Am avut două relații mari și late în care am ajuns la pat. Bine, poate trei, dar una eșuată. Două relații în care am intrat de cel puțin 3 ori în panică pentru că s-ar putea ca ea să fie însărcinată. Nu a fost să fie. Am răsuflat ușurat de fiecare dată. Copil era în mintea mea corespondentul unei condamnări pe viață.

Poate modelul pe care l-am avut, tata, a fost genul care după ce și-a făcut familie a renunțat la tot, sau aproape tot ce înseamnă prietenii, ieșiri, etc. Părea tot timpul un om condamnat să muncească și să tragă pentru ca familia lui să aibă. Poate mai erau bărbați care aveau copii dar nu știu de ce el păre genul care și-ar fi dorit și altceva, însă răbda și tot răbdă în sinea lui, suferea că nu e liber. Sau cel puțin așa părea.

Așadar când mi-am dat seama că s-ar putea ca rodul iubiri dintre mine și cele două s-ar putea să se lase cu deznodământ, adică cu copil, am cam intrat în panică. Cu ce-l cresc? probabil mă întrebam agitat. Ce voi face? Dacă subt presiunea mâinilor mele când îl voi ține i se vor rupe oscioarele fragile?

Așa că am fugit de această responsabilitate. Acum cred că mi-o asumam prea mult. Îmi luam prea multă presiune pe umeri. În fond ar fi avut și mamă, și bunică, și mătușă. În fond trăim în societate, un loc minunat care are nevoie de oameni buni de muncă, care te plătesc pentru a-ți rupe oasele (știu pentru că mi-am rupt oasele mult timp pe șantiere) și să ai cu ce hrăni…copilul. Un copil care s-ar putea să fie râzgâiat, nesimțit, și care s-ar putea să-ți facă probleme. Care ar putea să-ți facă și zile frumoase, așa, ca să vorbim pe cea dreaptă. Care te-ar putea face și mândru.

Acum îmi dau seama că multe cupluri sunt infertile. Plătesc milioane grele pentru a se trata și a face un copil. Iar eu…mă eschivam, nu-mi doream, și sincer să fiu nici acum nu sunt sigur că doresc. Dacă va fi, va fi. Unii își doresc copil la nivel ideativ. Adică probabil își imaginează ceva gen păpușă de plastic pe care nu trebuie decât să o hrănești, să-i dai hăinuțe și să-i spui ce să facă și el face. Când se trezesc cu plodul care nu-i lasă să doarmă noaptea și cu miros inevitabil de caca…e cam nașpa. Atunci se trezesc la realitate. Acei oameni care își imaginează că un copil aduce cu sine numai bucurii, mândrie, ș.a.m.d probabil sunt puțintel mai retardați mintal.

Mi s-a spus uneori că-s nebun. Chiar de către rude. Nu neg, fără foc nu iese fum. S-ar putea să fiu…însă crede-mă că sunt și mai nebuni ca mine. Genul de oameni care se taie cu săbii ninja prin ghetouri cred că mă întrec. Așa că îmi asum un loc mai jos pe scala nemăsurabilă a nebuniei. Fiecare cu doza lui până la urmă. Măcar nu sunt retardat.

Revenind la copil. Îmi doresc și eu la nivel ideativ un copil. Cu toate astea consider că la nivel ideativ nu e bine. Aș că nu-mi mai doresc neapărat un copil. Însă dacă este să se întâmple nu mă supăr. Cu toate astea îmi aduc aminte de tensiunea resimțită când nu eram sigur dacă era însărcinată sau nu…aproape îmi plesneau venele la gândul că s-ar putea să am, iar inima mai avea un pic și-mi exploda.