E seară. Picături de ploaie strecoară norii. Am devenit poetic mai nou. Sau poate așa am și fost. Poate cândva știam. Îmi spun că nu are niciun sens ura și dușmănia dar parcă sunt prins într-o horă în care nu am vrut să intru și cu care nu am nimic de-aface.

Îmi găsesc liniștea mereu. Și nu știu cum pot face asta, uneori mă mir și eu. Poate îi semăn lui tata.

Copacii stau infipți în pădure în fața mea gata de a fi mirosiți. Unii brazi sunt mari. Îmi închipui că nu a fost greu nici pentru ei să crească. Acum îi personific. Dar oare noi nu personificăm tot?

Suflete pierdute stau gata la pândă. După faimă, bani, respect, frică. Vor să domine. Dar nu despre acest lucru este viața. Și mulți au înțeles treaba asta. Chiar dacă mai târziu. Viața este despre a face bine, pe cât se poate.

Viața e plăcere, viața e bucuria de a trăi. Nu lăsa să ți-o fure!