Autor: Mîndrila Iulian
2023

Sare

Dedicată tuturor celor care vor să trăiască în
pace și armonie indiferent de mediile sociale
din care provin

 

CAP I
“Sunt într-o depresiune acum. Într-o depresiune și încerc să
urc la deal și cred că voi ajunge.”
Așa se gândi George când rămăsese singur lângă o băltoacă,
într-o vale înconjurată de munți, care se aflau la depărtare.
Se trezise acolo, și ciudat lucru, nu știa nici el cum. Doar
începuse să fie conștient de el acolo. Nu leșinase pentru că
era în picioare. Era un tânăr undeva la 42 de ani.
Părul îi era castaniu, ochii de un brun cum nu se mai găsește.
Era îmbrăcat cu o geacă de culoare gri închis, purta o pereche
de blugi specific țării lui adoptive, Germania.
Bani nu avea la el și chiar dacă ar fi avut nu ar fi avut ce face
cu ei pentru că era în mijlocul unei păduri întinse. Deși el nu
știa, era în cea mai vastă pădure de pe planetă, și el era chiar
în centru.
Încerca să-și amintească cine e, ce caută acolo. Se uită la
membrele lui și erau întregi. Nu era rănit, nu era umed de la
ploaie, semn că nu era de multă vreme acolo și nu zăcuse
acolo în urma vrenui infarct.
Multă vreme nu stătu, ci începuse să meargă, să urce. Însă nu
știa unde vrea să ajungă. Apoi își reamintise că acasă. Însă nu
își amintea cum arată, se gândi la casa lui doar abstract, ca
noțiune.
Apoi tot ce știa era că trebuie să ajungă undeva, și că acel loc
este un loc familiar pentru el, acolo unde trebuie să ajungă.
Trebuia să ajungă într-un loc familiar, acasă.
4
Se opri o clipă. Conștientizase că are picioare. Primul lui
instinct fusese acela să vadă dacă nu-i put picioarele. Nu era
murdar. Și atunci de ce și cu cum ajusese el în pădure, într-un
loc care părea greu accesibil, el era încă într-un luminiș, aflat
într-o vale. Valea totuși părea fără apă, curată, ca un gazon.
“Cum oare? În văi se adună apa, și atunci, acolo de ce nu este
apă? De ce pământul dacă era în vale nu are nici cel mai mic
semn precum că e vale?”
Nu se gândi prea mult și o luă înainte. Trebuia să ajungă
acasă, însă nu cu orice preț, așa se gândea el atunci. Mai urcă
un pic și se opri lângă un loc unde începea pădurea. Începuse
să simtă vag nevoia de hrană și apă.
Vântul nu bătea, era cald soare și frumos.
Mai zăbovi acolo un pic apoi se ridica. Cum se ridică începu
să-și schimbe starea de spirit și să intre ușor în panică. Se
gândi că la noapte o să aibă nevoie de un loc unde să
doarmă, de mâncare și de apă. Apoi panica îl luă cu totul. Hai
să nu-i spunem chiar panică ci instinct de supraviețuire.
Începuse să caute prin pădurea de fagi și brazi apă, un izvor
cu apă. Și chiar găsise. La o distanță mică în fața lui se alfa un
izvor, înprejmuit cu câteva bucăți de lemn, un pic prelucrat,
ud, de culoare maro, iar izvorul curgea. Apa era curată,
sursura încet, și părea că se scurge tot undeva în pământ.
Se bucură dar nu prea mult pentru că se dusese apoi să bea
apă din izvor. După ce își potolise setea, se mai liniști. Acum
se gândi dacă nu cumva ar trebui să rămână lângă izvor sau
pe undeva pe lângă, pentru că acolo era apă, bună la gust.
5
Se ducea în el o luptă. Să rămână lângă apă sau să meargă
mai departe spre casă? Stătu un pic apoi își dăduse seama că
va avea nevoi de lemne dacă va trebui la noapte să facă
focul. Nu se gândise că nu are cu ce să-l aprindă. Apoi, după
ce văzu lemne, merse înspre ele. Ceva îi spunea însă că nu va
avea nevoie de lemne.
Apoi era un pic confuz, se învârtise împrejur și făcu pași
mai departe. Tot spre casă.
Ceva însă îl ținea în loc. Pași făcea însă simțea că
degeaba, că nu e direcția corectă. Totuși făcând pași
înainte chiar și așa începuse să se simtă mai sigur pe
sine, și mai singur.
Sentimentul de singurătate pe care îl simțea îl făcuse se
să simtă…singur. Și asta îi făcea bine. Singurătatea îl
făcea să se simtă sigur pe el.
Se mai învârti odată împrejur și văzu izvorul în urmă,
apoi o luă mai departe. Mersese mai departe și i se păru
întuneric și chiar era. Văzu brazi, mici, mari, căzuți,
uscați, și o pădure veche, bătrână.
Îi plăcu asta, și se aventura. În același timp însă nu uită
izvorul, îi pusese un semn. Mai departe vom vedea că va
mai trece pe la acel izvor.
Se ancoră deci un pic în realitate. Acum nu-i mai era
foame. Se simțea sătul. Știa însă că dacă mai face un km.
va ajunge mai departe. Mai departe însemna pentru el
mai aproape de casă.
6
Nu se simțea bine, de parcă ar fi avut capul spart. Pusese
mâna pe creștet și nu avea nicio picătură de sânge. Și
totuși simțea ca și cum ar fi avut.
Își simțea capul greu, însă asta îi dădea o senzație
reconfortantă. Mai bău o gură de apă de munte rece, de
la izvor. Se simți revigorat. Apoi mersese până într-o
fundătură. Acolo erau niște lemne puse de-a valma, dar
parcă le stătea bine așa. Lemnele deși erau umede și
vechi, păreau ca noi. Adică erau plăcute la vedere și nu
aveau urmă de putregai. Doar lemn, vechi, ud. Era tăiat,
se văzuse că fusese tăiat cândva de cineva, dar nu se știa
cu ce, probail ci un fierestău. De unde însă fierestraie
într-un mijloc de pădure, sau mă rog, la marginea unui
mijloc, căci făcuse doar doi km. Doar doi kilometric se
afundase în pădure.
Acolo, mai era un izvor, dar care nu sursura. Era un
izvor a cărui apă era limpede, rece, însă părea că nu se
scurge nicăieri. Bău și de acolo însă nu de sete, ci pentru
că apa i se părea frumoasă, era cristalină. Și cumva îl
îmbia să bea.
Plecase mai departe. Se urcase peste acele conglomerate
de lemne și piatră, alunecase puțin, dar reușise. Reușise
să treacă peste și să meargă mai departe. Drept deasupra
erau un spațiu verde ca de gazon. Așa simțise el că
trebuie să plece, că pe acolo trebuie să meragă.
Îi venea să stea acolo însă mergea îaninte. Capul îi era în
jos, și parcă se uita după ceva. Căuta ceva de mâncare. Și
chiar găsi o ciupercă, era o ciupercă desi proaspăt
culeasă gata preparată, adică, parcă era gătită.
7
Era foarte bună la gustă și se gândise că era făcută de
mama lui, doar mama lui le făcea așa. Acum era însă
singur. Și se simțea bine așa singur, Apoi se gândise că
totuși pe acelea nu le făcuse mama lui. O mâncă pe
prima, o mânca pe a doua, și se sătură. Căuta apă, și apă
nu mai era. Îi era sete acum. Răbda setea și mergea mai
departe, cumva îmbărbătându-se singur.
Zărise de departe ceva strălucitor, parcă ar fi fost un fir
de apă, doar că era cam gălbui și nu crezuse că putea fi
de apă. Apoi crezuse că este urină. Deși nu putea curge
urină printre stânci.
Se temuse să meargă acolo deoarece nu știa ce poate fi.
Se temu de necunoscut. I se făcu cald. Își scosese geaca
gri de pe el și mai făcu câțiva pași. Urină, apoi își control
buzunarele. Nu avea nimic în ele. Jeanși îi erau un pic
murdari, de parcă ar fi fost ținuți undeva mult timp, erau
curați, dar atât de vechi de parcă ar fi stat mii de ani
undeva la păstrare. Și erau dintr-un material fin, pe
dinăuntru, ușor gălbui, la fel ca izvorul care curgea dintre
pietre, la culoare.
Se uită la bocanci, erau cam la fel, vechi, păreau
nefolosiți, ca noi, care zăcuse undeva la păstrare pentru
mii de ani. Îi pica fisa apoi.
Se uitase și văzuse ramurile brazilor, doarea să le simtă
mirosul, însă nu miroseau. Simți totuși vag un miros
proaspăt și rece, însă ușor. Ar mai fi dorit să simtă
mirosul cum mirosea odată, demult, tare. Să simtă un aer
tare, de munte. Acum își dăduse seama că provenea de
undeva de la munte.
8
Își dăduse seam că realizase ceva mai devrem, că îi picase fisa
de ceva însă acum nu-și mai aminti despre ce.
Văzuse ceva în memoria lui, era parcă un cer mic, ușor pătrat,
cu o imagină dar parcă ar fi fost vie, însă în același timp mai
multă moartă. Se pipăi și nu prea simțea nimic. Se pișcă
singur și nu simți durere prea mare. Carnea, pielea de pe el
era curate, doar păr negru, însă nu prea des, nu era epilat.
Mai găsise apoi în cale o piatră, aspră și uscată. Stătu o clipă
locului apoi se gândise că poate aduce focul din lemne uscate
cu ea. Se gândise să o bage în buzunar însă era prea mare. O
ținu în mână o perioadă însă era atât de aspră că nu o putea
căra prea mult timp că se rănea la mână. Era parcă de sticlă
sau pielea lui eras prea fină.
Nu se mai simțise așa nicioadă de pus în pericol, de o piatră.
O lăsă imediat jos. O înveli în niște frunze late, dar frunzele
era atât de rigide, și construite în așa fel încât nu pot să vă
explic în cuvinte cu reușea acea piatră foarte tăioasă, foarte
distrugătoare să stea în acea frunză. Simțise că era singura
frunză care putea ține acea piatră fără să distrugă ceva. O
pusese pe pămât și nu se întâmplase nimic. Însă nu putea să
se joace cu ea. Simțise că acea piatră îl poate ajuta cu ceva.
Era totuși o piatră simplă. I se păru lui doar. Pusese mâna pe
piatră și nu i se mai păru așa de aspră. Era ca o cute de coasă.
I se păruse de la deshidratare, de la foame și de la Dumnezeu
știe ce i se mai întâmplase înainte că acea piatră îl taie. Însă
nu era așa. Acum își dăduse seama că ceva nu e în regulă cu
el.
9
Cât stătuse el acolo se apropiase seara. Soarele rotund și fără
puterre, lumina de departe acel ținut, care era prezentul lui.
Nu mai putea sta acolo mult timp. Abandonă și piatra desi
știa că la noapte va fi frig, și uimit el însuși de norocul lui se
bază doar pe el că va face cumva să nu-i fie frig la noapte.
Își luă geaca de stofă gri de subt brațul stâng o pusese pe el
deoarece începuse să i se facă ușor frig. O încheie la
fermoarul acela care era de culoare ca și cum ar fi fost acel
pârâu pe care îl văzuse pe unde trecuse, și care își dăduse
seama că se speriase degeaba de el pentru că era o apă de
pădure, de la lemne era ca urina la culoare.
Își mai revenise puțin.
Nu vedea nimic, mergea orbește parcă pentru că se gândea la
altceva. Adică vedea dar nu conștientiza, la fel ca o maimuță
care se uită ăn oglindă, însă nu știe că e ea.
Bătu vântul, îl făcu să lăcrimeze, ochii îi era curați de praf
acum. Începuse să vadă mail impede, și văzu că aerul acela
era cu praf, și se gândi ce climă ciudată, la doi pași mai încolo
poate fi totul limpede și mergând ceva ,mai încolo era praf.
Își adusese aminte de un perete de apă pe care îl văzuse mai
devreme, ca un fel de ploaie, sau chiar ploaie, rafală de
ploaie.
Acum nu-și mai făcea griji în privința apei. Pe semne era într
o pădure tropicală, și cu siguranță mai erau băltoace sau
izvoare, pe undeva. Ceea e i se păruse ciudat era că acolo,
doar pe o rază de câțiva Km pătrați păru să se afle tot felul de
10
clime, avea o senzație ciudată că acolo era și deșert și
amazon și pădure de munte.
Acum se zburli, îl cuprinsese un pic spaima gândindu-se că
este singur în pădure, și că va veni iarna la un momentdat și
nu era pregătit și nici nu știa cum și pentru ce să se
pregătească. Își veni în fire mai apoi gândindu-se la norocul
lui. Își aminti vag senzația frumoasă când se trezi mai
devreme în vale.
Cum era praf și nu mai vedea bine întrezări niște pietre, cam
la un metro, amorfe. Era cam 5 sau șase pietre de un metru,
diforme. Vru să vadă piatră, asta era tot ce știa. Mai ales că
bătea și un pic soarele pe ele. Parcă îi aduceau aminte de
ceva, și parcă nu.
Merse până la ele, cam cincispreze metrii, între timp aversa
de ploaie le udă, când ajunse la ele era ude, însă își păstrară
culoarea. Se urcă cu grijă pe una, și își păstră echilibrul. Erau
cam o mie de metri parcurși și deja trăiese o întreagă
aventură, o întreagă gamă de senzații de tot felul îi fu dat să
aibă lui George.
Soarele îi băta în creștet, iar de pe patră văzu o vale întinsă la
picioarele lui și departe de tot, o construcție ce părea umană,
frmată din ceva care părea a fi două lemne legate, una de
late. Estimase că erau vreo două zile de mers până acolo.
Acum își făcea griji cu adevărat cum va dormi la noapte. Dacă
nu-l va prinde ploaia.
Văzuse o peșteră și se lumină. Era undeva în dreapta lui,
părea natural, nefăcută de mână omenească. Vag de tot,
11
începuse să se gândească la alți oameni, la un seaman. Vru să
întâlnească om, fie bărbat fie femeie.
Îl cuprindea o senzație de regret că părăsise valea, acolo totul
era calm, pace și armonie, însă acum avea de ajuns la
clădirea sau mai bine spus, la construcția din lemene maro, și
ploaute. Așa credea el că sunt plouate. Căci aerul era în vale
umed, se vedeau vaporii de apă în aer. Cald cum era acum îl
cuprindea nădușeala.
Intră în peșteră și găsise niște lemen gata a fi aprinse, dar
groase, cam la fel ca cele pe care le văzuse la izvor, dar astea
erau uscate, parțial. Erau de o uscăciune naturală. Acum
regreta că lăsase piatra cu care ar fi putut aprinde lemnele.
Însă cum nici nu știa cum să facă, cum să aprindă un foc cu
acea piatră, se pusese pe un șmoc de iarbă de pădure, moale
era uscat, nu era chiar frig de tot, găsise un colt mai călduros
în peșteră, era seară, soarele la apus, se pusese jos, și
adormi, dar nu înainte de ați scoate haina gri de pe el și as e
înveli cu ea.
Nu bine ce ațipisă că auzise niște strigăte ca de liliac. Se
bucură insitciv, că are ce mânca că acolo este hrană, apoi se
pusese jos, și adormi de-a binelea. Deși îi era un pic frig, mai
bătea câteodată un aer cald la picioare, la trup, la partea de
jos a trupului, nu se obosise să caute sursa căldurii.
După ce se trezise se frecă la ochi, dădu cu niște apă pe ochi
dintr-o băltoacă aflată în peșteră, și soarele era cum nu se
mai poate de frumos, îi lumina drept în peșteră.
Îl cuprinsese un pic spaima, pentru că i se părea totul ca o
poveste, ca într-un basm, prea perfect. Îl luă frisoanele. Văzu
12
o bucată de fier ruginit, cu un țep în partea traptă și cu o
lama ca de topro în partea stângă, rezemat din piatra de la
peșteră. Frisoanele nu-i trecu și încercă să se smulgă din
basm, să-și forțeze psihicul să fie realist, cu picioarele pe
pământ. Nu putu însă.
Frisoanele îl luau din ce în ce mai tare. Puse mâna după ceafă
și simțise ciolanul cranian, cu păr. Simțise nevoia să se uite în
oglindă, puse mâna la bărbie, era, cam nears cam de două
zile. Se uită în băltoacă și era urât. Nu-I plăcu ce vedea. Poate
doar culoarea părului șaten deschis.
Căuata un piepte în buzunar, nu era. Se enervă o fracțiune de
secundă, apoi se gândi la prohabul lui. Lenjeria intima îi era
murdară. Îl cuprinsese grijile. Ce făcuse în astea două zile? O
zi o petrecuse pe drum, dar înainte?
Cap II
Făcu o plecăciune și nici el nu știa pentru ce, se uitase în față
să vadă la ce se plecat. Văzu ceva negru, asemănător cu
culoare unui cheag de sânge, negru, însă părea de forma unui
om, și era galben străveziu, pe lângă margini. Cumva
începuse să se simtă mai bine. Mersese în direcția acelui
cheag de sânge, condus de căldură. Simțea o căldură în piept.
O căldură plăcută îl cuprinsese și mergea după ea.
Începuse să vadă pădure pe margini, pădure de brazi,
ramurile de brazi îi treceu pe lângă față, își simți înălțimea,
era înalt. Deveni conștient de corpul său. Și era undeva în el
13
cu gândul. Mergea înainte. Nu privea la nimic, nu privea și nu
observa decât pe subt gene.
Ajunsese într-un loc, părea că sunt pietre împrejur, ceva
iarbă, și nămol uscat și se tolăni. Pusese mîinile pe pietpt
împreunate, își conștientiză haina lipsă de pe el, și-o dăsuse
jos, fără să-și dea seama, la fel și tricoul. Tricoul era verde cu
negru. Toate de nuanță închisă. Avea tricoul și haina sub cap,
prohabul descuiat, fermoarul tras, pe semne urinase pe
drum. Acum stătea, tolănit. Dormea.
În vis, căci avusese un vis, i se păru că are părul alb, și e
bătrân, desi, știa că niciodată nu o să ajungă așa, și se mira de
unde știe atâtea.
Se trezi buimac, nu știa unde merge, se simțea rău, de parcă
după o băutură. Pusese din nou mâna la cap, simți o crustă
de sânge. Părea de la o tăietură profundă. Era o urmă de
glonț. Se mira totodată de cun mai trăia pentru că glonțul era
încă în cap, în os. Fusese împușcat razant, și într-un os
diform, pentru că fusese rahitic, omul, se trezise.
Brusc. Era realitate. Pusese mâna acolo, și cumva nu-l durea.
Scoase osul de parcă capul nu era al lui iar pacientul era
complet anesteziat. Devenea chiar plăcut. Scoase osul, cel
făcut bucăți, îl pusese deoparte în batista de la pieptul hainei,
pe care o rupsese anterior. Mai luă o bucată de os, și încă o
bucățică. Le pusese pe toate în batistă, drept dovadă.
Glonțul însă era adânc, și nu știa cum să facă. Se gândi că are
nevoie de un medic sau un instrument și nu știa cum să facă.
Se uită împrejur, nu găsise ni,mic cu care să poată scoată
glonțul de calibru 7,62. Știa că are un glonț de calibru 7,62, în
14
cap, nu-l durea, se temea că-l va durea să-l scoate sau să nu
și provoace răni la creier.
Apoi văzuse un obiect, în față. Era ceva ce chiar avea nevoie
pentru a scoate, un os, un glonte. Se gândi că se grăbi. Putuse
să-și scoată oasele dacă ar mai avut puțină răbdare însă se
gândise că poate și poate așa era mai bine.
Luă ustensila. Și apăsă glonțul mai adânc. Glonțul se întorsese
în cap. Apoi îl apucă cu penseta și îl trase. Îl scoase greu. Îl
arunca jos. Luă batista cu osceoarele sfărâmate de glonț. Îl
puse pe cel mai mare în buzunar, gândindu-se că-l poate
mânca la nevoie, deoarece era moale și nu mai știa dacă va
găsi ceva de mâncare în pădurea mare până unde dorea să
ajungă. Celellate le lăsă în batistă.
Mai luă o gură de apă, și coborâ spre locul unde văzuse
clădirea care părea ca niște obiecte de pază mari. Acum se
simțea mai înviorat. Băuse din apaă cristalină. Și vedea mai
bine. Se simțea ca nou.
Acum porni spre valea adâncă. Își luă hainele și îmbărbătat
plecă, mai departe.
Acum totul îi părea limpede. Tot ce avea de făcut era să
ajungă în locul unde trebuia.
Apoi merse pe cărare. Coborâ pe un drum foarte frumos,
doar din iarbă, o cărare care părea naturală. Mergea voios,
altul era cuvântul. Ca eliberat.
Mergea, nimic nu-i sta în cale, și acum locul îi părea mai
aproape.
15
Era prima noaptea pe care trebuia să o petreacă sub cerul
liber. Se opri după mult mers pe cărare, era pe la jumătatea
drumului. Dormi exact pe cărare. Era pe la mijloc. Stelele
luceau lin, cerul era de un albastru închis, cernel. Nu auzea
niciun zgomot, nu bătea niciun vânt, doar o căldură cumva
rece rece și plăcută.
Adormi. Dimineața soarele îl trezi. Un soare curat, prea curat.
Razele îi bătea direct în față și se simți deranjat, se uită în altă
parte.
Mergea înainte cu fața la pământ, din cauza soarelui, pentru
că nu-l putea privi. Mergea. Oare când avea ca soarele să
petreacă cerul, și nu-l va mai deranja. Se simțea vinovat că-l
deranjează ceva natural. Era cald, îi era sete. Apă nu mai avea
și nu avea de gând să se întoarcă din cărare, pentru că s-ar fi
putut abătea de la drum.
Apoi plecă așa cu capul cât mai jos. Se încheie la un bocanc,
la celălalt era șiretul încheiat corect.
Ceva nu-l mai deranja de la soare. Plecă. I se făcu foame. Nu
și putea mânca prorpiul os. Își aminti de ciupercile pe care le
mâncase. Nu le digerase încă. De urinat urinase. Mergea.
Haina o avea pe el însă tricoul subt braț. Simțise nevoia să
facă un duș. Nu ave aunde. Mergea mai departe.
Capul îi era greu. Nu băuse alcool. Reveni cu gândul la
prohab. Simțea nevoia să aibă femeie. Cu timpul se trezise
drept în fața crucilor pe care le văzuse de departe. Nici nu-și
dăduse seama când ajunsese.
16
Făcu o plecăciune. Pios. Apoi, simțise ceva ca și cum ceva i-ar
fi luat o o pvară de pe cap.
Când, se va întreba? Când cu toate acestea? Ceva îi spunea că
trebuie să meargă mai departe. Nu-și scosese încă ultimele
două oase mai mici. Se gândise dacă să le mănânce sau dacă
nu. Nu putea face ce a mai făcut. Cândva se tăiase pe
antebraț și-și gustase sângele. Nu mai putea face acest lucru
a doua oară. Simțise asta.
Nu mai putea face ce a făcut. Apoi își luă cele dpuă osciare pe
cărarea înverzită, și le înfipse în pământul moale. Îi era sete.
Pământul și iarba erau ușor umede. Dar ușor de tot. Asta îi
ajungea pentru el și era ca și cum ar fi băut apă.
Api se trezise chiar în față cu cee ace lui i se părea de departe
a fi frumos. Era un lemn uscat, de o uscăciune care I se părea
cumva prea uscat. Atât de uscat I se părea încât încât i se
părea că putea trage chiar toată apa din lume. Își dădu seama
că de la apă, că era deshidratat. Nu vedea apă nicăieri. Cum
avea degetul înmuiat în apa de pe iarba foarte ușor umedă îl
înmuie în gură. Își reveni ca prin farmec.
Vedea cele mai frumoase minunății acolo. Smarld, diamant,
și de toate. Însă lui îi era foame. Nu le putea mânca pe
acelea. Hrană nu avea deloc acolo. Își adusese aminte și de
glonț, gândurile îi erau împrăștiate. Își dădea seama că e real
ce se întâmplă, că nu e mort.
Știa că trebuie să mănânce. Era chiar la intrare într-un loc. Își
aruncă oscioarele, pentru că nu vruse să se lase ispitit de ele
să le mănânce. Erau prorpiile lui oase. Nu putea face asta. Pe
mână, desi memoria îi spunea că cândva se automutilase
17
când era un adolescent de șaisprezece ani, acum nu mai avea
nimic, nicio rană.
Vroia mâncare. Mâncare nu era. Avea sentimental că tot
trebuie ca să îi iasă în cale ceva, care să mănânce, pentru că îi
ieșise și izvoare cu apă, și pensete, cu care își scosese glonțul,
și atâtea. Însă hrană nu văzuse acolo. Ușor, ii se făcuse
foame, dar ușor.
Nimeni nu-I făcea poftă de mâncare. Apoi îl cuprinsese o
căldură. Era căldura soarelui. Își dăduse seama că este
undeva la umbă oarecum, protejat de soarele dogoritor. Asta
îl mai bucurase un pic.
Se mai uita o data împrejur. Locul îi părea familiar oarecum.
Se grăbise, nu luase nici cremenele, luase decizii în grabă,
înțelegea că se grăbise, simțea asta.
O păsărică începuse de departe să cânte. Nu știa ce are de
făcut. Se simțea greoi. O vagă impresie de casă îi veni în
memoria vizuală. Nu mai gândea abstract.
Stătea în picioare și admira subtil ceea ce avea în jur. Era
frumos, și nu știa să se bucure de ele. Deși la început când se
trezise în camp…
Apoi își dăduse seama că poate fi efectul ciupercii
fermentate. Simțea aciditate în stomac. Era în locul cu crucea
mare, uscată acum. Vru să ude la crucea, să fie așa cum o
văzuse de la depărtare. Nu putea. Era singur și avea nevoie
de ceva. Apoi băgă mâna în buzunarul stâng, se mai uită o
data la oasele din craniul lui, le băgă înapoi, și vru să-și
găsească femeia.
18
Se pusese jos, pe iarbă, pe o pătură care era acolo veche, și
se culcă, ziua mare, pentru a se reface, pentru că-și dădea
seama că ceva nu era în regulă cu el.
Nimic nu-l deranja, păsărica cânta, așa de frumos cânta că îi
plăcu și adormi de parcă ar fi fost acasă. Păsărica îl veghea.
Era din specia coliaceelor. Se uita la el mirată. Apoi după ce
păsăric please se făcu liniște în pădure. De parcă nu mai
murmura nimic.
Omul nostrum, avea tensiunea crescută sau poate aerul acela
îl făuse să audă tot timpul un zgomot de fond ca și cum ar fi
fost la înălțime, cu o presiune a aerului scăzută. Vru munte,
cât mai sus. Se se adape cu aer ca balenele și delfinii.
Asta se și hotărâ să facă. Să se adape cu aer. Cu aer oxigenat,
cu oxigen pur dacă se poate. Hotărî toate astea într-o repriză
de somn, gândea și în somn.
Ciudat lucru trecuse două zile doar și era încă într-o stare de
blocaj. Nu știa cum îl cheamă, care îi este soția, sau femeia,
unde îi este casa. Rana începea să îi lase în cap o urmă de
semn de ciatrizare. Apă cu ceva gălbui.
Scutură din cap de două ori după ce se ridică în picioare și se
trezise și se simți mai refăcut. Mergea spre muntele din fața
sa acum. Brazi, cărări, crengi verzui și uscate, toate îi plăceau.
Le iubea. Le mirosea.
Se hotărâ să nu le calce pe cât posibil. Nu vroia să facă rău
niciunui vreasc. Le ocolea. În drumul spre munte nu-i era
foame, decât puțin de tot. Băgă osul în gură. Ăl supsese de
19
două ori. Acum îi era foame cu adevărat, o foame plăcută.
Pusese osul propriului craniu la loc în batista mov.
Vroia să mănânce. A văzut dintr-o data o cerboiacă. Îi era
foame și mai tare. Ar fi vrut să o împuște să o mănânce. Se
mulțumi cu niște mure din pădure. Însă astea îi dădeau și mai
tare poftă de mâncare.
Îl trăgea ceva spree el. Dădudse doeaodată cu o piatră în cap
la ceva alb, era un iepure, îl omorâse, îl luă sub braț și plecă
cu el. Avea mâncare. Nu avea cu ce tăia. Îl frustra asta.
Îl ciobi cu o piatră ascuțită îi simțise gustul de sânge al
iepureleui. Îl înflăcăra asta și îi dădea noi puteri. Îi veni în
minte imagimea soției, un chip blând.
Scoases de subt centură o baionetă, ca un cuțit, îl tăiase,
luade o bucată de hrană la repezeală, o pise în gură,. Se simți
cald și bine. Ce bună era carnea proaspătă de vânat. Îi era
bine acum.
Prinsese putere și curaj. Ce bine era!…cu hrană în burtă. Lăsa
dâre de sânge de la iepure și mergea tot înainte dar nu-i
păsa. Gonea parcă la pasul său. Mai lua o data iepurele și se
uită la el. Vru să-l ducă. Să-l ducă la copii și la femeie. Vru să
facă dragpste cu femeia sa. Nu-I mai păsa de nimic acum. Era
noapte când ajuses în capătul umntelui.
Se adăposti la poale, adormi pe ceva moale.
Avea o erecție prin somn. Ciudat lucru, era seară doar. Nu se
masturbă. Vroia pe femeia lui. Se înveli singur cu pătura
veche, un pic jerpelită, cu iepurele plin de singe, în fața lui,
parcă ca să nu il fure nimeni.
20
Se adâncise în somn. Se trezi apoi dimineață, soarele blând îi
mângâie fața. Zâmbise. Era pentru prima oare de când se
trezise și zâmbise.
Urca dealul. În deal parcă îi venea să gătească iepurele. Dar
nu avu cu ce. Văzu casa lui sau care părea a lui. De-abia
aștepta să-l ducă la femeiea sa să-l gătească. O și văzuse în
prag. De unde naiba știa că vine?
Parcă nici nu durase o secunde și era deja acolo, lângă ea, o
sărutase îi pusese iepurele pe sânul stâng apoi jos. Îi făcu
semna Georgiana să se culce. Se aruncă pe pat, dădus jos
pantalonii, se înveli cu o pătură, de lână. Apoi îi veni să
urineze. Luă tineta, urină. Femeia îl certă un pic din ochi să se
odihneasă odată. Apoi cu mâinile împreunate pe piept se
rostogoli pe dreapta. Auzise glasul unui copil. Apoi adormi
deodată.
Femeia sa luă iepurele și îi dăsuse ușor blana jos ca un
chirurg. Îl pusese în apă la înmuiat cu sfeclă de zahăr. Apoi
trimițându-și în prealabil copila la culcare, se culcă lângă
bărbatu ei la perete.
Îl strânsese la pietp tare, acesta simți prin somn, și îi plăcu.
Începuse să doarmă mai liniștit. Se întorsese insinctiv pe
partea sâtgă râsuncindu-se îi dăru o sărutaree la nimereală,
pe față unde apucă, femie îi arătă direcția cealaltă precum
trebui să doarmă. Adormi. Adormiră amândoi.
Cocoșul îi trezi din somn, întâi pe el. Simțea și o erecție
puternică. Nu se putu stăpâni și își scutură femeia ușor.
Aceasta făcuse un semn cu mâna spre pat, să se pună înapoi.
El o asculta. Însă de data aceasta se întoarse ci fața spre a, și
21
începu să o violeze. Nu era un viol, era un vio consimțit
deoarece ea îi spusese cu mâna că vrea. Se ușură în ea. Mai
vroia o data. Ea îi spusese că acceptă. O mai acceptă o data în
trupul ei, de data aceasta avusese și ea orgasm un orgasm
nebun.
Se spălarta amandoi cu apa din izvor, se uscaseră cu adierile
vanturilor. Umblau goi pentru că fiica lor fiusese învață să nu
se uite la ea goi.
Apoi s-au dus să faca treburile zilnice după ce in prealabil s
au încărcat. Apoi s-au și îmbracat. Nu puteam sa-i vad ce fac
pentru ca era prea lumina, si mă orbea.
Cand veni noaptea aprisesera un felinar. Acesta e primul
lucru pe care l-am vazut. Femeia lui ii oblojea ranile. Avea si
pe maini de la piatra aspră ce o abandonase. Nu doar pe cap.
Ii pusese în gaura din cap iod. Se simti apoi mai bine si
incepuse sa-și revina cu vederea.
Femeia sa era de o albeață ca zăpada, aproape. Părul era ca
de aur. Acum putea să o vadă așa cum era cu adevarat. Ce
împiedicase să o vada pe ea pana acum asa cum era in
realitate? Simtea ca asa fusese si inainte dare nu putuse să
vada asta. Îi facu semn cu capul să se întinde pe pat, probabil
pentru a se reface.
El, George, o ascultase. Era gol pe dinăuntru acum. Se
întisese pe pat, puteam să vad, și parca își așezase o cruce la
creștet pe pernă așa făcu gesturile. Parcă îți asezase o cruce
invizibila, și puteam sa jur ca e de lemn, așa îmi lăsa impresia
pentru că o infipsese usor.
22
Se puses cu fața în sus. Fața îi era luminată și avea un păr
mare, blond, probabil că alimentele ce le consumes îi
schimbase în timp culoarea părului. El nu-ș știa așa, înainte
era de un șaten închis.
Apoi dormi. Chiar sforăi. Îi puteam vedea cum sforăie, pentru
că își plimba pieptul coșului înainte și înapoi, la fel ca piticii
din basme.
Ea, zâna, crăiasa lui, se pusese cu picioarele desfăcute pe el .
Avea o pereche de blugi albaștri, un pic murdari. Îi simți
eracția prin pantaloni dar tot ce vroia ea era sa-i ungă capul
cu compresa cu apa rece. Il oblojise, apoi se pusese langă el,
după care se pusese lângă el pentru o altă repriză de somn.
Cana cu apa, de un material pe care nu-l vedea, era langă ei.
Cana cu apa ce era construita dintr-un diamant era langa ei.
Era chair de diamant. Mă miram cu putuse femeia lui sa-I
șlefuiască și să-I dea forma de cană.
Se mirase si el, prin somn, trăia și gândea chiar și in somn. De
mult nu mai avusese un somn la care pe care să-l simta ca
somn.
Lua o gura de apa din cana cu diamant, toarta cănii era
nestrapunsă și cumva îi părea bine. Apoi se intoarse la
somnul lui.
Femeia il cuprinsese cu ambele maini, una i-o băga pe sub
spate, alta pe deasupra.
Se simți mai bine atunci. Și-l cuprinsese așa un dor de ce a ce
era înainte. Câtă răbdare avusese femeia mea isi zicea. Cum
facuse asta. Apoi nu se mai obosi sa gândească. Când se trezi
23
era dimineata. Era singur si ceva ca de jad ii strălucea in față.
Era chiar jad. O piatra de jad. Era în mana femeii sale in
prelungirea mainii care i-o intindea. I-al. e tot ce a mai
rămas.! E tot.
Apoi ea plecase. El o luase și o puse pe perna langa el.
Adormise iar.
Pe femeia sa nu o vedeam. Ea plecă mai departe. Apoi se
dusese sa-i spele hainele. El era imbrăcat doar intr-o camașă
modernă. Cum? Cum… se intrebase ea? de scapase? -Iti voi spune tot.
Se dusese sa bea apă. -Nu mai trebuie sa-mi spui.
El îi zambise la loc.
Apoi dormi un somn omenesc. La fel cum doarme fiecare om.
Mai mâncă ceva, apoi se culcă din nou. Tot ce făcuse timp de
șapte zile era să doarmă, să mănânce, să bea apă. Și se
dusese doar să-și vadă fiica. Era mica și drăgăstoasă la fel ca
ei doi. Se simțise bine văzând-o că e intactă. Adică că nu are
nicio rană. Îi dăduse ceva, însă nu puteam să văd.
Întrezărisem ceva doar mov închis, cu puțim roșiatic.
Era o păpușă, avea să-mi zică mai târziu, o păpușă de cârpe.
Legată cu ceva ce nu-mi dădeam seama și nici nu mi-a spus.
Jurase să țină secretul ăla până la mormânt.
Fiica lui îl condusese la pat după ce în prelabil îl pupase pe
rană. Zâmbind s-a dus să se întindă pe pat. Se simța acum ca
acasă.
24
Femeia sa umblă despuiată, avea ceva pe ea totuși, de
culoare a peiii de capră, care îi împrejmuia goliciunea. Avea
sânii așa de frumoși încât mă rușinai văzând-o de la
depărtare.
În timpul ăla mâncam puțin zahăr, un cub de zahăr. Mă duse
i și eu să beau o cană de apă deoarece mi se făcuse sete.
Probabil de la zahăr simțeam nevoia să beau apă. Îmi era
foame însă nu puteam de curiozitate să văd ce mai fac cei
doi, adică trei, pardon, pentru că era și un copil.
Îi era bine, se simțea bine bine și acum nici nu mai vroia să se
gândească. Îi iertase pe toți. Ceva însă tot avea în sufletul lui.
Vedea o piatră ca de culoarea arămei în pământ. Mai avea o
misiune de făcut, pe toate le îndeplinise și asta nu-i dădea
pace.
Acum femeia sa îia duse haine curate, noi, moderne, ultima
fiță. Se îmbrăcase. Își sărută fiica pe frunte, soția, și se dusese
să facă o plimbare în jurul casei lor maestuase. Se hotărâ să
nu se mai gândească cee ace părea un zăcământ de cupru.
Se dusese să se simtă bine.
Hoinări prin prejurul casei. Era frumos, totul verde. Un verde
curat, lucea într-un mod plăcut. Era proaspăt, un verde
proaspăt. Câteva picături de rouă acopereau plante. Nici nu
se mai gândi să-și facă griji.
Apoi luă un tub de la o planta pe care o rupsese, o tulpină, și
bău câteva picături de pe frunzele unei plante care îl răcoriră.
Ce bine era din nou acasă. Ciudat era că nu putea vedea bine
casa, doar o simțea. Casa lui era frumoasă, știa, un pic veche,
25
parcă de pe alte timpuri, însă nu o putea vedea pe de
antregul, doar îi simțea răcoarea când era extrem de cald și
căldura când era frig.
Soția sa fără acte și fără angajament în fața vreunui preot,
era udeva departe. Femeia sa era lângă el, îl privea pe furiș
drăgăstos. Îi simți privirea, nu se întorsese, dar îi zâmbea.
Priviră amândoi cel mai frumos răsăsrit. Nu se puteau uita în
altă parte. Îi atrăgea acel soare roșiat. Ce ciudat lucru se
gândi George,” de ce e răsăritul roșiatic, cândva parcă nu era
așa.“
Acum își adusese aminte că soarele este undeva departe, că
era într-o zonă de câmp, departe, iar soarele era la linia
orizontului. Se luară de mână, se sărutară, apoi se duseră să
ia micul dejun.
Au mâncat dintr-o farfurie de lemn care îi părea familiară.
Ceva îi spunea că nu trebuie să-și aducă aminte de trecut.
Mâncau ceva cu poftă. Nu puteam să văd. Părea ceva alb, ca
un fel de substanță.
Se mai strânseseră odată de mână, apoi se dusese fiecare la
treburile sale.
Când Georgiana îi spăla hainele îi găsi batista cu osul de la
cap. Zâmbi bucuroasă și mândră de istețimea bărbatului ei.
Luase un glonț în ceafă și scăpase cu viață. Acum, el, George,
se simțea bine. Rănile nu-l mai dureau.
Își mai băgă încă o data degetul inelar de la mâna stângă în
ceafă, în locul găurit de glonț. Îl mânca puțin. Îi trecea. Ceva îi
lipsea. Aaaa…era fiica…O zări și pe ea, trebăluind cu jucăriile.
26
Altceva avea de făcut acum. Își aminti din nou de acel obiect
care tot îi apărea în vis. Ceva arămiu, împrejur cu un gălbui ca
de petrol.
Însă nu știa de ce vroia să-l caute. Dar știa că vrea. Ceva îl
ținea și pe loc însă. Se simți ceva mai refăcut după șapte zile
de odihnă continua. Acum însă era parcă prea odihnit.
Îi veni să doarmă din nou. Și chiar asta a făcut. S-a pus jos, pe
iarba udă, caldă însă, dezbrăcat, doar cu lenejeria intima, și
cu cămașa alba deschisă la nasturi.
Își căuta poziția, și se puse cu fața în sus sub niște copaci.
Închisese ochii, și dormi. Liniștit, liniște.
Se trezi natural, auzind sunetul păsărelelor ce stăteau prin
copaci. Era o vreme toridă și totuși cumva îi pria. Se scula
leneș, era ud la lenjeria intima, din cauza ierbii, îi fu rușine să
nu creadă femeia sau copilul că urinase pe el. Apoi se feri
după o tufa și își depuse excrementele. Dădu chiloții jos. Îi
pusese pe o piatră de lângă râu încinsă de soare, pentru a se
usca. Nu era departe de casă. Nu știa ce fac cei doi, soția ma
alesi copilul, însă știa cumva că sunt bine, știa asta.
Era el cu el însuși acum. Băgă mâinile în apă și se spălă pe
față. Își adusese mainte de iepurele prins, și dintr-o data și
simți miros de carne arsă. De carne gătită. Se abținu cu greu
să meragă înspre miros însă în cele din urmă cedase ispitei. Îi
era foame iar Georgiana gătise pentru ei toți un iepure prins
de el pe drum înspre casă.
Îi trecu prin față ca prin vis toată amintirile de la locul unde
se trezise și pînă acasă,. Se simțise cu adevărat inviorat.
27
Se puse la măsuță neinvitat. Nu era nevoie de invitație. Era
de la sine înțeles că se mânca. Înșfăcară deodată câte o
bucată de carne și o băgară în gură, toți trei.
Era dulce. Era și sărată. Era perfectă la gust. Se mulțumiră cu
atât. Erau sătui. Se puseseră pe joacă. Alergau unul după
altul. Brusc își adusese aminte de ceva. Unde era glonțul.
Glonțul îl căuta.
Nu-și mai amintea ce făcusec u cu el. Se operase singur, însă
nu mai ținea minte unde. Când căuta cu privirea prin prejur,
dădu cu ochi de un glonț.
Nu știa cum ajunsese acolo dar îi părea bine că găsise așa
ușor ceea ce căuta. Însă tubul? Unde era tubul? Dacă cineva
l-a împușcat, tubul trebuia să-l fi luat cu el, pentru a ascunde
crima. Acum își dăduse seama. Fusese executat, însă scăpase
ca prin minune.
Nu-i mai păsa acum de ce. Însă se înfioră puțin. Unde era? Pe
ce colț al globului pământesc? O tragere de mâneca a femeii
lui avu darul să-l trezească la realitate. Du-te și mănâncă! Îi
spuse ea. Nu-i era foame dar vorbele ei avu darul să
itrezească foamea.
Mai era ceva iepure gătit. Îl luă din oala de cedru, direct cu
mâna, mâncă apoi. Se culcase. Era seară, soarele strălucea la
apus. Vru să facă dragoste dar femeia îi interzisese
gesticulând ceva de genul nici să nu te gândești, cu degetul
arătător.
28
Se înfierbântă în el dorința. Apoi rămăsese așa, ascultând de
cuvântul ei, cu fața în sus. Mădularul îi stătea drept prin
panatlonii albaștrii. Sta pe loc, nemișcat, țintuit.
Încă nu se refăcuse complet. Luă nevasta lui o oală de apă,
fiebinte. Și o pusese lângă el. Se sperie crezând că vrea să-l
opărească. Țintuirea continua. Devenise mai încrezător acum,
însă nu prea mult.
De unde avusese soția lui cremene? Cum făcuse focul? De
unde apă fierbinte? Era mai la doi pași de el un gheizer, un
izvor de apă fierbinte. Se liniști. Vroia doar să-l spele iar soția
pusese apa lângăgă el la răcit, pentru a fi o tempera potrivită.
Îi spălă rana întâi. Capul cu totul. Apoi făcură dragoste.
Dormeau ca pruncii amândoi.
Se auzi o ciocănitură la ușă. Era fiica lor. Da intră…se auzi un
glas. Era al ei, era puiul ei făcut din dragoste cu George, și nu
l putea refuza.
Se cuibări între ei, fiicei lor le era frig, atât. Apoi dormiră
liniștiți toți trei. Se mai liniști acum George. Era bine.
Nu mai vroia nimic, așa mi-a spus ulterior când l-am întrebat,
nu știam ce gândea, eu îl observam doar și îmi imaginam,
însă nu știam ce pătimise, ce stări avea, ce trăiri. Nu se mai
gândea la nimic. Doar stătea și se gândea, undeva în
străfundurile lui, în așa fel încât nimeni să nu bănuiască ce
gândește.
Cineva mai demult îi furase identitatea, integritatea fizică și
psihică i-o încălcase. Știa bine legile. Legea lui era însă legea
29
iubirii. Îi ierta pe toți, de la mic la mare însă pe el însuși nu se
putu ierta.
Acum își adusese aminte de unde venise glonțul. Îi spusese
unui om, pe care nu și-l amintea dacă era bărbat sau femeie,
să-l opereze la cap, cum nu se putea altfel, acest om găsise o
metodă rudimentară, rustic, băbească de a-l opera. Îl
împușcase în cap doar în zona în care avea probleme. Și
pentru a nu avea probleme cu legea nu lăsase urme la fața
locului.
Era riscant, însă altfel nu putea să mai trăiască, ar fi murit.
Cum avea copii de crescut, nu putea să o facă altfel. Din
motive de securitate își plecase capul în fața femeii, o
ascultase, și făcuse așa cum ea îl sfătuise. Și ieșise bine, era
sănătos și se simțea bine.
Acum trebuia să meargă să-și salute supușii. Era împărat. Sau
ca un fel de împărat, un conducător. Era departe însă regatul
lui și nu avea cu ce ajunge acolo. Se mai gândi o clipă la ce se
întâmplase, încă o clipă la obiectul pe care îl căuta, cel
arămiu, de culoare închisă și cu gălbui închis. Plecă apoi să-și
salute oamenii, spre regatul său.
Cum avea un elicopter la dispoziție și avea brevet de pilot, se
dusese repede acolo. Nu luă nimic cu el.
Când ajunse în fața senatului făcu o plecăciune adâncă spre
divan apoi se arătase lumii. Era singurul, și singur.
Toți îngenuncheară, se aplecară, apoi stăteau toți cu capul în
jos, în afară de unul. Erau milioane, nu puteam să văd bine,
pentru că-l supravegheam de la distanță. Oricum încercam să
30
aproximez. Mai târziu aveam să știu că erau 490 de miliarde
de supuși. Cum? Eu îi vedeam doar pe cei care era un față,
însă ei erau grupați în așa fel încât să încap toți pe Terra. Toți
erau goi, în afară de unul care era legat la părțile intime cu o
coardă tricoloră, și cu o pânză, nu puteam ghici culoarea,
apoi avea să-mi spună că e de culoare pământului de camp.
Nu știu ce rol avea omul acela și nici nu a vrut să-mi spună.
Nu vorbi nimic cu ei. Doar îi salută și plecară după ce i se
închinară lui.
Nu-l mai interesa nimic acum decât să ajungă din nou la
familie. Pleca. Mai vea comubstibil cât pentru o jumătate de
cursă însă nu-și făcea griji. Pe drum aterizase și se urca în alt
elicopter. Erau identice însă acesta avea combustibil destul.
George era într-un Mojo continu. Și îi picase marșul să îi fie
așa câte zile mai trăia.
George era chiar cel care se observase, de undeva departe, și
a scris această carte. Apoi a trimis-o lui însuși, și-a trimis
ordin lui însuși, printr-o metodă știută doar de el, din viitor,
către prezent, să o scrie și să o publice, așa…cât își mai aduce
aminte și cât poate de clar, și acela sunt chiar eu, autorul.
CAP III
Vina
Își dădea seama că informația genetică poate fi transmisă și
din viitor către trecut, prin calcularea probabilităților
informațiilor genetice, de către neuronii lui, de către creierul
31
său, de către însuși tot corpul său. Genele i se schimbară o
data la șapte ani.
Acum se simțea bine. Nu-i mai păsa de nimic, pilota
instinctual. Cunoștea pe de rost fiecare atom din elice, din
fire, butoane, fiecare gram de combustibil, fiecare particulă
de aer și fiecare particulaă de antimaterie. Se confunda cu
elicopterul său, cu natura, se contopea cu el.
Acel elicopter era cel care îl salvase de atâtea ori de la
moarte. Cu el își câștigase pâinea odinioară. Ateriză acasă, își
îmbrățișă femeia, luă copila în brațe și o pupa pe frunte, o
căuta la fund să vadă dacă nu este cu excremente sau urină
instinctual, apoi, plecă să ia masa la indicațiile soției.
La masa îl aștepta cu o prăjitură din aceea de care îi plăcea
lui, o mânca prima data, contrar obiceiului din familia care
spunea că dulcele se mănâncă la sfârșit.
Soția îi pregătise niște carne de căprioară. Era uimit și acum
de îndemânarea ei de a găti mâncăruri așa delicioase.
Se ștersese la gură cu o batistă în care odinioară își ținea
primii lui bani câștigați, cu care pusese început bun averii
sale. S-a dus apoi să sărute steagul, făcu o rugăciune de
mulțumire pentru hrană, în fața unei icoane nevăzute,
imaginate doar de el.
Își sărutase femeia, îi sărută mâna dreaptă, pupase din nou
copila pe frunte, se mai gândi într-o doară la obiectul
misterios de culoare iodului la mijloc, și gălbui pe margini,
apoi se dusese să facă treburile zilnice, care erau de făcut în
acea zi.
32
Luă o mână de grâu și semănă. Vremea era prielnică. Nu
mult, nu vruse să strice grâul în cazul în care nu ar fi ieșit. Un
vlăstar de măslni ieșise mai încolo și se uscase. Sau așa
credea el.
A mers la izvor și bău o gură de apă pentru gustul ei, pentru
revigorare. Era rece și bună. Mai încolo, o magnolie încă de
pe vremea când era un copil de 39 de ani, îl aștepta. S-a dus
să o miroase. A rupt o frunză uscată din ea, și a pus-o jos. A
curațat planta.
Știa că are ceva de făcut. Nu știa ce. Pe supuți îi lăsase la voia
întâmplării pe fiecare, să se descurce cum pot. El își vedea de
ale lui treburi.
Porni apoi să ia o lingură de apă, o pusese pe Magnolia
galbenă, și se simți așa de bine de parcă ar fi băut-o el. Nu
mai ploauase de mult.
Eu îl vedeam pas cu pas ce face.
Având doar o fetiță, îi va trebui un prinț mai încolo, când
avea să crească, pentru a se reproduce. Toți, de la femei până
la bărbați, nu erau fertili. Nimeni dintre supuși săi nu erau
fertili. O altă țară îl aștepta să-i facă vizita. Se gândi poate că
totuși se poate face cumva să-ă găsească un print.
Se urcă din nou în elicopter, luase flamura însemnată cu o
cruce de un tip Germanic, apoi merse să-și salute supușii din
țara de jos. Aceștia în așteptau cuminți, cu fețele plecate. Îi
răspunseră doar vocal la salut.
Nu mai credea nimic acum din ce îi spuse odinioară vechiul
dușaman. Era doar pentru a-l influența. Făcuse stânga
33
împrejur militărește, se urcă în elicopterul de după scena,
care era un fel de podium din piatră vechi, iar acum zbura
spre încă o țară. Toate erau aproape una de altă. Ciudat lucru
cum că nu avea nevoie de subordonți, de ierarhii.
Toți îi era la fel, toți îl asculatau la fel, doar unul singur din
prima țară, nu știa, bărbat sau femeie, nu sta cu capul plecat,
totuși în genunchi, și simțea că e firesc asta.
Era într-unul din colțul drept, din fața lui, stânga grupei chiar
la fund, penultima.
Nu se mai gândi la nimic atunci. Merse să caute ceea ce nu-i
dădea pace. Acel obiect. Acel obiect era chiar o sticlă cu iod.
Însă prin străpungerea luminiii I se părea gălbuie pe la
margini.
A luat sticla și a plecat pentru că știa unde să o caute. Lângă
sticlă mai găsise niște pastile cu iod. Erau 11 la număr. Una
luă el restul le rupsese în două. Acum erau 20 de pastille, mai
mici, 20 de jumătăți. Ajunse acasă și îi dădu soției și ficei câte
o jumătate.
Le luară fără apă. Apoi s-a dus să ude celelalte flori din
grădină. Nu dură mult și femeia lui îl trase de mânecă,
luându-l departe de ochii fiicei îl sărută fierbinte. Ardea de
dorință. Nu se putu înfrână și o pătrunsese până ejaculă în
ea. Atât de tare încât era cât pe ce ca soția să leșine de
plăcere.
Se ținu de el și îl trăsese peste el. Erau in iarbă, și îi mai
trăsese un număr. Acum erau liniștiți amândoi. Dormi unnul
în brațele celuilalt. Copila juca un joc cu niște lemne. Nu
34
ivăzură. De altfel ei se simțeau când erau priviți de către fiică.
Iar fiica simțea când trebuie să-i deranjeze și când nu.
Acum li se făcură foame. Înainte de a merge să mănânce ce le
rămăsese de la masa de amiaz, se scăldară în gheizer, ca un
fel de piscină, ca un fel de spa.
Se clătiră bine de tot. Lăsară hainele la uscat, pe niște pietre.
Luară altele care erau prin apropiere pe un gard de lemn,
erau curate, miroseau a florile câmpului din apropiere, își
aranjară părul. Apoi s-au dus să se plimbea cu copila lor.
El sătea în drepta direcției de mers, ea în stânga. Copila la
mijloc spunea mami și tati vă iubesc, pentru că mi-ați dăruit
viață. Zâmbiră amândoi unul la altuia. Era la fel de șireată ca
ei.
O lua în brațe George, femeia lui știa că va face asta mai
devreme sau mai târziu, așa că îl lăsă. -Vezi întinderea aceasta, se numește pământ, sau mă rog, ce
a mai rămas din el, tu îl vei moșteni de la mine, când eu voi
împlini vârsta la care trebuie să plec. Să te comporți frumos
cu supușii tăi!
Ea băgă la cutiuță, memorase, își scrise cu litere mental acel
ordin primit de la tata, apoi vru jos, și o luă de mână pe
mama să-i arate ceva. Curios, George rămăsese pe loc să
vadă ce-i arată mamei. Ea încrucișase două lemne din
pădurea de aproape, două vreascuri, iar în jurul său le pusese
patru, ca un fel de tablou.
George lăscrimase de fericire. Într-adevăr, aceasta îmi
seamănă. Și el a vrut cândva să fie artist, să picteze tablouri,
35
însă a ajuns cel care avea să conducă lumea, în al 4- lea Reich,
un reich total invers decât cel pe care un așa numit Adolf de
odinioară vruse să facă. El era aproape opusul. În loc să
piardă cât mai mulți oameni, salva cât mai mulți.
Bombele nucleare lansate de ruși, nemți, chienzi și turci,
calamintățile naturale, clima, ghețarii făcuseră ca lumea să
devină alta. Doar cei care reușise să supraviețuiască mai
putea spune cum a fost. Acum însă era o nou eră.
Pleca cu fiica sa și cu soția spre paturile lor deoarece acum
era seară. Rupseră câte o mură din tufa de mure din livada
neîmprejmuită, o înghițiseră, apoi merseră în pat. Se
acoperiră cu o pătură de lână veche dar curate fiecare,
neutând ca mai întâi să-și ducă fiica în pătuțul ei, să o sărute
de noapte bună, să-i cânte un cântecel, și să o adoarmă.
Făcuseră dragoste, mâncaseră, se bucurase de fiică, acum
aveau de dormit. Pe a douz zi se înțelesesără să mai bea apă
din izvor, mai multă, amândoi, din alt izvor, cu o apă mai
rece, de care doar ei știau. Pe fiică aveau să o lase acasă, în
grija ei însăși.
Știau că nu o să-i facă nimeni rău.
Adormiseră amândoi. Fiica ei și a lui mângâia cerul, ca și cum
l-ar fi putut atinge. Era de un albastru închis, ca de metil.
Stelele erau mari, așa răzbătea lumina lor pe pământ.
CAP IV
Ancorarea în realitate
36
Nu avea nevoie de unități de măsură acolo. Nu avea
importanță cât este un kilogram sau un litru. Nu se mai juca
cu copila sa acum. Femeia o lăsase deoparte. Căzu pe
gânduri. Niște gânduri profunde. Niște gânduri adânci. Atât
de adânci încât nici el nu putea să le discearnă.
Se uita în zare peste câmp. Era vremea de semănat. Câmpul
era roșu. Doar în oaza lui unde trăia femeia sa împreună cu el
și familia sa era liniște și frumos. O bombă atomică distrusese
totul în acea regiune. Asta se întâmplase în urmă cu 150 de
ani. El supraviețuise bombei și timpului, la fel ca femeia sa,
prin câteva artificii medicale.
Un fel de anomalie a naturii era și oaza lor de liniște din
natură, și el împreună cu soția sa și femeia sa trăiau acolo.
Doar fetița lor avea genele din urmă cu aproximativ 150 de
ani. Nu știa ce are de făcut în continuare. Știa că trebuie să
facă ceva. Avea simțul datoriei. Trebuia să facă ceva.
Lua cazmaua și o înfipsese în pământ. Era rezemată de un
gard, construit doar de dragul vremurilor trecute. Nu avea
nevoie în fapt de gard. O lăsase așa înfiptă în pământ preț de
o secundă sau două, apoi rupsese o brazdă cu greu, din
pământul uscat aproape de tot.
Nu-I plăcu ce văzuse. Nu se putea sădi nimic. Îi era nu milă de
oamenii lui, de supușii lui, dar se simțea dator să-i vadă vii, că
trăiesc. Lăsă cazmaua jos, făcu pași înspre ligheanul cu apă,
se spălă pe mâini, apoi cu gesture simple schițase ceva pe
nisip, ca un fel de plan.
Îi era foame. Nisipul era suflat de vânt în ochii lui și îi usca
ochii, începu a bate un fel de mistral care usca tot. Își pusese
37
la gură ceva, pentru a nu îi intra nisip în gură, în zare zări un
măslin tânăr care nu dădea încă roade. Se dusese apoi în
căminul lui unde îl așteptau fiica și femeia lui la masă.
Îi întâmpină cu un zâmbet, se așezase la masa și mâncără
cartofi. I se păreau cei mai buni cartofi. Erau din mâinile ei. Îi
era poftă de o gură de apă. Pe masa, se afla cana din diamant
sculptat. Sorbi o gură de apă, apoi o bău pe toată. Mai
rămăsese totuși o picătură la care copila se uita cu jind.
Mama ei îi arăta că și ea are cană din diamant dar mai mica.
Luă, bău, și se simți sătulă. Cana ei și apa ei i se păru mai
bună decât ar fi fost a tatălui ei. Acum învățase să se
mulțumească cu ce este al ei. Terminară toți de mâncat. Ea
mulțumi divinității pentru hrană. Era o zi de vineri. Ceilalți doi
au făcut la fel.
Tatăl le spusese ce au de făcut în continuare apoi s-au dus
fiecare în treburile lor. El s-a dus pe afară, a luat o gură de
aer, aerul era încă uscat. S-a retras apoi în dormitorul
conjugal unde a pus mâna pe o carte pe care a deschis-o la
întâmplare și a citit câteva rânduri.
Avea doar două cărți de toate. Un religioasă, de culoare
vișinie cu auriu și un roman de-a lui Dostoievsky la care ținea,
și-l ferea pe cât se putea de ochii fiicei lui.
Pusese mâna pe roman, și începu să-l citească. Era romanul
Idiotul. Erau singurele cărți care supraviețuiseră
holocaustului provocat și holocaustului natural. Așa se
spunea în țara lui. O nenorocire nu vine nicodată singură.
Peste lume fusese chiar așa.
38
Când? se întreba. Când avea să se simtă din nou împăcat cu
el. Mai avea o datorie, o ultimă datorie de făcut înainte de a
reclădi lumea, sau ce a mai rămas din ea, așa cum ea fusese
odinioară.
Nu știa însă ce are de făcut. S-a dus la soție și a întrebat-o
verde în față: ce mai am de făcut? Ea i-a spus să se
odihnească, pentru că nu este încă momentul, spunându-și
sieși: așa sunt toți bărbații, mai nerăbdători.
Se cuibări în brațele ei, ca într-ale mamei. Și adormise cu
nasul între sânii ei. O iubea, ea îl iubea. Fiica lor era rodul
dragostei lor. Îi acoperi după ce se trezise rana din nou, îi
schimbase bandajul. Rana era pe vindicate. Urma de la glonț
însă rămăsese.
Se simțea ca nou când se trezise. Poate asta era tot. Poate un
somn bun era tot de ceea ce e ar fi avut nevoie. Era seară
când se trezise. Soarele încă nu apusese. Mai mâncase ceva,
nevenind la masa, doar gustând, apoi s-a dus iar în pat și a
adormit.
De cine fugise? Ce s-a întâmplat în mica zonă de depresiune
montană unde se trezise? Se întreba. Știa că fusese operat cu
un glonț. Știa că acum se simțea bine, știa că putuse iar vedea
culorile naturii, gusta din plăcerile simple ale vieții. Se bucura
de apă rece de izvor, de natură, o iubea. Iubea natura la
maxim. Poate mai mult decât pe sieși.
Nu ar fi îndrăznit să tulbure armonia ei. Dar cum a ajuns
acolo, în mijlocul acelui crâng, cine îl sfătuise să se opereze cu
un glonț, să fie operat cu un glonț? Nu mai cont
39
Simțea nevoia să bea ceva să se îmbete. Bău din niște
băutură în care nu era alcool. Era doar niște sirop dintr-un
fruct, sirop de dude. Se simțea mai bine. Îi dădu și soției. Ea
refuzase. Copila însă vru și ea, și îi dăduse și ei o linguriță. Îi
mulțumi.
Se simțea revigorat acum. Începuse să sape pământul. Asta
era bine. Era dimineață acum și trebuia să-și viziteze supușii.
Se urcă din nou în elicopter și se porni spre regatul
improvizat, spre acele ruine. Toți îl așteptau acolo, cu capul la
pământ însă cu ochii spre el.
A întins mâna spre cer ca și cum ar fi lăsat ceva să-i scape din
căușul palmei. Ca și cum ar fi probat grâul să vadă dacă este
ud. La fel au făcut și ei. Mai întinse o data mâna în sus, cu
palma de la mâna dreaptă orientate în jos, la fel ca Adolf cel
nebun. La fel au făcut și ei.
Erau miliarde de oamnei
Când îi era bine, când îi era rău. Știa că numai bine nu poate
fi niciodată. Așa era viața lui. Așa îi fusese dat să fie. Urmărea
copacii cum sunt îndoiți de vântul uscățiv, care prevestea o
furtună. Un fel de vreme ciudată parcă ar fi fost pe tărâmul
Arabiei, sau pe acolo.
Nici nu mai știa ce are de făcut. Nici nu-i mai păsa de datorie,
datoria pe care nu de mult o simțea că trebuie să o aibă. Știa
că va veni și vremea când iar o va simți, iar va simți nevoia de
a-și face datoria.
Acum însă avea un moment de relaxare. Băuse niște lapte de
capră. Mai aveau două capre, o cămilă, și în pădure se puteau
40
vâna iepuri. Însă nu avea arme, și nici nu-I trebuiau. Avea o
viteză fenomenală la prins iepuri.
Acum pe pești îi ocrotea. Nu mânca pește deloc. Cumva îi
păsa de ei. Poate și din cauza faptului că lui îi plăcea apa
foarte mult. Iar peștii iubeau apa, și îi simțea ca pe niște frați.
Erau pești de toate culorile. La fel ca în acvariile de astăzi, din
anul 2023.
Eu eram acela, eu m-am observant pe mine, și eu scriu
această carte însă nici eu nu știu cum am putut să-mi
transmit din viitoar toate acestea, în modul exact. Probabil
este codificat.
Îi veni în minte izvorul de la început, de când se trezise după
operație. Nu era departe. Nu luă elicopterul. Se salutară cu
soția și copila, apoi luă o sticlă de apă la el, un pet, de mult
timp, pe care îl folosea de vreo 129 de ani.
Se aventură înspre locul unde se trezise de după glonțul în
cap. Avea de ajuns la acea cruce de lemn. Acum era exact
cum o văzse de la depărtare atunci când venise. O vedea udă,
de culoare unui lemn maron închis. Era de un lemn scump.
Urcase iar la locul unde se întâmplase fapta, cu gândul de a
se adăpa de la acel izvor din pădure. Era foarte bun și foarte
rece.
Ajunsese acolo cât ai zice pește. Se adăpă, mai luă câteva
mililitrii cu el în sticla de plastic, nu îndrăznise să o umple
toată. Era cu ca un fel de scacrilegiu pentru el dacă ar fi făcut
o.Se gândi să se ducă chiar unde se trezise și chiar așa făcu.
41
Era la fel de frumos ca atunci locul de unde se trezise din
comă. Poate chiar mai frunos.
Acum se întinsese pe iarbă. Era frumos, mai frumos ca
înainte. Soarele răzbătea prin ceața caldă, ca un fel de halou.
Inspira aer cu pori de apă puri, de munte, puțin rece. Ce
frumos…se gândi. Nu-i mai veni să plece de acolo și chiar așa
făcu. S-a întins, și stătea cu mintea dezgolită.
Doar admira și asculta. Nu era nimic de ascultat, pentru că
era liniște. De văzut era cerul prin aburii de apă. Se ridică
brusc din instinct, și porni înapoi spre casă neuitând de apă
pe care o luă fără să vrea cu el. I se agățase pur și simpliu de
mână.
Acum știa că trebuie să trăiască doar pentru plăceri. De-abia
aștepta să facă dragoste cu femeia lui și să-și țină în brațe
fata, să o mângâie, și să-i făgăduiască ceva pământului.
Acum era într-o dispoziție bună. Era cu ceva fructe în mână,
de pe drum, niște coacăze. I le aducea familiei. Fiica sa le
mâncă pe toate.
Acum era bine. Se mulțumi doar cu ce consumase pe drum.
Se tolăni lângă nevastă și făcu un fel de dragoste ca și cum ar
fi fost îmbătat desi nu consumase alcool. Nu mai ținea minte
nimic din ce face și ce trăise. Știa doar că se simte bine.
Ce bine era acum lângă soția sa. Era frumoasă, cu un păr
bălai. Odinioară purtase ochelari. Și el purta ochelari. Doar
pentru protecția vederii împotriva ecranelor de mai demult.
Însă nu pentru mult timp.
42
Ce bine era să trăiești după instinct. Era cald și era bine. Era
alt anotimp acum. Era primavără târzie când începeau
vremurile toride. O vreme deși caldă, plăcută, umedă, de o
umezeală suportabilă.
Din instinct s-a dus la elicopter. Gaz avea. Mergea înspre
regat. Ca un fel de regat, pentru că supușii lui dormeau care
cum apucau.
Acum le dăduse salutul obișnuit. Ei îl salutară, în afară de
unul care îndrăznise și îndrăzneau mereu să se uite la el, să-I
intre în gând. Era un prieten vechi pe care îl salvase. El,
prietenului lui, îl ajutase mult de odinoară. Era un fel de
legătură între ei. Pe cât de complexă, pe atât de simplă. Era o
lege a dragostei umane nescrisă.
Acum mergea înapoi spre casă și parcă îi trecuse aceea stare
de beatitudine. Reveni cu picioarele pe pământ. Se simțea
mai fresh, mai bine. Cumva mai împrumutase încă din stările
trecute de spirit, dar era mai bine. Poate i se trăgea și de la
operație, de la glonțul din cap.
Stările lui alterau. Însă știa că totul va fi bine și totul este bine
acum pentru că așa vroia el să fie. Ce vruse făcuse toată
viața. Acum făcea tot ce vroia. Își adusese aminte de ceea ce
făcuse atunci pe nisip. Era un plan de irigare.
Cum să-l pună în practică însă pentru că nu îndrăznea să-și
derajnjeze supușii. Luă mâna și o pusese pe coada cazmalei.
O înfipsese în pământ și începu să sape un canal dinspre
izvorul de acasă, spre cișema. Nu i se părea prea bine ce face
pentru că era apa care îi asigura familia de lichide dar altă
43
soluție nu era de a popular din nou lumea cu verdețuri,
plante, fructi și flori.
Ajunsese până la izvor. Acum, încet. Șiroaie de apă curgeau
înspre gardul de unde luase cazmaua. Plantase și o planta
acolo. Era încă o magnolie.
Irigase o mica porțiune. Avea de irigat tot ținutul, și nu știa
cum să facă deoarece nu și-ar fi pus supușii la treabă, însă
aceștia nu aveau ce mânca și se hrăneau cu cenușă, în afară
de unul singur, cel din rândul din spate, penultimul.
Era greu acum pentru ei. Le erau greu la toți, înafară de
familia lui. Nu știa ce să facă și își întrebă copila, pentru că
avea un suflet pur, ce să facă. Copila îi arătase zarea, luna,
stelele și îi spusese că totul vine de la sine, în afară de
cadouri.
Acum zâmbise. Chiar….se gândea, nu-i dăduse de mult timp
un cadou, nici măcar de Crăciun. I-a luat o păpușă mai de
mult timp în urmă, făcută din cârpe, însă acum trebuia ceva
mai de calitate, în fond era o prințesă, fiică de împărat.
Așa că s-a dus la soție să întrebe ce cadou să-i facă fiicei ei. Ea
i-a arătat spre haina de blană de vulpe. Aaa…da. Acum știa,
avea să-i prindă o vulpe, să-i ia blana, iar soția sa să-i croiască
și coase hănuiță pentru vremea rece.
S-a întors în căsuța sa. Aici avea de toate, inclusiv cana de
diamant scobită de soția sa dar și de unul dintre supuși. Soția
sa scobise începutul, îi trasease planul, și îi dădu drept
pedeapsă lui, celui care îi greșise, să scobească și să slefuiască
diamantul până îi iese o cană.
44
Acesta făcuse toată viața sa asta și încă nu terminase. Fiind-ui
milă de el, îi luă cana cu toarta neterminată, și nefinisată, și îl
lăsase liber.
Nu aveau calendar și se ghidau după vreme, stele, soare. Mai
exista încă un singur telefon conectat la o rețea proprie cu un
fel de mașinărie cu care ar fi putut lua legătura la nevoie cu
familia sa. Îl țineau însă de rezervă pentru că comunicau într
un mod telepatic. Erau în același gând, fluid ca o apă care
curge la vale, una cu natura, cumva.
Acum admira un tablou făcut de el cu zeci de ani în urmă, ca
un fel de ou, din ce în ce mai roșu la mijloc. Profitase cineva
de naivitatea lui și îi ceruse un tablou drept dar. Acel tablou
fu vândut cu o sumă imensă. Avea să plătească scump
șarlatanul mai apoi, iar tabloul să ajungă tot la el.
Era vreme prielnică. A doua zi s-a dus iar să-și salut supușii.
Trebuiau să-i vadă, și ei trebuia să-I vadă. Era cumva
instinctual. Se atrăgeau unul pe altul, masa de popoare cu
supușii. Îl recunoșteau la fel cum un câine își recunoaște
stăpânul sau cum un leu își recunoate prada, instinctual.
Nu-i mai reveana de făcut decât să trăiască bine. Știa că totul
va veni de la sine, știa că cândva muri, dar mai era până
atunci, așa simțea el. Așa că nu mai vroia nimic. Hrană avea
din belșug și îi ajungea. S-a intins pe pat iar își strânse
nevasta la piept și se simți oboist. Lenevi vreo câteva ore.
Soția sa îi simțea starea și făcuse la fel. Copila energică se
juca în curte, ca un fel de curte, prin prejurul casei în orice
caz. Brusc îi veni o idee, să-i mai facă un frățior, pentru a avea
cu cine se juca. Mădularul îi crescuse, însă soția sa, femeia sa
45
mai bine spus, pentru că erau cununați de norod, nu era în
perioada fertilă.
Stai!…îi spusese ea, nu te atinge de mine, sunt murdară. Era
în perioada menstruală. Se dusese în alt pat și se așezase
acolo. El luă o cană cu apă din cana de argint, pentru că avea
și o cană de argint, și apoi stătea întins pe pat negândindu-se
la nimic.
Admira pereții albi, de var, și își amintise cu nostalgie de casa
bunicii lui. Era frumos. Erau pisici acolo, era liniște și se
simțea în siguranță. Chiar…siguranță, se gândi el. Nu mă simt
în siguranță…asta îi dădea o stare proastă.
Ce să fac să mă simt în siguranță se întrebă…apoi se liniști
știind că el este alesul, că nimeni nu se poate atinge de el.
Știa însă cumva că și el poate fi o pradă la o adică, că nimic nu
e sută la sută sigur. Acum redevenise uman. Nu se mai
gândea la prostii ci la treburi serioase. Împrejmui casa a doua
zi apoi vopsise gardul cu vopsea de culoarea lemnului.
Ce să fac cu acel supus care este și nu este supus? Cumva îl
sfida, și el știa că trebuie să accepte această sfidare, și nici el
nu știa de ce. Știa că o merită, nu-și mai aducea însă aminte
de ce. Avea o datorie morală față de acel om. La vremuri
grele îl susținuse nu materia ci moral.
Acest om reușise prin ingeniozitatea lui să se facă prieten cu
el. Era un supus prieten. Se gândi să-i de amâna fiicei, să o
căsătorească cu el când va crește mai mare. Acum fata lui
studia literele, matematica și astrologia sub îndrumarea
mamei care era foarte cultivată.
46
Avea 12 ani și curând avea să aibă nevoi sexuale, să-i vină
ciclul, să dorească bărbat. Data viitoare a luat pe fiica sa cu el
și a adus-o cu el la podiumul de salut. Simți zâmbetul plin de
căldura al supusului prieten. Simți înflăcărarea lui deși se afla
la 5 Km față de el. Cumva i se modificase vederea și pupilele
astfel încât putea să distingă de la depărtare ce și cum,
simțurile i se dezvoltase într-atât încât simțea to ce se
întâmplă cu fiecare dintre ei, cu natura, cu apa.
Acum, nu mai rămâneea decât să-l apropie de ea. Dorea asta
mult. Dorea un nepot, dorea să-și vadă fetița fericită.
Îi făcu semn supusului să se apropie. Și supușii îl simțeau de
la depărtare și știau la care dintre ei se gândește. Acesta făcu
un pas de genunchi mai aproape, și înțelese că el este
următorul ales. Făcu pasul înapoi și după salut se retrăsese
toți la locurile lor. Ce-i mai păsa acum când totul era aproape
distrus pe planetă, Știa cumva că-l va cuprinde neliniștea la
un moment dat când va da fiica în mâna altuia, însă altfel nu
se putea.
Acasă îi arătă degetul inelar copilei. I-a spus… vrei un inel? Ea
ia răspuns că da. El zâmbi și plecă să mai bea o cană cu apă.
Un medic din vechime îi spusese să se hidrateze bine,
Medicul care îl ajutase să trăiască mai mult, să îndeplinească
ce are de îndeplinit.
Cum se face că supraviețuise atât timp, se întrebă omul
acela, George. Se mira și el. Avuse un hematom provocat de
o mama nebună care îi dădu cu piatra în cap la o vârstă
fragedă. Fratesu îi dădu cu o oală plină cu apă în cap, tot la o
vârstă fragedă. Avea două hematoame. Se operase cu un
47
singur glonț, la precizie nanometrică, și reușise să stea drepți
în fața vieții conducând toată populația humanoidă a terei.
Avea un noroc incredibil. Pentru asta ceea ce conta pentru el
erau oamenii, Nu vroia să-i asuprească. Nu vroia să-i oblige la
nimic. Dacă vor vrea, ei înșiși vor reconstrui un nou pământ,
curat. Totul va veni de la sine își zicea. Cu toate astea ceva îl
îndemna să-și mâne steau singur.
Așa era de când se născuse. Era autonom. Avu niște părinți
extrem de severi. Îl bătură în tinerețe, îl asupriră, tot ce mai
lipseau să facă era să-l omoare, chestie pe care chiar au vrut
o la un momentdat, însă lui nu-i era dat să moară. Lui îi era
dat să conducă popoare.
CAP V
Scriitor de fapt
A mai tras un fum din țigară. Fumul mergea rotocoale, în sus.
Se calmă. Era agitat în gânduri, și un pic confuz. Apoi s-a
gândit la ceea ce este el. El era un creator. Era un scriitor. Își
rosti în gând cartea și se trezise. Compuse o carte întreagă în
gând. Și o scrise.
Ionuț găsise numele persoanjului George. Era cumva despre
viața lui în mare parte. Luă documentul și îl salvă în pe
calculator. Se gândi că era o carte proastă, totuși nu stase
degeaba, scrisese. Acest lucru îl făcea să se simtă bine. Orice
scriitor este împlinit când scrie.
Căuta o editură. Nu a găsit. Ceva nu-i dădea pace. Stătea la
mansardă. Fuma și bea cafea. Avea un manuscris. I se păru
cât de cât interesant. S-a mai gândit o dată la fost lui femeie
48
apoi s-a întins pe pat să se odihnească cinci minute. S-a
odihnit cam jumătate de oră.
Apoi s-a dus să mănânce ceva. Nu avea nimic în frigider. S-a
dus pe masa, a luat o bucată mare de pâine alba pe care a
înfulecat-o în grabă. A băut un pahar de apă, după care s-a
lăsat pe fotoliu.
A mai aprins o țigară. Și-a făcut o cafea la fierbător. Fuma la
balcon. Avea o scrumieră de la fosta lui concubină. S-a gândit
o clipă la ea, apoi la manuscris. El era Ionuț, și era scriitor.
Asta știa. Avusese un travaliu al creației. Și în același timp și
viitorul…George?…
Acum era liniștit. Se masturbase. Era și mai liniștit după ce a
băut încă o cafea, s-a mai masturbate odată, a mai fumat trei
țigări dintre care pe ultima până la jumătate.
Căuta să-și publice cartea. Avea calculatorul la el. Nu știa
nicio editură. Ionuț se gândise la personajul lui Geroge. Se
gândea că îi seamănă, că este ceea ce e ar fi vrut să fie. Se
gândea cumva că poate fi premonitoriu. Trăia vremuri grele și
era oarecum posibil ca să fie chiar așa cum scrise în carte
despre George, într-o oarecare măsură.
Nu se mai gândi la nimic apoi. Își goli mintea. Nu putea totuși
să nu se confunde cu personajul lui, cu trăirile din carte. Nu
se putea dezlega de ele. Simțea că are nevoie de o pauză. Nu
mai vroia să scrie. Nu știa ce să facă. În curând banii aveau să
i se termine.
Se uitase împrejur. Avea câteva obiecte pe care le putea
vinde. Erau însă cadou, și nu se îndura să le vândă. Se
49
hotărâse să se lase în voia divinității create de el în carte. Era
frig în camera la el. Se acoperi cu două pături, cu frica de a nu
îngheța la noapte. Nu putu sta mult așa. Ionuț s-a dus la
lemne și a luat lemne și a făcut foc în soba de lemne.
A mai stat așa lângă sobă un pic, după care a mai pus niște
lemne pe foc. Se mai încălzise puțin. S-a trezit apoi ca din
visare. A scris o nuvelă întreagă într-o noapte în gând după
care a transcris-o din gând pe calculatorul său. Nu-i prea
plăcea.
A pus-o deoparte. A mai pus lemene pe foc. Încă se mai
gândea la George și femeia sa, la personajul său George din
viitor, și despre cum personajul din viitor îi transmise să scrie
o carte desprte el. Ciudați mai suntem noi scriitorii ăștia…ne
putem permite cam orice, se gândi.
Ceva nu-i plăcea la nuvela lui. Se hotărâ totuși să o corecteze.
Să o revadă. Era iarnă, frig afară, deloc ninsoare și Ionuț,
scriitorul, de data aceasta real, și care trăia într-un orășel din
Europa, luă o cană cu apă și o bău. Avea aceeași senzație ca
personajul lui.
Ce ciudat. S-a gândit. Și oarecum miraculous, totodată se
gândi. Simțea gustul bun al apei. Cuvintele aveau puterea de
a-i face bine. Prin cuvânt putea zidi și distruge lumi.
Mai medită o perioadă la asta după care se hotărâ să se
culce. Nu uită să asigure soba de lemne cu lemne, se puse în
patul său, avu grijă să nu se intoxice cu fum, apoi se înveli, se
trăsese lângă soba de lemne cu tot cu pat, își mută biroul mai
aproape, și se întinse pe pat.
50
Pe Ionuț însă nu-l cuprindea somnul. Ceva nu-i da pace. Avea
încă un travaliu al creației. Apăsă pe butonul de la laptop de
deschidere, și mai scria încă desi era 1.30 noaptea. Nici el nu
știa prea bine ce scrie, simțea însă că trebuie să o facă, că
trebuie să-și desăvârșească lucrarea.
Când se uită împrejur după ce a băut o gură din cafeaua rece
rămasă de dimineață, văzu o carte. Avea ce face în lipsă de
nesomn acum. Avea de citit. Se gândi totuși să mai scrie
câteva rânduri. A mai scris două sute de cuvinte după care a
simțit că pica în derizoriu. Așa că lăsă laptopul pe sleep
mode, luă cartea în mână, citi un capitol scurt și se culcă
obosit.
Când se trezi era dimineață. Se trezise odihnit. Se întreba mai
pe la amiza, după ce-și băuse cafeaua, dacă nu cumva el este
personajul din carte și dacă nu cumva este o carte
premonitorie, la fel cum a fost 700 de leghe sub mări care
avea să prevestească apariția submarinului.
Se ancorase mai târziu în realitate, spunându-și sieși, eu sunt
doar un scriitor, tot ce trebuie să știu este că îmi fac meseria
și scriu.
Așa că după ce mânca două ouă fierte, cu pâine și puțină
sare, bău o cană de apă și se așeză din nou la masa de scris.
Avea fila de scris alba în față, tastele cu litere îi surâdeau.
Începuse să scrie. Biroul era din lemn de nuc, nu avea nimic
ca muză în față. Avea doar o ceașcă de cafea din cele mai
bune și un pachet de țigări.
51
Își propusese să termine nuvela dintr-un singur foc. Apoi se
mai domoli. Mai scrise 1000 de cuvinte rapid. Nu-i plăcea
ceea ce scrie însă trebuia să o facă. Acum George era prin
ținutul Italiei, și descoperise personajului său locul unde se
află, locul geographic.
George logodise pe fata lui cu personajul la început misterios.
Ionuț nu mai avea detentă ca să scrie. Se chinuia să scrie.
Avea scârbă de scris, nu mai fusese de mult timp într-un
concediu, dar trebuia să o facă. Știa că dacă nu va scrie
câteva zile nu va mai scrie apoi o perioadă lungă. Dacă ar fi
făcut acest lucru și-ar fi pierdut pâinea. Din scris trăia.
Când ieși pe stradă unii îl arătau cu degetul, alții șopteau pe
la colțuri tot felul de lucruri. Unii îl vorbeau de bine, alții de
rău. Lui nu-i păsa, știa că scriitori nu sunt iubiți în societate, li
se iubesc doar operele și când vorbești cu ei în calitate de
scriitor. Ca oameni însă scriitori sunt cam ciudați, știa asta.
După ce dădu o fugă până la magazinul din colț care era mai
aproape și avea țigări se întoarse acasă. Acasă îl așteptau
cărțile. Cum nu avea cald în camera și era luna decembrie,
după ce mai fumă o țigară în fața biroului lui și stinse țigara în
scrumieră, făcu focul de lemne în sobă.
Camera se încălzise apoi se dusese iar la birou și își puse
muzică. Mai luă o gură de cafea și apucă o carte. După ce s-a
întins pe fotoliul său scump, din piele, se lăsă în brațele
lecturii. Îi plăcea ce citea. O făcea cu plăcere.
Îi plăcuse încă de mic să citească, îi plăceau literele, la fel ca
personajul lui principal. Cumva se gândea că proiectează în
carte ce și-ar dori el. Și poate chiar așa era. Dar putea face ce
52
vrea cu coala de hârtie, cu tastele, cu filele, și asta era
mângâierea lui.
Citi cam jumătater de oră dintr-o carte de Dostoievski. Era o
traducere bună. Știa că va veni și vremea când va dori să-l
citească în limba rusă, pentru a-l înțelege. Pentru asta însă
avea de învățat limba rusă.
Lăsă cartea, i se făcu foame și coborî de la mansardă să
înfulece o bucată de pâine. Nu avea nimic cald. Își făcu un
ceai, luă o felie de pâine cu gem, și mâncă. Nu mânca mult și
se sătură repede. Își scrise apoi încă o parte din nuvelă, citise
ceva, nu știa ce are de făcut mai departe.
Se bucura și se mângâia când era singur că are o meserie. Știa
că scrisul nu va dispărea niciodată sau cel puțin cât va exista
om pe acest pământ. Subt o formă sau alta se va putea
umanitateaexprima prin semne.
În camera sa era cald acum. Totuși nu se dezbrăcă, încă mai
resimțea frigul, sau poate avea frisoane. Se uită de două ori
împrejur și văzu un pix de argint. Era chiar pixul pe care îl
primise cadou de la sora lui. Știa ce să-i cumpere întotdeauna
sororii lui și aceasta i-l dădu înapoi cadou.
După ce luă pixul îl așezase frumos pe birou și întrerupse
muzica. Vroia doar liniște acum. Era pe înserate. Ieși afară
puțin și trase câteva guri de aer proaspăt. Un gând fugitiv îi
trecu prin cap despre personajul său, George, însă nu-l putu
prinde. Dacă l-ar fi prins l-ar fi așezat în memorie și l-ar fi pus
în nuvelă. Acum însă știa că poate nu ar fi trebuit, și poate din
acest caz nu putu prinde gândul.
53
Cum se făcuse ora nouă seara, se puse în pat după ce mai
înainte a pus cartea frumos la loc și a terminat de scris ce mai
avea de scris. A închis și laptopul, a stins lumina, și s-a așezat
în pat. Nu dură mult și adormi.
Era singur. Femeia sa îl părăsise. Se iubise mult cu ea, îi plăcu
și lui, și ei. Fosta sa femeie însă doarea doar o aventură. Dacă
l-ar fi dorit de bărbat ar fi acceptat planurile de căsătorie.
Aceasta însă la planuri de căsătorie dăsude înapoi. Accepta
tacit.
Când se trezi a doua zi era Duminică. Își luă haina cea bună și
plecă la plimbarea de Duminică. Întotdeauna Duminica ieșea
să se plimbe.
Se plimbă puțin pe lângă copaci, pe lângă râul din apropiere.
Pierduse contactul cu natura și vroia să se reconecteze.
Începea să se simte ca mai înainte când era doar un copil și se
scălda în râu, Aruncă o piatră în apa din fața dealului, privi
cum se unduiesc micile valuri provocate de căderea pietrei.
Vru să mai arunce una dar se răzgândi la timp.
Se spălă pe mână în râu desi era deja curat. Simți însă nevoia
de a se spăla. Simți pietrele sub picioare, prin pantofii sport,
cu talpă subțire. Îi plăcu. Era ca un fel de masaj. Se urcă apoi
pe deal și se pierduse de ochii trecătorilor care unii îl priveau
să vadă ce face. Captase toată atenția.
CAP VI
Zilele treceau și el tot scria la nuvelă în mansarda sa. Era un
pic boem, găseai ziare aruncate și cărți pe jos, cești de cafea
nespălate, scrumiere necurățate. Îi venea din ce în ce mai
54
greu să scrie. Scria de parcă ar fi mers prin nămol, prin lut, cu
o pereche de cizme.
Îi era greu dar scria, aceasta era meseria lui. Trecuse o zi și
avea de încasat niște bani pentru o carte. Nu știa de ce dar
parcă sumele mari de bani provenite din cărțile de success
nu-l mai bucurau. Cândva se bucura. Acum însă bucuria ținea
doar două trei ore. Apoi gonea cu BUS-ul local să cheltuie
banii pe diverse obiecte.
Uneori își cumpăra îmbrăcăminte, alteori electronice, și
multe cărți. Avea deja titluri în minte pe care dorea să le
citească și după ce se întoarse de la piață cu un bagaj destul
de consistent de hrană, lichide, și haine noi, se duse acasă și
comandă toată literatura lui Dostoievsky pe care nu o avea
deja în bibliotecă.
Se ura și ura. Se ura pe el însuși. Îi era greu. Vru să iasă din
depresie. Se apucă de mișcare, de sport. Acestea avu darul
să-I prevină căderea într-o depresie. Se simțea mai bine
acum. Nu-i mai era frică de tot felul de situații pe care și le
închipuia. Avea o imaginație bogată, iar asta din urmă uneori
răzbătea până în viața de zi cu zi.
După ce s-a șters de sudoarea după alergarea de șase km a
mâncat o ciocolată pentru a-și reface energia pierdută apoi, a
fumat o țigară și s-a așezat o oră pe pat, fără să facă nimic.
Brusc își aminti că nu terminase munca la nuvelă. Vroia și să
meargă la lucru, dar își și propusese să stea în pat o oră. Mai
avea un sfert de oră dar nu avea răbdare să simtă tastele sub
degete.
55
Se chinui să stea locului însă când se împlini ora de odihnă nu
mai avea chef de scris așa că își făcuse o cafea desi era ora
șase seara, fumase o țigară, și se așeză la masa de lucru.
Începuse greu dar pe măsură ce scria imaginația i se aprinse.
George era acum bunic. Soția sa îi mai dăruise un copil care
se născuse cam în aceeași perioadă în care se născuse și
copilul fetei lui. Era și tata și bunic în acelaș an.
Știa că George are o misiune, că personajul său are o misiune
și nu știa care. Împlinise totul dar mai avea de împlinit ceva.
Ceva măreț. Și nu era vorba de salvarea lumii.
Ionuț își găsi din nou liniștea într-o cană cu ceai cald. Era ok
acum. Se simțea mai bine. Îi lipsea contactul sexual. Nu mai
făcuse sex sau dragoste de patru luni. Mai frecventa din când
în când prostituate de calitate. Mergea singur însă, și nu știa
mai nimeni unde se duce ș ice face, doar câțiva care păstrau
tăcerea.
Acum el se duse să se spele pe dinți, să facă un duș cald, și se
schimbă în pijamale. Ceva însă îi spunea că nu trebuie să
doarmă. Așa că începu să scrie iar. Începu lucrul la încă o
nuvelă în paralele. Scrise doar câteva rânduri și se opri.
Deschise o filă nouă și se hotărâse să-și scrie viața.
Acum nu mai avea nimic de pierdut. Pierduse ce avusese de
pierdut. Îi era frig uneori, avea frisoane gândidu-se la
teroarea pe care o răbdase în casa sa. Frații lui mai mari îl
băteau numai în cap, la fel și părinții. Viața fusese dură cu el.
Acum se hotărâ să scrie o carte despre viața sa, să-și scrie
memoriile. Erau multe ce ar fi putut scrie, ceva însă îl durea
56
peste măsură. Suferea. Se hotărî să transforme suferința în
roadă. Așa că folosea energia data de suferință pentru a-și
scrie memoriile. Începuse. Se făcuse 4 dimineața și îl
cuprinsese somnul api s-a băgat în pat și s-a culcat.
A doua zi dimineața mâncă o portocală și băuse o cafea. Îi era
bine. Avea bani, avea hrană, avea de toate. Laptopul îi
funcționa și facturile era plătite. Nu-i mai rămânea decât să
se pună iar pe lucru. Înainte de a se așeza la masa de scris a
aprins o țigară. Nu o fumă ca de obicei, lent. Acum trăgea din
ea cu sete. Fumul care îi ieșsea din gură îl trăgea pe nas. Se
simțea bine, se simțea el însuși.
A scris în ziua aceea douăzeci de pagini. Cumva se simțea rău
din cauza asta la urmă pentru că nu-l presa nimeni să scrie
repede și se gândise dacă nu cumva fusese superficial. Muza
îi sătea în dreapta biroului. Era pisica sa de rasă, pe care o
hrănea cu cea mai aleasă mâncare.
Se mai uită api în treacă peste ce a scris. Mâncase litere
multe, făcuse greșeli de ortografie dar avea cine să-I
corecteze textele. Avea cine să i le traducă. S-a dus apoi în
bucătăria sa improvizată și a mâncat o omletă cu ceapă și
măsline. Cândva lucrase ca bucătar și se pricepea să facă
mâncare. Se gândi dacă să-și facă o supă sau nu. Renunțase la
idee. Se săturase cu omleta servită dintr-o farfurie foarte
scumpă, și cu tacâmuri de argint.
După ce a băut două căni cu apă la temperatura camerei s-a
dus în dormitor să se așeze puțin pe pat. Nu de mult timp își
formase obiceiul de a se așeza pe pat la amiaz după ce lua
masa. Trase un pui de somn de jumătate de oră și ceva ca o
spaimă îl trezise. S-a dus repede să urineze în baie. Nu era
57
nimic, probabil ceasul biologic îl trezise că este momentul să
mai lucreze ceva.
A pus mâna pe o carte de filosofie apoi a lăsat-o deoparte.
Știa că dacă va vrea să studieze mai aprig filosofia avea
nevoie de îndrumare. Totuși luă carte înapoi și începuse să
citească introducerea. Era o carte subțire, ușor de digerat,
ușor de înțeles, și rapid de citit. Genul acesta de cărți îi
plăceau lui.
Nici nu-și dădu seama când începuse să se facă seară. Își
mângâie pisica blând și apoi își făcuse patul pentru somn. Era
oara 9 seara. Uitase ceva, să facă alergarea de dinaintea
somnului. Cum nu avea chef de alergare făcu-se doar o
plimbare până la o biserică din apropiere. Era mulțumit acum
cu ce scrisese, cu ce făcuse în ziua aceea. După ce a ajuns
acasă a băut o ciocolată caldă s-a spălat pe dinți, a băut o
cană cu apă, s-a schimbat în pijamalele sale albastre, apoi s-a
pus pe pat, a tras pătura și a adormit aproape pe loc.
Nu avea obiceiul să numere oi înainte de culcare pentru a-l
lua somnul. El, Ionuț, ori făcea ceva mișcare în ziua aceea, ori
dacă nu-l prindea somnul număra în gând. Își propusese să
numere până la nouă sute, nouăzeci și nou de miliarde. Cum
nicioadă nu ajungea la cifra aceea tot încerca. Ajungea însă
cam pe la două sute și îl lua somnul.
Dimineața când se trezise prima oară luă o gură de suc de
fructe din paharul său aflat lângă noptiera din lemn scump.
Apoi s-a dus la ghiuvetă să se spele pe față. Nu avea barba
așa de mare și decisese ca să nu se radă în ziua aceea.
58
Își făcu un mic dejun ce consta dintr-o omletă cu puțină
brânză și o cană de ceai negru. Se simți înviorat acum. A ieșit
afară să se dezmorțească puțin, schițase un pic de
gimnastică, apoi s-a dus în casă și s-a schimbat în ținuta de zi.
După asta s-a dus direct la masa de lucru. Nu știa cu care
carte să înceapă. Avea două nuvele acum în lucru, plus un
site pe care scria zilnic. Și-a făcut o cafea, a așteptat să se
răcească, a fumat două țigări și a băut cafeaua, și s-a dus să
scrie.
Începuse cu chef. Inspirația îi veni pe loc. Se bucura scriind.
Scriind putea făuri lumi. Era o taină pentru el cum poate face
asta și scria pentru că știa că cineva va avea de învățat din
ceea ce el scrie. Era ceva ce nu știa nici el bine, însă știa că
scrierile lui sunt de un mare folos.
Nu știa când a trecut timp, începuse să i se facă foame, era
ora doisprezece ziua. Cum nu avea nimic pregătit își făcuse o
porție mare de cartofi prăjiți. Înfulecă repede porția de
cartofi prăjiți cu pâine și după ce bău o gură de suc de fructie
se ridică de la masa.
Pusese vasele murdare în ghiuveta de la bucătărie împreună
cu tacâmurile și paharul iar apoi se dusese să se întindă
jumătate de oră pe pat. După ce se ridică merse la toaletă să
se ușureze. Se simțea mai bine acum.
Deschise laptopul și începu iar să scrie. Nu-i venea în gând
nicio idee genial, așa că scria din inerție cu grija de a nu
devein monoton, s-ar fi simțit în scrierea lui. Nu era un
novelist prea experimentat, deși scoase pe piață doar două
59
nuvele anterior, avuse succes. Câștigase bani frumoși de pe
urma cărților sale după lungi și consistente eforturi.
Gândul îi zbura, spre altă idee, spre altă idee de nuvelă. Se
gândi cum poate introduce idea aceasta nouă în nuvela
prezentă. Era chiar genial ideea, se făcea că George ar fi
putut creea pe buni lumi, oricum ar fi vrut el, că orice om
poate creea o lume, așa cum vrea, și era pe bune treaba
aceasta, putea fi dovedită chiar de oamenii de știință. Cum?
Între timp își găsise un suflet să-l aibă cu el, o femeie mult
mai tânără, supusă, umilă, care îl ajuta la menaj și căreia îi
mai citea din scrierile sale. O plătea cu o sumă modică.
Îi trezise interesul Alexandrei, concubinei. Și ea ar fi vrut să-și
creeze lumea ei. Și-ar fi clădit o casă frumoasă, cu încălzire în
ea, cu mobile de lux și tot ce trebuie, și cu o grădină în jurul
ei, alături de chiar el, de Ionuț.
Serviciul ei era doar un pretext, vroia să fie lângă, îi simțea
spiritul ascuțit, îi simțea imaginația bogată, bunătatea și în
același timp cruzimea lui. Era un bărbat Ionuț. Crud, milos și
dfept în judecată în același timp. Nu era frumos la înfățișare,
Însă avea niște ochi parcă veniți din alte timpuri străvechi, ca
ai unor vechi nobili. Probabil în arborele lui genealogic avea
vreo rudă ce fusese cândva print sau împărat își spunea.
Oricum avea un aer nobil ce impunea respect.
Vreau lumea mea spusese Alexandra. Creeaz-o! Spusese
Ionuț. Spune-mi-o cum ai vrea să fie! Aceasta îi descries casa
în cele mai mici amănunte. Până și culoarea de la mânierul
șifonierului. Ionuț nu obosea ascultând-o. Îi plăcea lumea ei.
60
Când a ajuns la dormitor privirile celor doi se aprinseră, se
apropia de ea și inevitabil avu loc actul, pe patul său. Se duse
pe balcon să fumeze țigara de după. Ea nu fuma. Dumnezeu
știe ce făcea în lipsa lui și lui nu-I păsa. Avea grijă doar să
trăiască clipa. Și o trăise din plin.
Era seară acum, partida de amor îl întrupse din muncă și se
simțea vinovat că nu a scris norma, cât trebuia să scrie, cât își
propusese el însuși să scrie într-o zi. Nu ar fi deranjat-o, ea
dormea acum, cu fața senină și avea un somn liniștit.
El era ca o mașină de făcut sex, de scris, de tot. În general
când se apuca să facă ceva era foarte tenace și energic.
Rareori îl părăsea acea poftă de viață, și energie care zăceau
în el latent și învățase încă de mult timp să le ascundă, pentru
a nu părea nebun în ochii celorlalți.
Când alerga era la fel de rapid pe ultima sută de metrii ca un
alergător de elită. Cei care îl priveau îmbrăcat sport, și
alergând pe ultima sută de metrii își făceau cruce. Uimirea îi
cuprindea mai ales că el nu era chiar la vârsta când să poată
asta. Erau mult mai tineri decât el care nu puteau alerga așa
de rapid ca el, nu aveau tonusul lui.
Se așeză lângă ea ușor, pe pat, încălcându-și propria regulă
de a scrie 1000 de cuvinte pe zi. Laptopul îl lăsă deschis, ca
un fel de lumina de veghe, se simțea mai conectat în felul
acesta. Avea să afle mai târziu că ea, Alexandra, avea să-I
dăruiască o fetiță, blondă, semănând bunicii lui Ionuț.
Gândurile i se încurcară lui Ionuț, ideile i se împleticiră, nu
mai știa unde era firul narativ, nu mai știa de George,
personajul său principal din cea de-a treia nuvelă, și se
61
gândea acum în mod ciudat, dacă nu cumva chiar el este,
dacă nu este o chestie premonitoare, însă nu spuse asta
Alexandrei pentru că l-ar fi considerat nebun, sau cel puțin
așa credea el.
Gândul ăsta tot nu-i dădea pace. Mai fuseseră scrieri de
genul acesta, premonitorii, o știa pentru că citise mult, și se
confruntase cu multe situații în viață. Știa că uneori oamenii
pot prevedea anumite situații.
Nu știa ce să facă acum. Era confuz. Nu-I mai ardea nici de
făcut dragoste. Avea o energie încă neconsumată în el, vroia
să facă ceva, să înceapă o activitate. S-a dus să-și aprindă o
țigară, pe balcon, și o fumă până la jumătate, apoi o stinse.
Era săturat de tutun.
S-a dus apoi până în bucătărie și și-a făcut un ceai. Avea un
ceainic vechi. Pusese pe aragazul său electric să fiarbă apă și
își pusese un plic de ceai într-o cană primită cadou. Era o
cană primită cadou de la fosta sa concubină.
Ceaiul avu darul să-l mai liniștească. Se simți mai bine acum.
Energia era încă în el neconsumată. Mâncase bine la prânz.
După ce schimbă într-o ținută sport, își sărută actuala
concubine și se duse să alerge cei 6 Km pe care îi străbătea în
fiecare seară, fie mergând, fie alergând. Era ca un fel de
cardio pentru el.
Mișcarea îi pria. Putea să doarmă mai bine în urma mișcării.
Putea chiar să facă dragoste mai bine pentru că mișcarea îi
punea sângele în circulație în zonele periferice. Se simți mai
bine când ajunsese înapoi acasă, și-și făcuse o ciocolată
caldă. Mai luă pe lângă asta un baton de ciocolată, pe lângă
62
ciocolata caldă pe care o bpăuse dintr-o sorbituă. Se simțea
mai bine acum. Serotonina, hormonul plăcerii își făcuse
efectul pe deplin. Și după ce fumase și o țigară se simțea ca în
al noulea cer, mai ales văzând-o și pe ea goală pe jumătate în
patul lui, dormind liniștită și satisfăcută.
Se schimbă în pijamale și se așeză lângă ea. Ea îl simți în
somn, îl îmbrățișă, își puse capul pe pieptul lui și îl sărută
involuntar, simțind nevoia instinctual. Îi era ca un fel de
protector, ca un fel de tata. Îi simțea puterea, știa că doar el
va putea să o protejeze de relele acestei lumi, de oamenii răi,
și să-i clădească sau să înceapă să-I ofere un viitor.
Adormiră amândoi și ceea ce îi treziseră era soarele dimineții
care străbătea fereastra de termopan, asta după ce el în
prealabil înainte de culcare nu uiotase să dea jaluzelele
deoparte, tocmai ca dimineață să bată soarele în camera,
când va răsări.
Primul care deschise ochii plin de mulțumire era el. Soarele
blând îl mângâia, pe creștet, îi mângâia fața și ochii, și trupul
până la gât. Ea îl simți că se trezise și se mișcase. După ce se
mișcase se trezi cu totul. Zâmbi și își apropie fața de al lui. Își
uniră obrajii apoi ea se duse să-și facă programul de
dimineață.
El deschise radioul și auzi o știre care îi plăcu, apoi după ce
mai ascultă ceva muzică ea îl chemă la cafea. El se conformă.
Uită pachetul de țigări pe noptieră așa că s-a dus să-l ia de
acolo. Îi văzu lenjeria ei, pe pat, și se excitase. Avea o erecție
și se duse lângă ea zâmbind tâmp.
63
Se duseră amândoi pe pat și făcură dragoste pentru a calma
situația, apoi își reluară cafelele după ce se șterseseră cu
șervețele umede, lucru pe care ea avu grijă să i-l facă și lui,
pentru că îl iubea.
Erau vreo două săptămâni de când lucra la nuvelă. După ce
servi micul dejun și ea și el el s-a dus în biroul său și s-a așezat
la masa de scris. Ca întotdeauna aproape, își aprinse o țigară,
o fumă, apoi începu să scrie. Starea de bine pe care o simțea
cu soarele mângâindu-i fața, cu ea prin-prejur, cu căldura din
casă și cu micul dejun pregătit de ea se trasmitea și
personajelor lui, și se cunoștea și în scris.
Dup ce își scrisese norma de 1000 de cuvinte luă repede o
carte și începu să citească. În fiecare zi citea cam o oră sau
două. Uneori chiar patru ore pe zi. Felul acesta de a fi al lui ca
scriitor de nuvele îi făcea bine. Era mai cult, avea mai multe
cunoștințe și îi menținea inspirația la cote înalte. Întotdeauna
avea idei și niciodată nu rămăsese în pană de idei.
Se cufundă în citit în ziua aceea. Îl atrăgea subiectul în așa fel
și povestirea încât uită complet de ea, de faptul că trebuie să
mănânce, și când se dezmetici mai bine era seară. Și cel mai
important lui nu-i era somn. Terminase de citit cartea toată.
Cartea era despre drogurile naziștilor, și ce droguri foloseau
pe timpul celui de-al doilea război Mondial. Se gândea că
anfetamina care pe atunci era legală acum este o substanță
interzisă.
Ea îl chemă la masa. Acum era sâmbătă seara și el îi
propusese ca după masa să iasă la cumpărături. Chiar când
ieși din casă, pe ușă, avu un fel de revelație, știa tot despre
64
George, personajul său din carte. Îl știa pe de-a rostul, îi
cunoștea și alunițele, semnele de pe corp unde fusese rănit
când era copil, știa ce șosete purta în fiecare zi, când și unde
scbhimbase. Când spun tot, chiar tot.
Avu institnctul să se întoarcă și să scrie cât mai mult din ce
știe însă Alexandra îl opri, și îl sfătui să meargă unde se
porniseră. Când ajunseseră cu mașina lui roșie la magazine în
fața magazinului era un om care fuma, și era chiar George,
așa i se păru lui. Acum îl vedea pe George în oameni.
Doamne, ciudați mai sunt scriitorii aceștia, se gândi ea.
Numai ea îl iubea.
Când se întoarseră acasă erau frânți de oboseală. Nu mai
doreau nimic, decât să se culce. Despachetară, puseră
cumpărărturile în frigider, cele alterabile, nu prea vorbiră
între ei, și apoi după ce se spălară pe picioare, se schimbară
în pijamale, apoi se băgară în pat.
Ceea ce trăiseră ei fusese ca o lună de miere. Vreo trei zile
trăiră așa, ca în povești. Făcură dragoste ca niciodată
amândoi în aceste trei zile. Se simțeau al naibii de bine
împreunați. Plăcerea era din partea ambilor și acest lucru îi
ținea împreună.
Când avea să dispară această plăcere ori aveau să se despartă
aori ar fi intervenit obișnuința între cei doi și ar fi rămas
împreună din inerție și din greutatea cu care și-ar fi găsit alt
suflet lângă ei. Nu mai erau la prima tinerețe. Erau la cea de
a doua tinerețe. Acest lucru nu-I împiedica însă să se
iubească și să se respecte unul pe altul. Era mai pe scurt o
perioadă de vis între ei.
65
Când se trezi dimineață Ionuț se trezi înspăimântat. Nu mai
știa despre ceea ce i se revelase ieri, adică uită totul despre
George, despre viața lui și lumea lui. Știa că-și propusese să
nu uite ceea ce i se revelase despre personajul său și uitase.
Înspăimântat aproape se duse să-și facă o cafea. Când o
băuse și-și aprinse o țigară scormonea prin memorie
îndrptându-și ochii în partea stângă. Cum căuta adânc găsi.
Nu-i trebuise decât un singur lucru din ceea ce i se revelase
ieri despre personajul nuvelei sale, un singur lucru și deja
începea să-I revină în minte tot despre personajul principal.
Acum știa tot. Nu mai avu răbdare să termine țigara și
cafeaua, luă scrumiera, le puse pe jos în camera birou,
scruma la întâmplare, își deschise în grabă laptopul, și începu
să scrie cu fervoare.
Scria tot ce-I venea în minte cu gândul să nu piardă nimic.
Știa totul despre el, totul, inclusive secvențele genetice, însă
nu putea scrie tot ce știa pentru că ar fi avut de scris toată
vița despre George, așa că scria doar cee ace i se părea lui
mai demn de știut.
Se trezi și ea, îl găsi la birou prins în lucru. Lui nu-i mai păsa
de nimic, nu vroia să mănânce, nu vroia să bea apă, cafea.
Vroia doar să scrie. Și scria. Nu se mai opera din scris. Simți
cum îl dor mâinle de stat aplecate peste tastatură. Subt taste
se strânse sudoare de la degete. Îl dureau falangele mâinilor,
dare l tot scria. Era nebun.
Sau cel puți era nebun în aceea zi. Sau scria ca un apiucat, ca
un maniac, ca un nebun. Ea nu știa cum să-l oprească. Nu mai
vroia mâncare și ea intrase la griji. Când deodată un miros
66
plăcut umplu camera. Era mirosul mâncării lui preferate,
mirosul mâncării pe care mama lui pe cât timp trăia i-o
pregătea cu drag. Ea îi știuse leacul, și-l ademeni cu mâncare.
Brusc aproape lăsă laptopul, scrisul, și acum că intrase în
modul în care știa totul, știa că mai avea și mâine o zi în care
să scrie, așa că se duse să înfulece cee ace ea pregătise.
Mânca cu o poftă fenomenală. Înșfăcă mâncare cu mâinile,
nici măcar nu folosea cuțitul și furculița, o băgă în gură și
mesteca ca un sălbatec. Bău apă. Avea burta plină. Nu vroia
acum decât să doarmă. Era un animal. Se confuda cu un
animal și îi plăcea.
Cum ea era la ciclu nu se culcă în pat cu el aceasta fiind una
dintre înțelegire lor anterioare. El încă mai avea credința că
nu este bine să doarmă în pat cu femeia când are ciclu.
După ce-și făcură obicieiurile de seară, spălatul pe dinți,
patul, schimbatul în pijamale, rugăciunile și câteva întinderi
ale mușchilor, după ce citiră amândoi câteva pagini din cărți
diferite, s-au pus în pat și au dormit, nu înainte de a discuta
ceea ce au de făcut a doua zi. El avea de citit cinci capitole
dintr-o carte și de scris norma de cuvinte la nuvelă, și de
răspuns la toate email-urile. Ea de gătit, curățenie, și de
vizitat una dintre rude care locuia în apropiere.
Asta îi plăcu lui, deoarece avea mai mult timp de petrecut
singur. Îi plăcea ca atunci când lucrează, adică mai ales când
scrie și citește să fie singur, sau mă rog, doar el și laptopul.
Adormiră. Când se trezi dimineață devreme s-a dus să-și
pregătească micul dejun și să-I pregătească și ei. Îi plăcea să-I
facă mici surpize. O iubea. Îi pregătise niște ochiuri perfecte.
67
Apoi ceai. Când ea se trezi el s-a dus să-i servească micul
dejun la pat.
CAP VII
O privea lung. Era, deși nu la prima tinerețe, cum nu se mai
poate de frumoasă și cu un trup de zeiță greacă. Era goală iar
pătura groasă îi acoperea trupul până la buric, lăsându-I
acoperită partea intima la care el acum se gândea într-un fel
nevinovat, artistic, pur, ca un copil.
După ce își făcură ambii treburile de dimineață el se
retrăsese la masa de lucru iar ea se duse la manichiură.
Simțea un fel de tensiune în el. Ar fi vrut să spună tot despre
George. Erau atât de minunate lucrurile pe care le știa despre
personajul său principal încât ar fi vrut să împărtășească
tuturor ce fel de om minunat era el, și ce lucruri frumoase
înfăptuise. Era pentru prima oară, după mult timp, când
începuse să creadă iar în frumos. În frumusețea sufletească și
trupească și în bine. Exista cu adevărat, da, frumusețea,
curățenia, puritatea, toate existau, și se simțea bine știindu-le
acolo, că ele există.
Un sentiment nobil îl cuprinse. Știa că toate acestea, toată
starea de beatitudine poate exista pentru totdeauna. I se
revelase asta. O și putea descrie în cuvinte, și chiar și-o
notase: “e ca un camp mare, unde e cald și bine, unde nu ai
nevoie de nimic, doar trăiești și starea de bucurie e
neîntreruptă”. Era cee ace se numea rai.
68
Nu știa cum poate ajunge acolo, știa că trebuie să fie un om
bun. Intuia că poate ajunge acolo. Din punct de vedere al
faptelor nu corespundea, era desfrânat, doar se împreunase
mai devreme fără căsătorie religioasă, și asta nu-i dădea
pace. Vroia neapărat ca după ce viața lui fizică se va fi
terminat să ajungă în locul cu bucurie pentru totdeauna.
Nu scrisese nimic la masa de scris și se gândea la asta. Sună la
un magazine online să comande o Biblie. Îl căuta pe
Dumnezeu. Cum era nu chiar tânăr începuse să se gândească
la moartea lui. Cândva trebuia să se întâmple. Și era o
certitudine. Se va întâmpla. Cândva va muri. Și vroia cu tot
dinadinsul să-i fie bine după.
Se mai liniști apoi din acea fervoare și începuse să scrie lent
în continuare nuvela. Acum că știa tot și nu prea avea chef de
scris.
SE hotărâ să dezvăluie publicului doar o parte.
Nu merita lumea să știe tot. Vor crede? Mai ales că era
considerat doar un scriitor nebun?
Oare scriind despre ceea ce i se revelase nu ar fi fost o
pângărire a sentimentelor sale. Deseori se gândea mai mult
la alții decât la el. Suferea deseori mai mult pentru necazul
altora decât pentru a-l lui. Era un scriitor, cam toți scriitori fac
la fel.
Nu se opri și scria în continuare să atingă norma de cuvinte
pe care el însuși și-o impuse, Vedea asta ca pe ceva sacru.
Trebuia să o facă, trebuia să scrie. Era meseria lui, din asta își
câștiga pâinea, și mai mult decât atât, din asta își cumpărase
69
o casă și strânse o avere frumușică. Nu publica doar cărți ci
scria și pe diverse site-uri cam despre orice. Citea mult din
diverse domenii și acest lucru îl ajuta mult. Și cum avea și o
experință de viață bogată, se cunoștea în scrisul său. Lumii îi
plăcea pur și simplu să-l citească. Îi plăcea să citească ceea ce
el scrie.
Nu era iubit prea tare în societate, era admirat ca scriitor și
respectat pentru cee ace făcea. Unii îl arătau cu degetul, unii
care nu-l cunoșteau. Sciitor…ce meserie și asta…pe semne că
moare de foame.
Nu toți îl cunoșteau, el trăia confortabil și în ultima perioadă
începuse să fie împlinit financiar. Muncise mult, atât și
înainte de a se apuca serios de scris. Lucrase pe șantier,
fusese taximetrist, fusese ospătar, se înrolase chiar și în
armată pentru o perioadă. Tot cee ace îi plăcea însă mai mult
și lucrul cu care se simțea cel mai împlinit era scrisul și cititul.
Își dăduse seama încă de mic copil de importanța cuvântului
scris, de importanța de a ști cum să interpretezi un text, fie el
și o notă la restaurant sau un articol de lege.
Avea putere acum. Un gând nostalgic îi veni ușor. Se gândea
la fostele lui concubine. Auzise că nu o duce prea bine una
dintre ele. Îi părea rău pentru ea. Știa că chiar dacă îi făcuse
cee ace făcuse, așa sunt oamenii, și în unitatea ei, ea, fost lui,
nu era un om rău.
În timp ce se gândea la toate acestea și scria. Era singurul om
de pe pământ care se putea gândi la patru lucruri deodată și
să și scrie în același timp. Avea o atenție distributive
dezvoltată și era un om foarte atent. Când isprăvi se mai
70
gândi la ea, la fosta lui concubine. Isprăvi și cu scrisul normei
de o mie de cuvinte. Nu scria o mie exact, ci cu aproximație,
cu o toleranță de plus minus douăzeci.
I se făcuse brusc foame și ea, noua lui iubită parcă îi citise
gândul. Intră în casă cu o sacoșă plină cu niște covrigi aburind
și cu ceva salată. Deși era anotimpul rece ea cumpărase niște
verdețuri. Asta îl încânta. Cum Ionuț iubea ceaiul se duse să
și pregătească un ceai fierbinte în care mai apoi își puse un
praf de la farmacie contra răcelii sale.
Îl sorbi repede așa cum îl învățase mama lui după care ieși pe
balcon să fumeze o țigară. Îi era în continuare foame. Se
simțea totuși bine după ceaiul fierbinte. Ea îl chemă la masa.
Îi puse pe masa o salată de verdețuri, o cană cu apă, și un coș
cu patru felii de pîine. Râdea în sinea lui de ce gospodină
proastă e. Afișă un zâmbet ștrengăresc iar ea nu putu ghici la
ce se gândi el. Chiar dacă nu era o gospodină bună
performanțele ei sexuale compensau, și asta era tot ce dorea
el de la o femeie.
Mâncă tot și mai ceru o porție pentru a-i satisfice ei orgoliul.
Ea, mândră, îi mai puse o farfurie. Zâmbi iar ștrengărește și
ea iar nu putu ghici la ce se gândea el și puse pe seama
mâncării pe care ea o considera bună, îl considera un zâmbet
de satisfacție.
Deși el era bărbat, și știa că femeile au o inteligență
emoțională mai ridicată decât bărbații, ar fi trebuit să știe la
ce se gândește el, însă el cumva, se deosebea de alți bărbați.
El avea o inteligență emoțională crescută, și un simț ascuțit.
71
Supraviețuise războiulu doar. Cu câțiva ani în urmă fusese
chemat să lupte în război, și neavând ce face, pentru că așa
erau legile țării, mersese. Se întoarse de acolo viu și decorat,
pentru că conduse o trupă de commando chiar în inima
dușmanului, mergând tot înainte, și înfrângându-l hotărât.
Asta avu darul să-I demoralizeze pe dușmani, care erau mai
mulți, și să-I facă să reconsidere forta armatei țării sale. Era
un om călit George în cel mai deplin sens al cuvântului. Și un
om trecut prin viață, ce știa multe, din practică și nu din cărți,
cum știau alți scriitori.
CAP 7 Cine este personajul cu nefictiv
Se trezi, Cezar se trezi. Ce naiba? Se întrebă. Femeia lui îl
chemă și i se păru că-l striga George. Îl striga Ionuț dar suna
ca și cum ar fi fost George, de parcă cele două nume erau
aceleași. -Ce e cu mine aici? O întrebă pe ea? -Ai leșinat,
spuse ea. -Cum mă cheamă? -Ionuț, spuse ea. Liniștește-te. Și îi dădu o băutură caldă,
amară. -Bea asta, o să-și fie mai bine. El o bău fără să se
strâmbe. -Am avut ca un fel de vis în care eram scriitor, și scriam o
carte. Mă chema George, apoi scriam despre…mine
însumi???…și… -Știu! Știu tot ce ai visat, știu totul. O să fie bine, acum
liniștește-te, întinde-te pe fotoliu. Uite, dacă vrei ai țigările pe
masa. Sunt lângă laptop.
72
Ionuț suferea de epilepsie, de ceva gen epilepsie combinată
cu bipolar și schizo. O combinație între acestea. Își scrisese
toate halucinațiile chiar halucinând. În criza sa el scrisese o
nuvelă. O chestie ciudată pe care nimeni nu o mai făcuse
dintre bolnavi până la el.
Un fel de semicriză. Scria mașinal, inconștient, în timp ce era
în criză, apoi căzu jos și de oboseală leșinase. Soția sa în tot
timpul acesta îi dădu pace să scrie. Știa că pentru el asta e
vital.
Probabil era cea mai interesantă nuvelă, scrisă ca într-un fel
de transă, într-o criză. Nimeni până la el nu făcuse asta.
Era totul cât se poate de real acum. Cezar trăiește în Spania,
pe undeva pe lângă Toledo. Scrie ocazional. A publicat doar
două cărți până acum, una de poezii și un roman prost
conceput, cu un fir narativ prost, cusut cu ață alba.
Nu avusese success cu cărțile sale. Când îi venea cheful mai
scria. Era o pasiune de a sa. Muncea în via sa, avea o vie
întinsă lăsată moștenire de la părinții săi. Era pe linie dintr-o
familie de rang. Unul din străbunicii săi fusese mâna dreapta
a regelui.
Soția sa îl iubea mult. Îi plăceau ochii lui și chipul. Era la chip
frumos. Avea trăsături feminine, și se asemăna cu personajul
său la chip. Și era bun la pat, mai bun decât toți bărbații pe
care îi avusese înainte.
Avea însă problema aceasta de sănătate, epilepsia, moștenită
de la mama sa, și ea fusese epileptică. Însă calitățile sale de
om și scriitor compensau.
73
Îi făcu un ceai și îi dădu ceva să mănânce. Gata își spuse ea.
Se va odihni de acum. L-a condus spre pat, era cald în camera
lor, l-a pus în pat, îl înveli, și dormi 40 de ore fără întrerupere.
Când se trezi se trezi refăcut. Prima oară merse la toaletă. Se
spălă pe față. După aceea merse în bucătărie și găsi pe masa
micul dejun, chiar dacă era ora 11:30.
Luă ceaiul, luă gemul și pâine cu unt și mâncă cu poftă. Îi era
foame. După ce își potoli foamea se duse iar în camera și
nefăcânu-și griji de nimic se puse înapoi sub plapumă. Era
cald și adormi iar.
Ea se strecură ușor lângă el. Dormiră amândoi. Și ea era
obosită pentru că îl veghease. Se trezi întâi ea, dimineață, în
jurul orei 5. Era o zi de weekend, de sărbătoare, nu trebuiau
să lucreze nimic în ziua aceea.
În camera se mai răcise. Se dusese să aprindă focul cu lemne,
întețise focul, făcu cald, era cald în camera și se puse înapoi
lângă el.
Apoi adormi iar. Când ea se trezi mirosea a ceva frumos în
camera. El îi pregătise micul dejun și o prăjitură care ei îi
plăcea.
Se simți iubită. Acest lucru era singurul și cel mai important
lucru pentru care rămăsese lângă el, cu toate că era bolnav,
că uneori acvea crize, că uneori intra în transe, că uneori era
insuportabil. Îl iubea pentru că se simțea bine lângă el. Se
simțea iubită și în siguranță lângă el.
El era un bărbat puternic și fizic și psihic, în pofida bolii sale.
Era intelligent, de o inteligență ascuțită, și cunoștințele lor îl
74
respectau. Le inspira frică și în același timp era șarmant. Și pe
drept vorbind îi ajuta pe toți care îi cereau ajutorul, chiar
dacă nu acvea nimic de câștigat din asta. Prin asta își
câștigase respectul și autoritatea și fusese îndemnat, desi el
nu vroia, să candideze la următoarele alegeri locale.
Un dintre prietenele ei îi sugerase, îl îndemnase și îl
influnețase să facă asta pentru că era un om care simțea
durerea celuilalt, simțea problemele și vroia ca toată lumea
să fie fericită.
Acum ea mânca cu poftă prăjiturile. Erau mai delicioase ca
nicidată, desertul ei preferat. Și la drept vorbind acesta mai
adăugase câteva ingredient noi, și schimbase un pic rețeta,
învățat de o bătrână. I se păreau așa de bune încât o destinse
complet gustul lor și senzația pe care i-o lăsă pe limbă. Ar mai
fi vrut dar nu mai erau. Se mulțimi cu atâtea și nu se spălă pe
dinți pentru a nu pierde gustul.
Cum era dumică se îmbrăcară amândoi să meargă la
plimbarea de duminică. Se îmbrăcară frumos, elegant. Se
duseră într-un parc din Toledo. Deși acolo ei copilăriseră, și ar
fi trebui să fie plictisiți de superbul peisaj acum îl vedeau ca
prima oară. Inspirau și expirau mirosul orașului.
Tăceau și se simțeau bine. Nu se gândeau la nimic. Tot ceea
ce făcuseră amândoi era ca să se plimbe și să tacă, fără ca
tăcerea să creeze tensiune între ei. Nu simțeau nevoia să
vorbească. Erau pe veci iubiți, se plăceau pe veci, și nu le mai
trebui altceva. Aveau alte probleme individuale care să-i
aducă cu picioarele pe pământ, să-i facă să simtă că trăiesc.
Însă între ei era pace.
75
Ce se va întâmpla cu manuscrisul? Ea se gândi, și intui că e
valoros. El nu se gândi la publicare, îi ajungea doar că reușise
să-l scrie, și îl ținea aproape de el, în birou și aproape de
inima lui, ca pe un copil de care trebuie să aibă grijă, încă mic,
și care nu trebuie expus pentru a nu fi prihănit.
Un prieten de-al lor îi sfătuise să-l publice la o anumită
editură însă ei refuzaseră. Știau că sfaturile de cele mai multe
ori vin din dorința omului de influența, de a fi influent. Și mai
știa că sfaturile pot fi date în interese proprii. Așa că ei nu
ascultau de sfaturi.
În schimb îl publicară pe internet pe o pagină proprie la un
timp. Nu vroiau bani. Aveau via, aveau din ce trăi, cea mai
întinsă și mai bună vie din toată Spania. El vroia ca să
împărtășească acea bucurie tuturor celor care vor vrea să o
citească.
Erau în camera lor acum și menajera le făcuse curat și
aerisise dormitorul. Era călduț iar el îi făcu semn să se
dezbrace.
Ea își dădu lenjeria jos și se crăcise, ascultând de poruncă, el
luă un prezervativ, i-l întinse, ea îl desfăcu și i-l puse. Apoi
începură să facă sex.
După ce terminară el ieși la o țigară. Ea stătea pe pat. După
asta el îi zise: vreau un copil!
Ea stătea pregătită și nu scoase o vorbă. Mădularul i se întări,
desi nu erau mai mult de 5 minute de când terminase, și o
pătrunse. Ea gemea, spuneau Auuu și îl împingea. Era pentru
76
prima oară când el își introducea tot penisul în ea, iar asta îi
provoca dureri, pentru că era lung.
Asta îl excitase mai tare, și de-acum începură să se fută, ca
animalele, sălbatic. El terminase, și se aruncă lângă ea și
adormi instant.
Peste două trei luni avea să afle că este gravidă. Avea o fetiță,
sănătoasă. Avea să fie brunetă, să-i semene lui. Dar despre
asta mai încolo.
CAP kkk
El ieș,i după ce se trezi, la o plimbare pe o faleză. Acolo văzu
din depărtare un cerșetor. Îi părea că este tatăl. Era de fapt,
când se apropiase îl văzu mai bine, era fostul lui inamic
ciăruia-o furase pe ea. Inamic în dragoste.
Erau prieteni de mici. El îi pusese multe piedici în multe
afaceri personale. Numai cu asta se ocupase toată viața.
Deși pe față în trecut își vorbeau frumos, fostul lui rival în
dragoste îl disprețuise permanent, îi băgase intrigi în așa fel
încât să întoarcă multă lume împotriva lui. Prin influența pe
care o avea îi făcuse mult rău, își epuizase toate armele,
toată muniția. El, Cezar, doar răbda.
Peste vreo câțiva ani inamicul avea să devină un om simplu,
care trăia din mila oamenilor, și care îl mai puneau la muncă
și îi dădeau de mâncare. Dormea pe unde apuca, se
dregadase. Era ca un fel de pedeapsă divină.
De data asta însă Cezar nu-l băgă în seamă, și el, cum era
pierdut, nu-l remarcă, nu-l cunoștea de la acea distanță. Și
77
oricum nu ar fi putut avea ce să-i spună pentru că știa prea
bine ce făcuse, știau amândoi. Și acum știa că trebuie să-și
tragă pedeapsa, Karma.
După ce trecuse de el merse până la un bancomat din
apropiere și în drum găsi o floare, care desi era un trandafir,
nu părea plantat intenționat de nimeni. Părea ca și cum ar fi
răsărit acolo din întâmplare.
Era roșu. Un roșu aprins. El îl culesese și îl luă cu el cu gândul
să il ofere primei femei care îi iese în cale.
Prima femeie care îi ieșise în cale era o femeie amărâtă, într
două vârste, care nu se aranja, nu se machia, se vedea că
fusese umilită și nu se maii prețuia pe sine.
Era îmbrăcată prost, însă ef făcuse așa cum își propusese
singur. Luă trandafirul uimită. Apoi el trecu mai departe fără
o vorbă, fără să aștepte mulțumesc, fără să i se mulțumească
deoarece ea rămăsese cu gura căscată.
Peste o zi avea să mai treacă pe acolo și pe acea femeie avea
să o mai vadă. Era aranjată acum, cu părul frumos pieptănat
și vopsită, îmbrăcată bine, și strălucea. Acel simplu gest al său
ăi redăduse încrederea în oameni femeii și stima de sine.
Nu crezuse că putea fi al lui dar o făcuse să se simtă bine acel
gest nenbunesc al lui. Se simțea apreciată acum. Și îl iubea,
dar nu ca pe bărbatul ei, ci ca pe un om.
Apoi el se duse acasă fără să povestească nimic ei. Știa că el
știe ce face, nu se simțea amenințată în niciun fel de nicio
femei deoarece legătura lor era prea strânsă, erau suflete
pereche, care parcă de mult timp nu se întâlniseră și acum își
78
se hotărâseră în gând să nu se mai despartă, o hotărâre
definitivă. Erau siguri unul pe altul în cee ace privește asta.
Când ajunsese ascasă îi ceruse ceai. El bea un ceai foarte
special, care nu se găsea decât foarte greu, și niciodată la
plafar sau în farmacii, doar la femei bătrâne, care nu se știa
de unde îl aduc.
Era un ceai foarte scump, un singur fir din această plantă îl
costa cât mesele pe o săptămână. Acel ceai îl bea dooar când
simțea nevoia, și niciodată mai des de o data pe săptămână.
În caz în care nu simțea nevoia să-i simtă gustul îl bea voit.
Și nu beam ai mult de o cană.
Nu îl bea cu zahăr. Totuși lui i se părea foarte bun la gust.
Avea o cană special din care bea acel ceai, o cană care se
asemăna cu cana din nuvela lui, cea de diamant.
Era joasă, ca un fel de cană din care beau cei din orient, doar
că fusese făcută din lut, de un olar, care mai târziu avea să
afle că a devenit celebru pentru arta olăritului. El cumpărase
cana când el era un începător.
El, Cezar, care era un artist în felul lui și iubea arta, știa că la
inceputul carieriei lor artiștii pictează cel mai bine, și acele
opera sunt cele mai de preț.
Dup ce bău acel ceai îl luă o senzație plăcută. Se simțea
excelent, ca și cum nu ar fi avut nevoie de nimic. Nici de
mâncare, nici de sex, de nimic, se simțea mulțumit, împlint,
sau nici măcar atât. Era un ceai fără substanțe interzise, doar
un ceai cu anumite calități.
79
Acum zăceau amândoi, în pat, beți de fericire, se îmbătau
unul cu altul. Efectul ceaiului le trecuse și nu avusese decât
darul să-I calmeze oarecum, de stresul cotidian.
Nu-și făceau nimic, și nici nu aveau de gând să-și facă, doar se
priveau, se priveau de 37 de minute în continuu. Nu se mai
săturau de privit unul la altul. Uneori le mai fugea privirea
spre srâncenele lor, spre nas, se cunoșteau încă o data, deși
mai făcuseră asta, însă treba asta o făceau regulat, o data la
câțiva ani, după ce fizionomia li se schimbau, la fel și privirile.
Însă privirile lor erau din ce în ce mai plăcute unul pentru
altul, la fel ca măslinul vechi, din spate. Aveau și o cultură de
măslini, despre care am uitat să vă spun deoarece nu era
mare, însă se ocupă o bunică de-a lor de ea.
Apoi după ce deciseseră ei că nu trebuie să se mai privească,
de comun acord, se luară de mână se mângâiară pe mână, și
plecară unul la toaletă iar celălalt afară pe balcon.
El își aprinse o țigară. Ea după ce se ușură plecă repede să
gătească. Era una dintre cele mai harnice femei din lume și
bunica lui, o învățase să gătească pentru el.
Se iubeau la nebunie, și se dușmăneau când aveau ei chef,
certându-se, tachinându-se, împăcându-se și iubindu-se iar,
cu patimă, sau doar sex, însă erau unul pentru altul. Erau
suflete pereche.
El își aduse aminte de manuscris. Nu mai știa, pierduse șirul
evenimenteleor. Comitetul și consiliul local de la primărie îl
ținuse ocupat toată ziua, vreme de trei luni încheiate. Nu
80
avuse se timp mai pentru nimic și acum avusese timp, să se
iubească cu ea.
Profita de clipa de răgaz să se îmbrățișeze, înainte ca
mâncarea să se răcească. Deși știau că e doar formal înainte
de masa, totuși păstrau acest obicei chiar de când erau la
început, din prima cină la restaurant. Acolo, el îi trase scaunul
să se așeze ea și făcu o mica glumiță, însă nu cea cu scaunul
tras pentru a cădea, ci se făcuse că scapă guma de mestecat
pe părul ei, spunând: vai guma!
Ea la început se speriase apoi râse cu poftă înețelegând din
prima gluma, car nu era despre guma de mestecat.
Îi plăcu faptul că era direct. După ce ospătarul veni să le ia
comanda, și o întrebase și pe ea ce dorește să comande,
comandă pentru amândoi.
Ea își comandase doar ciocolată caldă, alba, și de mâncare
cartofi prășiți. El zâmbi. Ea era sinceră, nu că nu vroia să-l
pună la cheltuială, dar asta avusese poftă atunci. El își
comandă o supă de pui și de băut o apă.
Mâncară amândoi cu poftă. Și după aceea a fost poveste.
El răsfoise prin manuscris. Nu prea avea răbdare și se
pregătea să intre în încă o sesiune de lucru, de data aceasta
de șase luni. Avea lucrări la primărie și căpătase o funcție
importantă. Muncea cot la cot cu lucrătorii, uneori chiar el
dând tonul la lucru. Și din acest motiv era iubit de locuitorii
orașului.
81
Acum mai dăduse două foi, privirea i se oprise pe o frază care
i se păruse că sună ciudat, o șterse, și așa era prea lungă.
Apoi salvase documentul și închise laptopul.
Când please să-și ia servieta și să meargă la lucru, uitase că
trebuie să mai facă ceva, sau mai bine spus se prefăcuse că
uitase pentru că ieșise din casă și se întoarse înapoi zâmbind,
apoi își lipisele buzele de urechea dreaptă neșoptindu-I
nimic. Asta îi dădu ei un fior.
Mereu o surprindea cu câte o schema dintr-acesta de-a lui,
nouă, de dragoste.
După ce plecă se urcă în mașină și dus fusese. Uitase să-și ia
apă cu el însă știa că la birou avea. Afară era cald, incredibil
de cald, mașina avea aer condiționat, însă nu funcționa la
parametrii optimi. Trasnpiră.
Când coborâse din mașină și se înfățișă în fața subordonaților
era transpirat, Avea o cămașă verde, un verde asemenea
frunzii de măslin. Se vedea că era transpirat și asta îi dădea
un look plăcut.
Ei îl așteptau pironiți toți pe loc, în afară de unul care nu era
atent. Era exacrt ora la care stabilise să se întâlnească.
Acum nu-i mai rămânea decât să împartă sarcinile și să se
apuce de treabă. De obicei după ce împărțea sarcinile luă și el
o unealtă în mână și muncea cot la cot cu muncitorii până
seara dacă nu intervenea altceva, treburi de birou.
Trasară sarcinile. Acum aveau de tras o conductă de gaz, spre
o clădire nouă. El începuse să muncească fără să stea pe
gânduri.
82
În scurtă vreme treaba era gata, ce-i drept cu sudoare.
Se opriră să mănânce toți. Își adusese aminte că nu luase apă
și ceruse apă de la un coleg. Îi considera colegi, nu
subordonații lui. Ei îl respectau. Pe el îl interesa să-i fie orașul
frumos, și țara frumoasă. Ținea mult la țara lui, dar mai ales
la locurile natale.
Muncise de mic. Îi plăcea să muncească. Avea munca în
sânge. Știa tot ce trebuie de făcut. Nu dorise să devină șeful
lor când i se propusese și acceptase în silă.
Nu-i plăcea să de ordin, îi placea să muncească, însă când era
nevoit dădea, și era direct, și oridinile i se îndeplineau
imediat.
Acum că mai zăboviseră puțin după masa, se simțeau mai
odihniți, mai ales că băuseră și apă și stătură un pic la umbra.
CAP URMĂTOR
Avea destule pe cap. Destule probleme. Însă cu toate
acestea, cineva îl veghea, din cer.
Și din când în când se gândea la ea, mai ales când vedea apă.
Pentru el era vitală la fel ca apa. Poate și din acest motiv
făcea legătura asta.
Oricum existau o chimie între ei.
Plecase la mașină și uită și de data aceasta să-și ia apă cu el,
desi nu ar fi avut nevoie, însă din când în când simțea nevoia
să-și ude măcar buzele.
83
Când era mic, mic de tot, doar un puști, fusese ținut fără apă,
însetat, de cineva din familie.
Nu ar fi trebuit, deoarece sunt cazuri când într-adevăr nu
trebuie să bei apă, însă atunci nu era cazul, mai ales că era
soare, ar fi trebuit să bea. Însă cea care ar fi trebuit să-i dea
apă când ceruse ăi oferise sete.
Și nici acum nu-i părea rău.
Acum el era și mai traspirat și prima oară când intră în casă se
uită la ceasul de pe perete apoi imediat intră în duș.
Făcu un duș rapid, după care nu mai luă hainele pe el ci
mersese la ea, să o mângâie pe burtă, așa gol cum era. Ea
suspină. Își făcea griji de cel mic, și că tata lor va fi ocupat cu
munca, cu scrisul, cu munca de publicare și nu știa cum să o
liniștească.
Apoi luă o cană de apă și i-o întinse. Pruncul îi săltă în burtă.
Se bucurase și ea nespus, dar nu putea să o arate, ceva o
reținea să-și arate bucuria.
El știa, dar tăcea. Apoi îi știuse leacul. Luă floarea pe care o
găsise jos la gaz și i-o vârâ în buzunar. Ei îi trecu supărarea.
Acum îi pusese masa. El luă o haină pe el, și se dusese în
bucătărie să mănânce.
Știa că dacă era gravidă nu mai avea voie să facă dragoste cu
ea. Totuși ea îi făcu o felație.
Acum stăteau amândoi întinși pe pat.
84
Ea pusese mâna pe o carte și continua să citească din ea. El
adormi.
Când se trezi era ora două noapate. Se dusese la baie să bea
apă. Omul acela era obsedat de apă. Apoi trase apa la baie
desi nu urină, și nici ea. Asta avu darul să-l mai liniștească.
Era ca și cum ar fi curs un râu. Era dorul de natură.
Își aprinsese o țigară, și scoase pachetul afară din casă,
promițându-și ca a doua zi să nu mai fumeze în casă, din
cauza celui mic.
Se duse să ude o floare, pe care ea o ținea pe hol, lângă ușă.
O udă, apoi se mai liniști. Avea să fie tata. Avea emoții.
Nu mai știa ce să facă cu cele ce scrise. Aceasta va fi implicat
multă muncă.
Acum, știa că totul va fi bine. Își adusese aminte de bunica
lui. Era ca o zână de frumoasă, chiar bătrână fiind. Și nu-I
păsa de nimic.
Acum se culcă lângă ea, știa că bunica lui îl veghea din cer.
Pusese mâna sub cap, ambele împreunate, pe pernă, și
adormi. Instictiv luă pumnul și-l așeză pregătit, în caz că îi
atacă cineva soția însărcinată.
Când se trezi dimineață, ea încă dormea și soarele le bătea
amândurora în față prin geamul străveziu.
Ea se ridică cu mâna la burtă, care încă nu era mare. După ce
luară un mic dejun bogat în vitamine, se îmbrăcară și
merseseră la treabă, era o zi de miercuri.
85
Astăzi el avea liber. Însă trebăluia prin grădină și prin vie. Își
aranjă sculele iar ea țesea ceva, în atelierul mic, totuși mare
pentru ea, însă care ear moștenire de la bunica lui, și i-l
lăsase ei.
Ea studiase muzica, însă acum se apucă să țese. Prima
țesătură ai ei fusese fenomenală, nici buncii ei care fusese
șefa țesătoriei, nu-I veni să creadă și rămăsese îngrozită, în
sensul bun. I se ridica părul pe mâini și I se făcuse părul
măciucă când văzuse ce țesetură uimitoare putuse să iasă din
mâinile ei.
Nu-și face planul cât să țese într-o zi. Țesea și se gândea la
următoarea țesătură. Atât știa cât era în atelier. Copilul se
mișcă un pic. Ea se uită la ceasul de la mână, și era vremea
prânzului. Servitoare o aștepta cu mâncare ca și pe el.
Nici nu mai știa acum dacă să mănânce sau să nu. Se spălă pe
mâini, și se duse la masa împreună cu el. După ce serviră
masa, se așezaseră pe pat 5 minute, după care merseră
fiecare la treburile sale fără niciun cuvânt.
S-a dus să-și țese pânzele mai departe, numai asta vea în
cap. Chiar și la masa se gândea la țesături.
Seara când termină lucrul el era deja acasă, odihnidu-se pe
pat. Ea nu-i reproșă nimic știind că era o perioadă de refacere
pentru el. 16 ani de zile muncise fără pauze și concedii,
răspunzând la fiecare apel telefonic, la fiecare solicitare, la
tot ce i se dădea să îndeplinească.
Ea consideră că el merita mai mult, și se simțea prost doar
din cauza aceasta. Merita o pauză, ,merita pe deplin o
86
pauză!!! Știa că el poate face față la orice, știa că rezistă, dar
ei îi era ciudă că el merita, și nu se proceda correct, era sută
la sută că nu se proceda corect cu el, că nu i se acordă pauze,
concedii, și știa că se greșea. Era ca două lucruri diferite
complet, unul era bun, altul era rău, lui I se făcea rău.
El știa, dar continua să rabde.
Wagner asculta acum, când țesea. El asculta și el tot Wagner,
dar niciunul nu știa că și el și ea asculatau aceeași muzică.
Bunica lor când veni să-I verifice auzise și se îngrozise ce
legătură puternică s-a creat, între ei, se îngrozise în sensul
bun.
Însă nu le suflase o vorbă niciunuia nici altuia și nu le spusese
că ei ascultă aceeași arie de Wagner în același timp, cu
decalaj de doar 11 secunde. Aveau câte un magnetofon
vechi, și el și ea, el în grădină departe, ea în țesătorie.
Nici nu știau când trecuse timpul. Îi mai rămânea doar să bea
apă. Acum, se sfârși ziua de lucru, amândoi se simțeau obosiți
și în joia următoare nu aveau decât să facă inaugurarea
țesăturii și el a micii construcții pe care el o pregătise pentru
viitorul lor copil.
Avea să afle mai târziu că defapt era fetiță și băiețel, erau
gemeni, de sexe diferite.
Era bulversat. Nu-i mai trebuia nici măcar apă, dar trebuia să
o bea. Ceva îl necăjea. Știa că că copilul va fi bine, dar suferea
pentru țara sa. Chiar pentru asta. Pentru neamul său.
Nu, nu erau toți un neam, așa cum s-ar fi crezut. Nu-i păsa de
națiile care îi agresase bunicii nici de națiile care îi omorâseră
87
unchiul, și nici de cea care îi furase mâncarea copilului său, și
murise din cauza asta pentru că făcuse o cădere glicemică.
Cine se bucură dacă este bătut? Cine se bucură dacă îi moare
o rudă? Cine se bucură de durere. Cui îi place durerea?
Nimănui? Și atunci considera că nici nu trebuie să i-o
provoace nimănui. Doar își apăra familia, și satul, și orașul.
Și pentru oraș lupta, să-l vadă frumos curat. Să-l vadă ca nou.
Să fie bun. Să fie cum trebuie, cum spun oamenii, și cum
credea el că e bine.
Dar în primul rând îi păsa de el. Pentru că el trebuia să apere
orașul și țara.
Mai departe avea să afle singur ce are de făcut. Pentru că
avea un mentor, care îi murise. Și plângea, și suferea.
Știa că se va descurca. Pur și simpălu asta era meseria lui. Să
conducă.
Dar, pentru că întotdeauna există un dar, avea și el nervii săi.
Din acest motiv, îi plăcea să și-i calmeze bând apă.
Mai departe avea să-și scrie nuvela. Refuzase premiul nobel
pentru literatură, pentru ca să arate că nu-I pasă de bani. Și
arăta asta, pentru că chiar nu-i păsa.
Țara lui, va fi fost, cea mai frumoasă dintre toate dacă nu ar fi
început războiul. Acum, era distrusă. Însă, toți locuitorii țării
lui trăiau până la unul. Nimeni nu murise.
…