Era o dată, nu cu foarte mult timp în urma un câine. El era bătrân. Nu mai vedea bine, nu mai avea miros, însă stătuse atâția ani la stăpânul său, care îl bătea când era nervos, încât căpătase un alt simț.

Era cel mai curajos câine din satul său, și numai fiul stăpânului îl înțelegea.

Câinele era ținut în lanț. Într-atât de mult își sperase libertatea încât în fiecare zi se tot gudura pe lângă stăpân, lătra la orice mișcare, și era foarte bun ca paznic. Nu lăsa pe nimeni să treacă de el, fără să anunțe pe stăpân.

Fiul îl mai mângâia din când în când, îi mai dădea ceva de mâncare bun, pe ascuns, pentru că părinții stăpânului nu îl tratau cu stimă pe acest animal oropsit.

A trăit cânele acesta și nespălat, nu se putea spăla deoarece era ținut în lanț, și nemâncat, și însetat. A reușit însă să supraviețuiască mulți ani.

Într-o zi când i se dădu drumul în libertate, lipsise trei zile încheiate de la  casa stăpânului. Însă tot acolo se întoarse pentru că nu era învățat cu libertatea. Probabil că stăpânului îi părea bine în gândul lui zicându-și…ei. vezi că tot la mine te-ai întors…

Fiul însă înțelegea câinele, era firesc ca un câine bătrân, aproape de anii morți, care nu fusese liber nicio clipă, să se întoarcă de unde a plecat, pentru că era și bătrân, și orb, și surd și fără miros.

Toți îl băteau, mai puțin fiul, care îl mângâia, care nu se putea pune cu stăpânul însă, așa că nu avusese ce face. Se ruga însă să există un rai al câinilor, pentru că prea mult suferise acest câine. Și merita o răsplată măcar într-o altă lume.

Și se gândi cu ciudă la stăpânii și părinții săi. De ce trebuise să sufere așa mult acest câine se tot întreba, și nu-i dădea pace întrebare…Dacă, câinii nu merg în rai…de ce să sufere Doamne? Ce rost își mai avea suferința?