Orice obiect, oricât de mic și neînsemnat, conține în sine o valoare, uneori enormă, precum valoarea unei vieți sau mai multora.

Astăzi vă voi spune povestea ultimului băț de chibrit. A unui singur băț de chibrit, care mi-a salvat viața mie și prietenei mele când eram pe munte.

Nu prea obișnuiesc să merg pe munte deoarece sunt sătul de munte fiindcă aici am crescut, la munte și am cutreierat toate pădurile. Totuși era un loc unde nu fusesem. Prietena mea de pe atunci mă invită să ne luăm ruczacurile și corturile și să mergem în pădure, pe munte. Era într-o zonă nepopulată, fără salvamontiști, fără semnal la telefon și departe de civilizație cam 25 de Km. Un loc unde sunt câini mari ciobănești iar lupul sau ursul nu se sfiesc să te întâlnească și eventual să te atace.

Așa că se făcuse noapte. După ce mâncasem și stătusem la povești uitasem că trebuie să aprindem focul, ne luasem de-a povestea și spiritele se încinsese între noi. Asta însă nu era de-ajuns. Ne trebuia foc. Aveam lemn pe acolo, deși cam ude, însă câteva subțiri din cele cu răsină erau de-ajuns pentru a-l aprinde. Pentru mine, un om de munte, trăit și crescut aici, nu era o problemă să aprind un foc și niciodată nu este. Problema era cu ce, că nu aveam nici brichetă și nu aveam nici chibrit.

Caut bine prin buzunar și mai găsesc…un singur băț de chibrit. Unul singur la o temperatură ce de-acum scădea subt zero grade, o noapte întreagă. Cum ne pornisem noi pe munte, ca nebunii, și în fond asta eram pe atunci, nebuni.

Așadar un singur băț de chibrit în care ne puneam toată nădejdea spre a nu apărea la știrile de la ora 5 pe Pro Tv ca persoane pierdute pe munte și cu degerături și memebre ce trebuiau amputate din cauza degerăturilor, ș.a.m.d.

Un singur băț de chibrit atunci ne-a salvat viața. Știam că-l pot aprinde. Era o cutie cu multe bețe arse. Am obiceiul ca după ce aprind chibritele să nu le arunc pe jos ci să le pun înapoi în cutie. Așadar din toate bețele ce erau în cutie mai rămăsese unul singur nears, unul singur.

Știam că-l pot aprinde. Știam pentru că știu ce pot. Însă nu știam dacă rășina cu hârtie amestecată va lua foc deoarece era puțină umezeală acolo. Și totuși se putea întâmpla să se stingă. Nimic nu e sigur sută la sută.

Și l-am aprins pe acela. Stăteam amândoi cu sufletul la gură dacă focul se va aprinde. Pusesem câteva surcele și hârtia dedesubt. Vreascuri mai erau prin împrejurimi. Aveam cu ce-l întreține. Nu știam însă dacă acel ultim băț, acea ultimă șansă de a trăi, care sta în acel băț de chibrit, va izbuti. Un singur băț de chibrit pentru a nu căpăta degerături sau a nu îngheța. Pentru că dacă noi căpătam degerături nu mai puteam merge până în zona în care era semnal la telefon sau oameni. Prin urmare, șansa noastră de a trece peste noaptea înfrigurată era acel ultim și singur băț de chibrit pe care unii și cei mai mulți nici nu-l bagă în seamă îl aruncă de cele mai multe ori.

Bățul s-a aprins fără problemă și știam să fac în așa fel încât să ia foc și hârtia și prin urmare și lemnele. Acel băț de chibrit, valoarea lui, faptul că îl aveam, ne-a salvat de la moarte.

Am uita să spun că ne și rătăcisem și fiind noapte nu știam exact pe unde eram.

Am reușit să scăpăm cu viață daorită unui obiect uneori atât de mic și neînsemnat. Și bine-înțeles mânuit de un om de-al muntelui, adică de mine.

Așadar dragii mei trebuie să punem preț pe fiecare obiect, oricât de neînsemnat ar părea și să cunoaștem valoarea lucrurilor materiale. Pentru că ele uneori pot însemna viața sau lipsa lor moartea.

Castiga bani cu Daedalus