adevărate. M-a secat de energie, mă seacă.

De ceva vreme nu mai dau vina pe nimeni pentru ceea ce mi se întâmplă. DAU VINA PE PROSTIA MEA. ȘI NU-MI IMPUT SĂ FIU RĂU, NU-MI PERMIT GÂNDUL DE RĂZBUNARE PE CINEVA, DOAR DE A SUPRAVIEȚUI, ÎNTREG LA MINTE, ȘI NEÎNCĂLCÂNU-MI SE DREPTUL LA INTEGRITATE PSIHICĂ, ȘI NICI FIZICĂ.

Îmi fac griji deseori, din motive întemeiate. E tot vina mea, și nu glumesc, e chiar vina mea și sunt responsabil în cea mai mare măsură pentru ceea ce mi se întâmplă și mi s-a întâmplat. Îmi asum și responsabilitatea acestei postări seci, pentru că m-au secat săracii mei bătrâni, pentru că m-am lăsat secat.

Mă simt obosit. Mă simt tras pe sfoară și ținut în șah de atâta timp încât am și uitat și nici nu mai concep să mai am o viață în care să nu fie fiecare zi sabia lui Damocles deasupra capului. Închipuiri ar putea spune unii. I se poate întâmpla oricui. Din acest motiv…nu judeca pe nimeni, și nu vei fi judecat. Pe cât pot încerc să fiu părtinitor, cum am spus, acum scriu parcă artificial, nespontan, secat, însă o fac, pentru că sunt scriitor, și trebuie să-mi fac treaba de a scrie.

Am avut puterea să ridic oameni căzuți. Nu am așteptat nimic în schimb. Am fost mulțumit în sinea mea că ei sunt bine, că cei din jurul meu sunt fericiți. Pentru că știu ce înseamnă răul suprem, durerea de moarte, și nu vreau să treacă nimeni prin ce eu însumi am trecut.

Am avut puterea să distrug un om prin trei cuvinte, și am făcut-o, tânăr și neștiutor fiind. Am făcut la psihic un om. Mi-am luat-o înapoi mai târziu de la viațaă…karma parcă îi spune. Îmi pare rău și acum.

Tata m-a învățat să nu fac rău nimănui, la un momentdat. Poate ar fi trebuit să mă învețe mai devreme.

Am muncit la afacerea familiei cu drag plăcându-mi ceea ce fac, fără realizări materiale prea mari, însă realizat în sinea mea și mulțumit că fac bine. Însă binele nu mi-a cumpărat încălțăminte, și nici haine, nici nu m-a întreținut. Din puținul câștigat (grosul, probabil mergea la odorul familiei, sora mai mică, care încă credea că Green Peace chiar plntează pomi cu banii), îmi cumpăram tot ce aveam nevoie: pastă de dinți, perii de dinți, șosete, lenjerie intimă, încălțăminte, îmbrăcăminte, hrană, pentru mine și pentru ei, din care se înfruptau și ei, electronice, ieșiri, cărți, net, țigări, ieșirile cu cei câțiva prieteni. Și ieșirile la restaurant cu doamnele din viața mea și distracțiile cu ele, tot din banii mei au fost plătite. De multe ori a meritat.

Nu știu de ce scriu asta. Am fost stârnit în seara asta de cei a căror progenitură sunt, pentru a afla ce gândesc, le-am spus, mă simt secat. Cu toate astea nu pot să nu ridic un om când îl văd jos.

Mi s-a spus să nu mă plâng pe blog, și nu mă plâng, eu însumi recunosc că pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat, pe cât este posibil de mult, eu sunt responsabil.

Mi-ar plăcea să nu mă judeci pentru că mi-ar plăcea să nu fi TU judecat mai rău, pentru că și ție ți se poate întâmpla, vreo treabă nasoală.

Sunt singur în cameră, încă obosit, am avut o discuție din care reieșea că nu mai pot fi angajat cu acte la muncă. Acesta este contextul și împrejurarea în care mi-au ieșit cuvintele de mai sus. Numai bine!