Cândva l-am citit pe Coșbuc, El Zorab. Și-a dat calul pentru că nu avea ce să dea de mâncare la copii la pașa. Apoi i-a părut rău și l-a ucis chiar el decât să-l dea pe mâna unuia care și-ar fi bătut joc de el. Atât de mult își iubea calul. Dar noi oamenii. Povestea aia m-a impresionat până l-a lacrimi. Și decâte ori o citesc…
Astăzi am să vă scriu povestea calului pierdut.
Era un om, un om ca toți ceilalți, care trăia într-un castel și nu avea mai nimic. Îi plăcea să fumeze și să bea cafea. Era singur și nimeni nu era cu el. Era un fel de boschetar, îmbrăcat bine, care avea ce mânca și mânca mâncare rece pentru nu avea cine să-i încălzească. Mai erau castelani împreună cu el, însă…
Intrigile se țeseau. Bunica lui era bătrână și pe moarte. El însă știuse la rândului lui să se bucure de fiecare clipă din viață. Și dacă nu avea de ce se bucura încerca. Fusese mințit de prea multe ori să mai creadă pe cineva.
Acest boschetar îmbrăcat bine și cu bune maniere, era chiar regele castelului. Castelul său era unul foarte vechi. Avea un tron neobișnuit din piele sintetică. Cu toate că nu era dinastia lui în decădere, avea cumva pe inima lui o durere sufletească. Se gândise bine și considerase că fusese mințit prea mult și din acest motiv nu mai avea încredere în nimeni. Și făcea bine pentru că s-ar fi putut înțepa din nou. Adică ar fi putut lua plasă din nou. Pentru că toată lumea știuse că era mințit și toți știau cui să-i spună minciuni. Erau și oameni care îi spuneau adevărul. Din acest motiv el iubea copii și nebunii pentru erau singurii care spuneau adevărul. Și bețivii bineînțeles. Singura lui calitate era că știa să-i recunoască pe cei care îl mint. Cu toate astea tăce.
Însă cruntă avea să-i fie răzbunarea, pentru că era un rege răzbunător. Erau și sfinți răzbunători pe vremea aia. Răzbunarea lui nu o făcea el, ci Dumnezeu îl iubea atât de mult pe el încât se răzbuna el însuși pe cei care îl mințeu. Atât de mult ținea Dumnezeu la el. Răzbunarea era a lui Dumnezeu și nu a lui. Pentru că Dumnezeu era dreptatea și adevărul și boschetarul din castel iubea adevărul la fel cum îl iubea și Dumnezeu.
Așadar regele boschetar nu se răzbuna niciodată pe nimeni. Dumnezeu îi pedepsea.
Comenteaza