E o poveste de dragoste proastă cu sfârșit nașpa cum doar în România poți găsi.

După ce avusesem mai multe relații pasagere cu diverse am început să comunic cu o tipă, minoră, de vreo 16 pe atunci, pe messengerul de la Yahoo. Era la modă, se purta. Muncă zi de zi iar când veneam seara acasă epuizat îmi făceam timp să discut cu ea câte-n lună și-n stele. Nu am profitat de acea inoncență a copilăriei și nici de naivitatea ei naturală pe care o avea, totuși o doream.

Ce o fi gândit, ce nu o fi gândit, ce-or fi discutat în casă la ei, nu pot să știu. Cert e că ea a pus capăt relației, așa-zisei relații pentru că nici măcar nu ne sărutasem, cum am spus era minoră și nu-mi permiteam. Eu să fi avut vreo 22.

Dacă ar fi continuat, poate ar fi ajuns, poate am fi ajuns într-un mod mai plăcut astăzi, amândoi. Însă i-am cerut să ne vedem și pentru asta m-am urcat în mașină și m-am dus în fața scării ei. Ea a zis că nu iese, scurt și tăios, printr-un mesaj. Era treaba fiecăruia ce face până la urmă. Putusem să îndur atâtea: armata, problemele din familie, alte probleme, asta mi se părea un fel de mizilic.

Cu toate astea, într-o seară, atunci, după despărțirea asta, am început să plâng ca o pizdă. Îmi curgeau lacrimi șiroaie și nu știam de ce. Sufeream. Nu mă vedea nimeni așa că-i dădeam înainte.

A trecut vremea. De-atunci și până astăzi sunt vreo 15 ani. E măritată cu un papă-lapte care avea poziție socială…perspective…inginer…alea-alea și are doi copii frumoși, probabil îi seamănă.

Eu? Același singur, drept și sigur pe el.

Am și uitat cum o cheamă…parcă…a…da…Ce păcat!