Plângem după ce nu mai sunt

Cât timp sunt în viață dăm cu pietre morale în cei de lângă noi, lovim cu cuvinte urâte și le transmitem gânduri rele. După ce vedem că slăbesc în puteri și încep să dăm vina pe alții pentru sănătatea lor precară. Pe frați, pe surori, numai pe noi nu. Când îi vedem așa îi trimitem la spital, îi operăm, și nu le dăm nici măcar bucuria de a muri acasă. Mor în spital. Îi îngropăm, postăm ceva drăguț pe Facebook despre ei, apoi ne batem joc de tot ce a fost între noi și ei, fie rude, fie soți sau soții sau iubite. Ne găsim pe alții, ne găsim aventuri, chiar și la câteva zile de la înmormântare.

Apoi începe să ne fie rău la mulți ani peste. Credem că știm de ce, negăm. Totuși conștiința nu te lasă. Și apoi ne dăm seama cât de mult am greșit. Nu recunoaștem, în sinea noastră însă, știm. Știm că ne-am bătut p*** de ce-i frumos.