Poate am mai spus această poveste însă vreau să întorc pe mai multe părți, adica să intru în detalii. Nu vă speriați că nu o să dau nume. Însă merită de povestit pentru că orice luptă câștigată e de poveste.

Eram doar un copil de vreo 13-14 ani. Adolescent mai bine spus, pentru că de la 13 ani în sus îți intră în funcțiune hormonii, fie că ești băiat, fie că ești fată, de la 13 ani începi să ai dorințe sexuale care uneori pot fi de nestăpânit.

E în firea omului asta, dorințele sexuale sunt firești și nu trebuie reprimate ci exprimate. La adolescenți ele sunt mai intense și provoacă un cumul decsenzații plăcute și intense.

Masturbarea la fete și băieți este un lucru firesc care nu ar trebui interzis de biserică adolescenților. Ei își descoperă sexul propriu, sexualitatea și fac cunoștință cu plăcerea. Dacă asemenea dorințe sunt negate apare un dezechilibru hormonal, apar coșuri pe față, apar boli nervoase sau psihice. Nici abuzul nu este bun. Trebuie să existe un echilibru.

Povestea cu sternul strâmb este din perioada adolescenței mele. Este din perioada în care se presupune că orice băiat vrea să fie plăcut sexului frumos. Este cu atât mai interesantă această poveste pentru faptul că lupta pe care a purtat-o cel care povestește este o luptă aprigă, intensă, extremă, dusă până la punctul în care nu se mai putea face nimic. Deci până la capăt.

A fost o luptă sublimă prin intensitate.

Aici începe drama. Era o zi obișnuită de școală. Clasa a șaptea cred. Aveam pe mine aceeași bluză, primită de la mama, aceeași bluză roșie pe care o purtam de câțiva ani. Era curată, spălată, cusută, dar aceeași.

Colegii mai vechi care își mai aduc aminte de mine își vor fi aducând aminte și de ea, pentru că în timp ce alții veneau cu bluze și haine noi, eu veneam cu aceeași bluză de trei ani la școala care îmi era bună.

O colegă, cea mai inteligentă pe care o aveam, cea mai drăguță deși nimeni nu-i observa frumusețea divină, cea mai înaltă și cea mai de treaba mă întreabă ce am acolo. Acolo însemnând la piept. Credea că am ceva pe subt haină. Nu aveam nimic. Era doar pieptul meu care începea să crească strâmb.

Am început să mă simt ciudat atunci. Ciudat rău de tot. Eram un om deformat și nici măcar eu nu știam asta pentru că nu aveam oglindă în care să mă privesc când fac baie și nici baie nu aveam.

De-altfel chiar dacă aș fi avut nu aș fi dat atâta importanță corpului meu. Acea colegă mi-a deschis însă ochii. Mi-a arătat că sunt strâmb. Mi-a arătat că am un piept strâmb.

Am pus mâna pe piept, m-am uitat atunci, și eram deformat.

Un vecin îmi spunea scheletron când veneam să mă scald la baie, alți îmi spuneau cu compasiune piept de cocoș, iar alții mai răutăcioși țipau după mine cât era ziua de lungă și oriunde mă vedeau: strâmbul. Asta era defapt și porecla cea mai folosită: strâmbul.

Nu știam ce este depresia pentru a cădea în așa ceva. Știam doar ce e furia. Uneori însă mă abțineam. M-am abținut atât de mult să nu insult o dată un vecin care m-a numit cu aceste cuvinte urâte încât parcă ardeam. Unii îmi spuneau de ce nu ripostez, de ce nu-i zic înapoi. Știam că ar fi provocat un conflict care nu și-ar fi avut rostul. Și era zi de post. Or mama mă învățase ca în zi de post să mă abțin.

Când am văzut eu așa cât de strâmb sunt îmi era ciudă. De ce alții au un corp frumos în timp ce eu sunt strâmb? mă întrebam. Mai ales la vârsta adolescenței când fetele trebuiau să mă placă, nu să strige după mine: strâmb. Și se referea la pieptul meu strâmb, la boala pe care mai târziu aveam să aflu că se cheamă rahitism.

Am început să mă interesez de la ce e boala asta. Nu era net pe atunci. Citeam cărți să aflu. Era lipsă de calciu și vitamina D.

Începusem să-mi cumpăr de la farmacie fiole de vitamina D. Începusem să iau vitamine. Începusem să stau la soare mult pentru că citisem că soarele provoacă în corp eliberare de Vitamina D.

Începusem să îmi pun un fier greu pe piept și să dorm cu el pentru că credeam că subt greutatea lui mi se îndreapta pieptul.

Dormeam cu fața în jos pe partea cu defecțiunea osoasă pentru a-mi așeza corpul pe propriul stern. Să se îndrepte odată, să nu mai fiu ocărât și înjurat și disprețuit până și de familie.

Mai târziua am aflat că se poate opera. Un coleg avusese la fel și îl aduse familia la operație. Mie însă îmi adusese dispreț. Eram disprețuit verbal, și mental. Totul pentru că nu eram alimentat, nu mi se dăduse mâncare corectă la timp.

O dată am leșinat în casă de anemie iar mama se speriase nu pentru că îi moare băiatul ci pentru că ar fi putut fi trasă la răspundere de lege. Mă puse cu greu pe pat și se bucurase când îmi revenisem din leșin, că dacă mă avea mort avea a râde tot satul de ea.

Nu aveam cum să mor firește. Era doar o anemie din lipsă de alimentație corectă și insuficientă.

Nu existam pentru ea decât când eram leșinat sau aveam probleme.

Ăsta eram: un strâmb, înjurat, ocărât, care învățam totuși la școală și pentru bac, începusem să merg la sală pentru a pune mușchi pe piept să-mi acopere defecțiunea.

Aveam să-mi dau seama mai târziu că mergând la sală unde trăgeam până la epuizare de fiare aveam nu doar să pun mușchi ci să mi se îndrepte și corpul, să se dezvolte oasele armonios.

Eram doar în clasa a noua și eu nu o știam pe atunci dar corpul meu era în plină dezvoltare și făceam tocmai lucrul potrivit. Cu eforturi însă care trece orice putință de înțelegere.

Trăgeam de fiarele alea, împingeam la piept mai bine spus acea bară întra-atât de tare și de mult, atât erau de intense antrenamentele încât eram secătuit de energie și adormeam când ajungeam pe patul meu jegos. Începusem să mă consider un jeg. Vroiam să schimb asta.

După ce începusem să mă îndop cu mâncare, uneori mâncam până vomitam pentru a asigura organismului nutrienții necesari refacerii după antrenamente.

Fratemiu mă văzuse odată și i se făcuse greață. Provocam și greață acum. Eram și strâmb-rahitic grav, trebuia să învăț bine și la școală și eram și terorizat de unii colegi.

Începusem să iubesc haltera aia. Era unica mea salvare de a nu mai fi strâmb, rahitic, unica mea salvare de a avea un corp normal.

Odată nu mă puteam ridica de pe bancă pentru a urca în autobuz, într-atât de tare trăsesem la antrenamente, eram epuizat complet. Și nici prin gând nu mi-ar fi trecut să cer ajutor. Nici prin gând nu mi-a trecut să fiu deprimat. Știam doar că trebuie să lupt. Să împing haltera până când corpul meu în dezvoltare mi se va îndrepta complet.

Și în final…am reușit. O adolescență pierdută însă m-a costat la fel cum mai târziu aveam să plătesc cu tinerețea darul hărniciei.

Nu mai eram strâmb. Aveam un piept frumos. Iubeam sportul, pentru că el, sportul,  m-a scos.


PENTRU A PUTEA CÂȘTIGA BANI CU DAEDALUS ONLINE TREBUIE SĂ VĂ CONFIRMAȚI CONTUL PE EMAIL DUPĂ ÎNREGISTRARE blank