Spun încă o dată. România trebuie salvată indiferent de metode. Ne-am pierdut sau cel puțin riscăm să ne pierdem. Pierdem timpul. Și riscăm să ne pierdem teritoriul.

Globalizarea în sine nu e un lucru rău dar pierderea identității este. Spun căcat și merg mai departe.

Mă uit în curtea vecinului și văd că are mai mult. Mă roade invidia. Mă încearcă deznădejdea când știu că muncim. Și poate tot nu avem.

Diverse sentimente mă încearcă și nu-mi găsesc starea. Vreau să avem. Popor slab nu suntem. Vreau! Vreau să avem. Vreau să prisosească.

Vreau multe însă știu că nu vom putea deodată. Știu că trebuie răbdare. Știu că trebuie să muncim. Mult!

Avem nevoie de programe de guvernare bine puse la punct și să ne ținem de ele.

Îmi face rău când văd risipă.

Când știu că totul costă. Mă să văd oameni indeciși.

Pentru țara asta mi-aș da viața fără să clipesc. Poate aș clipi măcar o dată fără să mă doară gândindu-mă la ce las în urmă.

Realitatea e dureroasă. Trăim măcar un vis. Frumos despre cum e, cum a fost și cum ar fi bine să fie.

Visele pot deveni realitate. Eu mi-am îndeplinit unul. Mi-am îndeplinit două. Mi-am îndeplinit câte am vrut. Cât m-am dus capul.

Vreau o Românie puternică. Dar cum? Când știu că toți suntem vânduți la străini?

Poate părea că nu-i așa.

Zile trec. Zic fie.

Știu că o să fim bine. Știu că o să fim puternici.

O să fie bine și cu noi cândva.

Ce m-ar încânta mai mult ar fi să vină bășinoși la care muncim să muncească pentru noi în țară noastră. Pe salariul minim care lor să li se pară mult. Să vadă cum e.