This content is protected against AI scraping.

 

 

 

 

 

 

 

 

Apă

Universuri paralele

 

 

 

 

 

 

 

Iulian Mindrila

2025

 

 

Capitolul 1

O aventură în natură

„Sunt într-o vale acum. Sunt într-o vale și încerc să urc la deal și cred că voi ajunge.” Așa se gândi George, rămas singur lângă o băltoacă, într-o vale înconjurată de munți aflați în depărtare.

Se trezise acolo și, ciudat lucru, nu știa nici el cum. Doar începuse să fie conștient de sine. Nu leșinase, căci era în picioare. Era un bărbat de 42 de ani. Părul îi era castaniu, iar ochii de un brun rar întâlnit. Purta o geacă gri închis și o pereche de blugi tipici țării sale adoptive, Germania.

Nu avea bani la el și, chiar dacă ar fi avut, nu i-ar fi folosit la nimic: se afla în mijlocul unei păduri întinse. Fără să știe, era în cea mai vastă pădure de pe planetă, chiar în inima ei.

Încerca să-și amintească cine este și ce caută acolo. Se uită la membrele lui: erau întregi. Nu era rănit, nici ud de la ploaie, semn că nu zăcuse acolo de mult timp și nu suferise vreun infarct.

Nu stătu prea mult pe gânduri și începu să urce. Dar nu știa unde vrea să ajungă. Își reaminti vag de „acasă”. Însă nu putea să-și imagineze cum arată acel „acasă”; era doar o idee, un concept abstract. Tot ce știa era că trebuie să ajungă undeva. Undeva familiar, într-un loc pe care îl numea „acasă”.

Se opri pentru o clipă. Realiză că are picioare. Primul instinct fu să verifice dacă miros urât. Nu miroseau. Nu era murdar. Și atunci, cum ajunsese în pădure, într-un loc ce părea greu accesibil? Se afla într-un luminiș, într-o vale. Totuși, valea părea ciudată.

Nu se mai gândi mult și porni înainte. Trebuia să ajungă acasă, dar nu cu orice preț. Așa gândea el atunci. Mai urcă puțin și se opri lângă un loc unde începea pădurea. Simțea vag nevoia de hrană și apă. Vântul nu bătea, era cald, soare și frumos.

Mai zăbovi puțin, apoi se ridică. Cum se ridică, starea lui de spirit începu să se schimbe. Panica începea să-l cuprindă încet. Își dădu seama că, la noapte, va avea nevoie de un loc unde să doarmă, de mâncare și de apă. Panica deveni tot mai intensă. Hai să nu-i spunem chiar panică, ci instinct de supraviețuire.

Porni să caute prin pădurea de fagi și brazi un izvor. Și găsi unul. La o mică distanță, apa limpede țâșnea din pământ, înconjurată de câteva bucăți de lemn, ușor prelucrate. Apa curgea lin și părea să se piardă în pământ.

Se bucură, dar nu pentru mult timp. Se aplecă să bea. Apa era rece și bună. După ce își potoli setea, simți că se liniștește. Acum se gândea dacă ar trebui să rămână lângă izvor.

Lupta dintre a rămâne și a merge mai departe îl măcina. Realiză că, dacă va rămâne, va avea nevoie de lemne pentru foc. Totuși, ceva îi spunea că nu va avea nevoie de foc.

Confuz, se învârti o vreme pe loc, apoi porni din nou spre „acasă”.Ceva îl ținea însă pe loc. Deși făcea pași înainte, simțea că nu era direcția corectă. Totuși, cu fiecare pas, devenea mai sigur pe sine dar în același timp se simțea și mai singur. Singurătatea îl liniștea. Îi dădea un sentiment de siguranță.

Se întoarse o clipă și privi în urmă. Izvorul era tot acolo. Îl marcase, ca să-l poată regăsi. Mai târziu vom vedea că va ajunge din nou pe lângă acel izvor.

Se ancoră un pic în realitate. Nu îi mai era foame. Știa însă că, dacă va mai face un kilometru, va ajunge „mai departe”. Și „mai departe” însemna pentru el „mai aproape de casă”.

Nu se simțea bine, de parcă ar fi avut capul spart. Puse mâna pe creștet, dar nu găsi nicio picătură de sânge. Și totuși, simțea o durere difuză, ca și cum ar fi avut o rană.

Capul îi era greu, însă această greutate îi dădea o senzație reconfortantă. Mai bău o gură de apă rece, de munte, de la izvor. Se simți revigorat.

Merse apoi până într-o fundătură. Acolo erau lemne aruncate de-a valma, dar păreau așezate intenționat așa. Deși vechi și umede, lemnele arătau ca noi. Erau plăcute la vedere, fără urmă de putregai. Doar lemn vechi, ud, care fusese tăiat. Se vedea că cineva îl tăiase cândva, probabil cu un fierăstrău. Dar de unde fierăstraie în mijlocul pădurii? Sau poate nu chiar în mijloc…

Acolo se afla și un alt izvor. Spre deosebire de celălalt, acesta nu susura. Apa era limpede și rece, dar părea că nu se scurge nicăieri. A băut și din acest izvor, nu de sete, ci pentru că apa îi părea frumoasă. Era cristalină, aproape hipnotizantă, și îl îmbia să bea.

Plecase mai departe. Trecu peste acele conglomerate de lemne și piatră, alunecând ușor, dar reuși să le depășească. Deasupra lor era un spațiu verde, ca un gazon. Simțea că trebuie să meargă pe acolo, că aceea era calea.

Îi venea să stea acolo, dar continuă să înainteze. Capul îi era plecat în jos, de parcă ar fi căutat ceva. Căuta mâncare. Și, într-adevăr, găsi o ciupercă. Dar nu era o ciupercă obișnuită; părea la gust proaspăt culeasă și… gătită.

Era foarte gustoasă. Îi aminti de mâncarea mamei lui. Doar mama lui știa să prepare ciupercile astfel. Totuși, știa că acelea nu erau gătite de mama lui. Mâncă una, apoi pe a doua, și se sătură. Acum era singur, dar se simțea bine.

Căută apă, dar nu găsi. Îi era sete acum. Își înfrână setea și continuă să meargă, încurajându-se singur.

La un moment dat, zări ceva strălucitor în depărtare. Părea un fir de apă, dar avea o nuanță gălbuie. Nu crezu că era apă. Apoi se gândi, cu un fior, că ar putea fi urină. Dar cum să curgă urină printre stânci?

Se temea să meargă acolo, necunoscutul îl înspăimânta. Îl cuprinse o senzație de caldură, așa că își scoase geaca gri și mai făcu câțiva pași. Se opri, urină, apoi își controlă buzunarele. Nu avea nimic în ele.

Jeanșii erau curați, dar păreau incredibil de vechi, de parcă ar fi stat mii de ani la păstrare. Materialul din interior era fin, cu o nuanță gălbuie, asemănătoare izvorului ce curgea dintre pietre.

Privind bocancii, observă același lucru: erau vechi, dar ca noi. Păreau să fi fost nefolosiți timp de mii de ani. Și, dintr-odată, avu o revelație.

Ridică privirea și văzu ramurile brazilor. Ar fi vrut să le simtă mirosul, dar nu miroseau. Totuși, simți vag un parfum proaspăt și rece, abia perceptibil. Și-ar fi dorit să simtă acel miros intens de odinioară, acel aer tare de munte. Atunci realiză: provenea de undeva de la munte.

Își dăduse seama că realizase ceva mai devreme, că îi picase fisa cu privire la un detaliu, însă acum nu-și mai amintea despre ce era vorba. Văzuse ceva în memoria lui – parcă un cer mic cu o imagine care părea maim ult moartă decât vie…Era deshidratat și halucina.

Se pipăi, însă nu simțea mare lucru. Se pișcă singur și abia dacă simți o durere slabă. Carnea, pielea de pe el, era curată, acoperită de păr negru, dar rar, semn că nu era epilat. Mai găsi apoi în cale o piatră, cam cât o palmă, aspră și uscată. Stătu o clipă pe loc, gândindu-se că poate ar putea aprinde focul din lemnele uscate cu ajutorul ei. Ar fi vrut să o bage în buzunar, dar era prea aspră. O ținu în mână pentru o vreme, însă era atât de aspră, încât nu o putea căra prea mult fără să se rănească. Părea de sticlă, sau poate pielea lui devenise prea fină.

Nu se mai simțise niciodată atât de vulnerabil din cauza unei simple pietre. O lăsă imediat jos. O înveli în niște frunze late, dar frunzele erau atât de rigide, construite într-un mod atât de bizar, încât nu putea înțelege cum de acea piatră, tăioasă și distrugătoare, reușea să stea înfășurată în ele. Simți că acea piatră avea ceva special. Pusese mâna pe ea și, deodată, nu mai părea atât de aspră.

Își dăduse seama că doar deshidratarea, foamea, nesomnul și cine știe ce alte privațiuni îl făcuseră să creadă că piatra îl taie. Însă acum știa că ceva nu era în regulă cu el.

Cât stătuse acolo, se apropiase seara. Soarele, rotund și lipsit de vlagă, lumina de departe acel ținut, care devenise prezentul lui. Nu mai putea rămâne acolo mult timp. Abandonă piatra, deși știa că noaptea va fi frig. Uimit de propriul noroc, hotărî să se bazeze doar pe sine pentru a găsi o soluție.

Își luă geaca de stofă gri, pe care o ținea sub brațul stâng, și o îmbrăcă, fiindcă începuse să-i fie frig. O încheie cu fermoarul care avea o culoare ce-i aminti de pârâul pe care îl traversase mai devreme. Atunci se speriase degeaba de apă, crezând că e periculoasă, însă nu era decât o apă de pădure, pătată de frunzele căzute, galbenă ca urina. Își mai revenise puțin.

Mergea înainte, dar parcă orbește, pierdut în gânduri. Adică vedea, însă nu conștientiza ce avea în față – asemenea unei maimuțe care se uită în oglindă fără să știe că e ea.

Vântul îi bătu în față și-l făcu să lăcrimeze. Ochii i se curățară de praf, iar acum putea să vadă mai bine. Observă că aerul era plin de praf. Se gândi ce climă ciudată avea acel loc, unde, la câțiva pași distanță, totul putea fi limpede, iar dintr-o dată, acoperit de praf. Își aminti de un perete de ploaie pe care îl văzuse mai devreme, un fel de rafală.

Acum nu-și mai făcea griji pentru apă. Pe semne, era într-o pădure tropicală și, cu siguranță, vor mai fi existat băltoace sau izvoare pe undeva. Ceea ce i se părea ciudat era faptul că, într-o rază de câțiva kilometri pătrați, părea să se afle toate tipurile de climă – deșert, junglă amazoniană și pădure montană.

I se făcuse părul măciucă și îl cuprinse o ușoară spaimă, gândindu-se că este singur în pădure și că, la un moment dat, va veni iarna. Nu era pregătit și nici nu știa cum sau pentru ce să se pregătească. Își reveni mai apoi, liniștit de norocul care îl însoțise până acum. Își aminti vag senzația frumoasă pe care o avusese mai devreme, când se trezise în vale.

Praful care îi acoperea ochii îl făcea să nu mai vadă bine. Întrezări totuși niște pietre, la vreo un metru distanță care erau amorfe. Erau cinci sau șase, de aproximativ un metru fiecare. Tot ce știa era că voia să le vadă mai de aproape. Mai ales că soarele bătea ușor peste ele, creând reflexii ciudate. Parcă îi aminteau de ceva, dar nu era sigur.

Se apropie de ele, mergând cam cincisprezece metri. Între timp, o aversă de ploaie le udă. Când ajunse la ele, erau ude, dar își păstraseră culoarea. Se urcă cu grijă pe una și reuși să-și păstreze echilibrul.

Parcursese cam un kilometru iar până acum George avusese parte de o întreagă aventură, cu o gamă variată de senzații, toate noi și neașteptate. Soarele îi bătea în creștet, iar de pe piatră, privirea i îndreptase cătreculme. În depărtare depărtare văzu o construcție care părea făcută de mâna omului – o structură formată din două lemne legateîn formă de cruce. Estimase că i-ar trebui vreo două zile de mers ca să ajungă acolo.

Acum începu să-și facă griji adevărate: cum avea să doarmă la noapte? Dacă îl prindea ploaia? Văzu o peșteră și se lumină la față. Era undeva în dreapta lui, părea naturală, nefăcută de mâna omului. Vagu-i gând începu să se îndrepte spre alți oameni. Vru să întâlnească pe cineva, fie bărbat, fie femeie.

Îl cuprinse o senzație de regret că părăsise valea. Acolo, totul fusese calm, plin de pace și armonie. Acum, însă, avea o țintă unde trebuia să ajungă, construcția din lemne maronii în formă de cruce, care păreau ușor umede, ca după ploaie. Aerul în vale fusese umed, iar acum, în căldura apusului, îl cuprinse nădușeala.

Intră în peșteră și găsi niște lemne, gata de folosit pentru foc. Iarăși avusese noroc. Erau groase, asemănătoare cu cele pe care le văzuse mai devreme lângă izvor, dar acestea erau uscate. Regretă că lăsase în urmă piatra cu care ar fi putut aprinde lemnele. Totuși, nici nu știa exact cum să facă focul, așa că se așeză pe un smoc de iarbă de pădure, moale și uscată.

Nu era chiar frig. Găsise un colț mai călduros în peșteră. Soarele apunea, lăsând umbre roșietice peste tot. Se înveli cu haina gri pe care o purtase peste zi și încercă să adoarmă.

Nu apucă bine să ațipească, că auzi niște sunete ascuțite, ca de liliac. Instinctiv, se bucură, gândindu-se că acolo ar putea găsi hrană. Se liniști și adormi de-a binelea.

Deși îi era puțin frig, din când în când simțea un aer cald bătându-i ușor peste picioare. Nu se obosi să caute sursa căldurii.

Când se trezi, își frecă ochii, apoi își dădu pe față cu apă dintr-o băltoacă din peșteră. Soarele, frumos și strălucitor, îi lumina direct locul de odihnă. Îl cuprinse un sentiment de teamă. Totul părea desprins dintr-un basm, prea perfect pentru a fi real.

Îl luă frisoanele. Văzu o bucată de fier ruginit cu un țep în vârf. Frisoanele nu-i trecură și încercă să se smulgă din starea de visare, să-și forțeze psihicul să fie realist, cu picioarele pe pământ. Nu putu însă.

Frisoanele îl cuprindeau din ce în ce mai tare. Puse mâna după ceafă și simți osul cranian, acoperit cu păr. Avu nevoia să se uite în oglindă. Puse mâna la bărbie: era neras de vreo două zile. Se privi în băltoacă și își văzu chipul: nu-i plăcu ce vedea. Poate doar culoarea părului șaten deschis îi mai plăcea.

Căută un pieptene în buzunar, dar nu-l găsi. Se enervă pentru o fracțiune de secundă, apoi își aminti de prohabul lui. Lenjeria intimă îi era murdară. Îl cuprinse îngrijorarea. Ce făcuse în ultimele două zile? O zi o petrecuse pe drum, dar înainte?

 Capitolul 2

 În sfârșit acasă

Făcu o plecăciune fără să știe de ce, instinctual. Se uită în față, să vadă la ce se plecase. Văzu ceva aproape negru, asemănător culorii unui cheag de sânge întunecat. Forma era vag umană, dar un contur galben-străveziu părea să-l învăluie. Cumva, simți o liniște interioară. Se lăsă condus de căldura pe care o simțea în piept acum, o căldură plăcută care îl ghida înainte.

Pe măsură ce mergea, începu să vadă pe margine păduri, brazi. Ramurile îi atingeau fața, iar el își simțea înălțimea – era conștient de întreg corpul său pentru prima oară. Gândurile îi erau undeva înăuntru adânc, parcă deconectate de realitatea exterioară. Mergea înainte, dar nu privea nimic, doar prin colțul ochilor.

Ajunsese într-un loc deschis, cu pietre, iarbă și nămol uscat. Se tolăni pe pământ, își puse mâinile împreunate pe piept. Realiză că își scosese haina și tricoul fără să-și dea seama. Tricoul era verde cu negru, de o nuanță închisă. Haina și tricoul îi serveau acum drept pernă. Fermoarul pantalonilor era deschis, semn că urinase pe drum. Tolănit astfel, adormi. În vis, i se păru că are părul alb și că este bătrân.

Se trezi buimac, fără să știe încotro se îndrepta. Se simțea rău, ca după o noapte de băutură. Își duse din nou mâna la cap și simți o crustă de sânge. Părea o ranăprofundă, provenită din urma unui glonț. Se mira cum de mai trăia, mai ales că glonțul încă era acolo, în os. Își aminti vag: fusese împușcat în cap într-un așa unghi și fel încât scăpase cu viață.

Era treaz. Brusc reveni la realitate. Își duse din nou mâna la rană, dar, cumva, nu simțea durere. Scoase o bucată de os de parcă nici nu era al lui, iar pacientul ar fi fost complet anesteziat. Procedura devenise aproape plăcută. După ce extrase osul, care era făcut bucăți, îl așeză deoparte, într-o batistă pe care o rupsese din buzunarul hainei. Mai extrase încă o bucată de os, apoi încă una. Puse toate fragmentele în batistă, drept mărturie.

Glonțul, însă, era înfipt oarecum adânc iar el nu știa cum să-l scoată. Se gândi că are nevoie fie de un medic, fie de un instrument adecvat, dar nu avea la îndemânăniciunul dintre acestea. Privi în jur, dar nu găsi nimic care să-l ajute să extragă glonțul de calibru 7,62. Știa ce calibru are glonțul, dar nu-l durea încă. Se temea, însă, de ce ar putea urma, mai ales dacă i-ar provoca răni cerebrale.

În față, zări un obiect care părea să fie exact ce-i trebuia pentru a scoate glonțul. Îl ridică, dar, grăbindu-se, nu observase că în acest proces apăsase glonțul mai adânc în craniu. Totuși, cu o pensetă improvizată, reuși să prindă glonțul și să-l extragă cu mare dificultate. Îl aruncă pe jos, iar apoi verifică batista cu fragmentele osoase. Lua cea mai mare bucată de os și o băgă în buzunar, gândindu-se că i-ar putea fi utilă ca hrană, dacă nu găsea altceva de mâncare în pădurea vastă. Celelalte fragmente rămăseseră în batistă.

Mai luă o gură de apă dintr-un izvor cristalin din apropiere și simți cum începe să-și revină. Acum vedea mai bine, iar trupul îi era mai vioi. Se simțea „ca nou”.

Hotărât, porni spreculme. Își puse haina pe el, iar tricoul, pe care îl ținuse sub braț, îl înnoda la spate. Mergea acum cu mai multă hotărâre.

Drumul îl ducea pe o cărare acoperită de iarbă, o potecă care îi dădea o stare de liniște. Mergea cu pași ușori, iar apropierea obiectivului părea să-l învioreze.

Prima noapte pe care trebuia s-o petreacă sub cerul liber îl surprinse la jumătatea drumului. Adormi direct pe potecă. Stelele sclipeau domol pe cerul de un albastru cerneliu. Totul era liniștit; niciun zgomot, nicio adiere de vânt. Aerul avea o căldură plăcută.

Dimineața, soarele îi lumină chipul și-l trezi. Razele îi băteau direct în față, așa că se întoarse cu spatele pentru a scăpa de disconfort. Îi era greu să meargă, din cauza luminii puternice. Privirea i se îndrepta mai mult spre pământ, evitând soarele.

Pe măsură ce continua, simți sete. Apă nu mai avea, dar nici nu voia să se întoarcă după ea, temându-se că s-ar putea rătăci de la drumul său.

Apoi plecă așa cu capul cât mai jos. Se încheie la un bocanc, la celălalt era șiretul încheiat corect. Plecă mai departe. I se făcu foame. Nu-și putea mânca prorpiul os. Își aminti de ciupercile pe care le mâncase. Nu le digerase încă. De urinat urinase. Mergea. Haina o avea pe el însă tricoul subt braț. Simțise nevoia să facă un duș. Nu avea unde. Mergea mai departe. Capul îi era greu. Nu băuse alcool. Reveni cu gândul la prohab. Simțea nevoia să aibă femeie. Cu timpul se trezise drept în fața construcției pe care o văzuse de la depărtare. Nici nu-și dăduse seama când ajunsese.

Făcu o plecăciune, pios. Apoi simți de parcă cineva i-ar fi luat o povară de pe cap.
„Când? Când s-a întâmplat totul?” se întrebă. Ceva în el îi spunea că trebuie să meargă mai departe. Încă mai avea două oase mici rămase și se gândea dacă să le mănânce sau nu. Îi era sete. Pământul și iarba erau ușor umede, iar asta îi era de ajuns. Simțea ca și cum ar fi băut apă.

Pe neașteptate, se trezi în fața unui lemn uscat, atât de uscat încât i se părea că ar putea absorbi toată apa din lume. Își dădu seama că senzația era provocată de deshidratare. Își umezi degetul în roua de pe iarbă și-l duse la gură. Simți cum îi revine puterea, ca prin farmec.

În fața lui, începu să vadă imagini fascinante – smaralde, diamante și alte minunății. Dar lui îi era foame, iar toate acelea nu-i puteau satisface nevoia. Și-a amintit de glonțul din cap, iar gândurile îi erau împrăștiate. Realiza, totuși, că ceea ce trăia era real și că nu era mort.

Foamea îl copleșea. Era chiar la intrarea într-un loc necunoscut. Vroia mâncare, dar acolo nu era nimic de mâncat. Își spunea că, dacă până acum îi ieșiseră în cale apă, ustensile pentru glonț și alte lucruri necesare, poate va găsi și hrană. Însă nimic nu apărea.

Soarele dogoritor îl deranja, dar își dădu seama că se află cumva la umbră, protejat. Această descoperire îi aduse un pic de liniște.

O pasăre începu să cânte de undeva, din depărtare. Se simțea greoi. Deodată, un vag sentiment de „acasă” îi străfulgeră prin minte, dar nu putea să-și dea seama ce înseamnă.

Rămase în picioare, contemplând frumusețea din jur. Totul era frumos, dar nu știa cum să se bucure de ceea ce vedea.

Își dădu seama că poate fi efectul ciupercilor digerate. Simțea aciditate în stomac. Era singur și avea nevoie de ceva.

Băgă mâna în buzunarul stâng, scoase oasele din craniul său, le privi o clipă, apoi le puse la loc. În acel moment, un alt gând îi cuprinse mintea: „Trebuie să-mi găsesc femeia.”

Se așeză jos, pe iarbă, pe o pătură veche care era acolo, și se culcă, ziua mare, pentru a se reface, deoarece își dădea seama că ceva nu era în regulă cu el. Nimic nu-l deranja în timpul acesta. O păsărică cânta, atât de frumos încât îi plăcu și adormi, de parcă s-ar fi aflat acasă. Păsărica îl veghea și se uita la el mirată.

După ce păsărica plecă, în pădure se făcu liniște. De parcă totul amuțise. Omul nostru avea tensiunea crescută sau poate aerul din acel loc îl făcuse să audă tot timpul un zgomot de fond, ca și cum s-ar fi aflat la înălțime, unde presiunea aerului era diferită. Voia munte, cât mai sus. Voia să se adape cu aer. Asta se hotărî să facă: să se adape cu aer. Cu aer oxigenat, cu oxigen pur, dacă se putea. Luă această decizie într-o repriză de somn, pentru că gândea chiar și în somn.

Ciudat lucru, trecuseră doar două zile, și totuși era încă într-o stare de blocaj. Nu știa cum îl cheamă, cine îi este soția sau femeia, ori unde îi este casa. Rana de pe cap începea să lase o urmă de cicatrizare, dar scurgea încă un lichid gălbui.

Scutură din cap de două ori, după ce se trezi și se ridică în picioare. Se simți mai refăcut. Mergea acum spre muntele din fața sa. Brazi, cărări, crengi verzi și uscate, toate îi plăceau. Le iubea. Le mirosea.

Se hotărî să nu calce peste ele, pe cât posibil. Nu voia să facă rău nici măcar unui vreasc. Le ocolea. În drumul spre munte, foamea îi era slabă la început.

Deodată, văzu o cerboaică. Îi era foame și mai tare. Ar fi vrut s-o împuște, s-o mănânce, dar se mulțumi cu niște mure din pădure. Însă acestea nu-i potoliră foamea, ci i-o accentuară.

Îl atrăgea ceva în față. Deodată, lovi cu o piatră în cap un iepure alb. Îl omorâse. Îl luă sub braț și plecă mai departe. Avea acum mâncare, dar nu avea cu ce să o taie. Îl frustra asta.

Ciobi iepurele cu o piatră ascuțită și simți gustul sângelui său. Gustul îl înflăcăra, îi dădea noi puteri. Îi veni în minte chipul blând al soției sale. Hrana îi făcea bine și începuse să-și aducă aminte lucruri.

Carnea proaspătă de vânat era delicioasă. Cu hrană în burtă, prinsese putere și curaj. Ce bine îi era! Lăsa dâre de sânge de la iepure în urma sa, dar nu-i păsa. Mergea înainte cu pași repezi. Mai privi o dată iepurele și vru să-l ducă acasă, la copii și la femeie. Simțea o dorință intensă să facă dragoste cu soția lui. Era noapte când ajunse la poalele muntelui. Se adăposti pe ceva moale și adormi.

Avu o erecție în somn. Ciudat lucru, era doar seară. Nu se masturbă. O voia pe femeia lui. Se înveli singur cu pătura veche, un pic jerpelită, și păstră iepurele plin de sânge în fața sa, de parcă nu voia să i-l fure cineva.

Se adâncise în somn. Dimineața, soarele blând îi mângâie fața. Zâmbi. Era pentru prima oară de când se trezise când zâmbise. Urca dealul. În timp ce urca, îi veni să gătească iepurele, dar nu avea cu ce. Văzu casa lui sau ceea ce părea a fi casa lui. De-abia aștepta să ducă iepurele la femeia lui, să-l gătească. O văzu deja în prag. Cum de știa că vine?

Parcă nici nu trecuse o secundă și era deja acolo, lângă ea. O sărută, îi puse iepurele pîn brațe. Georgiana îi făcu semn să se culce. Se aruncă pe pat, își dădu jos pantalonii și se înveli cu o pătură de lână.

Cu mâinile împreunate pe piept, se rostogoli pe partea dreaptă. Auzise glasul unui copil înainte să adoarmă. Femeia luă iepurele și îi dădu jos blana cu precizie, ca un chirurg, pentru al-l găti. După ce își trimise copilul la culcare, se culcă lângă bărbatul ei, la perete.

Îl strânse tare la piept. El simți prin somn și îi plăcu. Se întoarse instinctiv pe partea stângă, răsucindu-se, și îi dăruise o sărutare la întâmplătoare, pe față. Femeia îi indică direcția în care trebuia să doarmă, iar el ascultă. Adormiră amândoi.

Cocoșul îl trezi dimineața. Simțea o erecție puternică. O scutură ușor pe femeia lui. Ea îi făcu semn cu mâna să se întindă înapoi pe pat. O ascultă, dar de data aceasta se întoarse cu fața spre ea. Începu să o iubească cu pasiune. Nu era un act forțat; ea consimțise, dându-i semn cu mâna că voia. El își găsi liniștea în brațele ei, iar ea trăi un orgasm nebun.

După, se spălară împreună la izvor, se uscară în adierile vântului. Umblau goi, fără să se rușineze. Își învățaseră copilul să nu îi privească în astfel de momente.

Ziua își vedeau de treburile obișnuite. Se îmbrăcară și plecară să-și facă datoria. Când noaptea se lăsă, aprinseră un felinar. Femeia îi oblojea rănile. Avea zgârieturi și pe mâini, de la piatra aspră pe care o abandonase. Nu doar rana de pe cap avea nevoie de îngrijire. Ea îi puse iod pe rana de la cap. Se simți mai bine, începuse să-și recapete vederea.

Femeia lui era de o albeață aproape ca zăpada. Părul îi strălucea și era auriu. Abia acum putea să o vadă cu adevărat. Ce-l împiedicase să o vadă așa până acum?…Simțea că fusese mereu așa, dar parcă nu-i fusese permis să vadă.

Ea îi făcu semn cu capul să se întindă pe pat, probabil pentru a se reface. George o ascultă. Se simțea gol pe dinăuntru. Se întinse pe pat și își așeză mâinile pe piept, ca și cum ar fi făcut semnul crucii. Puteai să juri că ținea o cruce de lemn invizibilă.

Se puse cu fața în sus. Adormi. În somn sforăia. Pieptul i se mișca ritmic, înainte și înapoi, asemenea unui personaj din desene animate.

Ea, zâna, crăiasa lui, se așeză cu picioarele desfăcute pe el. Purtând o pereche de blugi albaștri, un pic murdari, simți erecția lui prin pantaloni, dar tot ce dorea era săschimbe pansamentul. Îi obloji rana, apoi se așeză lângă el, pregătită pentru o altă repriză de somn.

Lângă ei era o cană cu apă. Cana, realizată dintr-un diamant, strălucea în lumina slabă. El se miră înainte de a adormi în sinea lui: cum reușise femeia sa să o șlefuiască și să-i dea acea formă?

De mult timp nu mai avusese un somn atât de liniștit. Se trezise pentru un scurt timp, luă o gură de apă din cana de diamant, ținând toarta neobișnuită, apoi se întoarse la somn.

Femeia îl cuprinsese cu ambele mâini: una pe sub spate, cealaltă deasupra. Se simți mai bine. Îl cuprinsese dorul de ce fusese înainte. „Câtă răbdare a avut femeia mea”, își spuse. Cum reușise toate acestea? Nu se mai obosi să gândească.

Dimineața, când se trezi, era singur. În fața lui strălucea ceva ca de jad. Era chiar jad: o piatră pe care femeia sa i-o întinsese. „Ia-l. E tot ce-a mai rămas. E tot.” Apoi plecă. El luă piatra și o puse pe pernă, lângă el. Adormi din nou.

Ea se trezise și plecase să-i spele hainele. El era îmbrăcat doar într-o cămașă modernă. „Cum? Cum am scăpat?” întrebă el. „Îți voi spune tot,” răspunse ea, iar el apoi adăugă: „Nu mai trebuie să-mi spui.” Ea îi zâmbi. Apoi dormi un somn adânc, obișnuit, ca orice alt om.

În următoarele șapte zile, tot ce făcuse fusese să doarmă, să mănânce și să bea apă. Se duse să-și vadă fiica, care era mică și drăgăstoasă, la fel ca ei doi. Se simți bine văzând-o întreagă, fără nicio rană. Îi dădu ceva, un obiect de culoare mov închis, cu nuanțe roșiatice.

Mai târziu, avea să spună că era o păpușă cusută din cârpe de, legată cu ceva misterios despre care jurase să nu vorbească niciodată.

Fiica lui îl conduse la pat și, înainte să se întindă, îl sărută pe rană. Zâmbind, se așeză pe pat. Acum, în sfârșit, simțea că era acasă. Femeia umbla aproape despuiată, dar avea totuși ceva pe ea, o haină de culoarea pieii de capră, care îi împrejmuia goliciunea. Sânii ei erau atât de frumoși, încât m-am rușinat doar văzând-o de la depărtare.

În acel moment, mâncam un cub de zahăr. M-am dus să beau o cană de apă, căci mi se făcuse sete. Probabil zahărul îmi provocase această nevoie. Îmi era foame, dar curiozitatea mă împiedica să mănânc. Voiam să văd ce mai făceau cei doi. De fapt, trei, căci era și un copil.

Se simțea bine, foarte bine, și acum nici nu mai voia să se gândească la trecut. Îi iertase pe toți. Cu toate acestea, ceva tot mai purta în suflet. Zărise o piatră de culoarea arămie în pământ. Încă mai avea o misiune de îndeplinit. Le terminase pe toate celelalte, dar gândul că mai avea încă ceva de facut  nu-I da pace.

Femeia sa îi adusese acum haine curate, noi, moderne, ultima modă. S-a îmbrăcat. Și-a sărutat fiica pe frunte, apoi soția, și a plecat să facă o plimbare în jurul casei lor maiestuoase. Se hotărâse să nu se mai gândească la ceea ce părea a fi un zăcământ de cupru. Se duse să se simtă bine.

Hoinărea prin jurul casei. Totul era frumos și verde, un verde curat, care strălucea plăcut. Pământul părea proaspăt, iar câteva picături de rouă acopereau plantele. Nici nu se mai gândea să-și facă griji.

Apoi a rupt o tulpină de plantă, a luat acel tub și cu ajutorul lui a băut câteva picături de pe frunze. Îl răcoriseră. Era bine din nou acasă. Ciudat era că nu putea vedea bine casa, doar o simțea. Știa că este frumoasă, puțin veche, parcă din alte timpuri. Nu o putea vedea în întregime, dar îi simțea răcoarea pe timp de arșiță și căldura când era frig.

Femeia sa era aproape, îl privea pe furiș, drăgăstos. Simți privirea ei, nu se întoarse, dar îi zâmbi. Priveau amândoi cel mai frumos răsărit. Nu-și puteau dezlipi ochii de la el. Îi atrăgea acel soare roșiatic care de abia apărea. „Ce lucru ciudat,” se gândi George, „de ce e răsăritul atât de roșiatic? Cândva parcă nu era așa.”

Își aminti că soarele era departe, undeva la linia orizontului, într-o zonă de câmp. S-au luat de mână, s-au sărutat, apoi au mers să ia micul dejun.

Au mâncat dintr-o farfurie de lemn care îi părea familiară. Ceva din el îi spunea că nu trebuie să-și amintească de trecut. Mâncau cu poftă ceva ce nu putea distinge. Părea alb, o substanță necunoscută. S-au mai strâns o dată de mână, apoi fiecare s-a dus la treburile lui.

Când Georgiana îi spăla hainele, găsi o batistă în care era înfășurat un os mic, de la craniu. Zâmbi bucuroasă și mândră de istețimea bărbatului ei. Luase un glonț în ceafă și scăpase cu viață.

Acum George se simțea bine. Rănile nu-l mai dureau. Mai băgă o dată degetul inelar de la mâna stângă în locul găurit de glonț. Îl mânca puțin. Îi trecea. Totuși, ceva îi lipsea. Aaa, fiica… O zări și pe ea trebăluind cu jucăriile.

Altceva avea de făcut acum. Își aminti din nou de acel obiect care îi apărea mereu în vis. Era ceva arămiu, înconjurat de o nuanță gălbuie.

Nu știa de ce își dorea să-l caute, dar știa că voia. Totuși, ceva îl ținea pe loc. După șapte zile de odihnă continuă, se simțea refăcut. Acum, însă, parcă era prea odihnit. Îi veni să doarmă din nou. Și chiar asta a făcut.

S-a așezat jos, pe iarba udă, dar caldă, dezbrăcat, purtând doar lenjeria intimă și o cămașă albă, descheiată la nasturi. Își căută o poziție comodă și, în cele din urmă, s-a întins cu fața în sus, sub umbra unor copaci. A închis ochii și a adormit. Liniște. S-a trezit natural, auzind cântecul păsărilor din copaci. Era o zi toridă, dar lui îi făcea bine. S-a ridicat leneș

Nu era departe de casă. Nu știa ce făceau soția și copilul, dar simțea că erau bine. Acum era doar el cu el însuși. Și-a băgat mâinile în apă și s-a spălat pe față.

Își aminti brusc de iepurele prins. În aceeași clipă, simți miros de carne gătită. S-a abținut cu greu să meargă spre sursa mirosului, dar în cele din urmă a cedat. Îi era foame, iar Georgiana gătise pentru toți iepurele prins de el pe drumul spre casă.

“Du-te și mănâncă!” i-a spus ea.

Nu-i era foame, dar vorbele ei i-au trezit pofta. Mai era ceva iepure gătit. A luat o bucată din oala de cedru, direct cu mâna, și a mâncat, apoi s-a culcat.

Era seară. Soarele strălucea la apus. A vrut să facă dragoste, dar femeia i-a interzis, gesticulând cu degetul arătător, de parcă îi spunea: „Nici să nu te gândești!”

Fierbea de dorință. Apoi rămase așa, ascultând de cuvântul ei, cu fața în sus. Mădularul i se întărea vizibil prin pantalonii albaștri. Stătea pe loc, nemișcat, țintuit.

Încă nu se refăcuse complet. Nevasta lui luă o oală cu apă fierbinte și o așeză lângă el. Se sperie, crezând că vrea să-l opărească. Țintuirea continua. Devenise mai încrezător acum, dar nu prea mult.

De unde avusese soția lui cremene? Cum făcuse focul? De unde apă fierbinte? La câțiva pași de ei era un gheizer, un izvor natural de apă fierbinte. Se liniști. Voia doar să-l spele, iar soția așezase apa lângă el la răcit, ca să fie la o temperatură potrivită.

Îi spălă mai întâi rana. Apoi capul, cu totul. Și, mai târziu, făcură dragoste. Dormiră amândoi ca niște prunci.

Se auzi o ciocănitură la ușă. Era fiica lor.
“Da, intră“ spuse mama ei.

Era născută din dragostea cu George. Nu o putea refuza. Se cuibări între ei, căci îi era frig, doar atât. Apoi adormiră liniștiți toți trei.

George se mai liniști. Era bine. Nu mai voia nimic – așa mi-a spus ulterior când l-am întrebat. Nu știam ce gândea; îl observam doar și îmi imaginam, dar nu știam ce pătimise, ce stări avea, ce trăiri. Nu se mai gândea la nimic. Doar stătea și medita, undeva în străfundurile lui, în așa fel încât nimeni să nu bănuiască ce-i trecea prin minte.

Acum trebuia să meargă să-și salute supușii căci el era un împărat, sau ceva asemănător – un conducător. Regatul lui era departe, iar el nu avea cu ce să ajungă acolo. Se mai gândi o clipă la cele întâmplate, apoi la obiectul pe care îl căuta: de culoare arămie, închisă, cu reflexii gălbui pe margini.

Plecă să-și salute oamenii, îndreptându-se spre regatul său. Cum avea un elicopter la dispoziție și era pilot calificat, ajunse repede. Nu luă nimic cu el. Când ajunse în fața poporuluiera singur dar nici nu avea nevoie de alți oameni pentru că oamenii lui îi era pe deplin supuși.

Toți îngenuncheară, plecându-și capetele, în afară de unul. Erau milioane acolo, dar nu puteam vedea bine, pentru că îl supravegheam de la distanță. Încercam doar să aproximez.

Mai târziu aveam să aflu că erau 24 de milioane de supuși. Cum? Eu îi vedeam doar pe cei aflați în față, dar ei erau grupați în așa fel încât să încapă toți la acea adunare, chiar dacă cei din spate nu-l vedeau. Toți erau goi, în afară de unul, care avea părțile intime acoperite cu o coardă tricoloră și o pânză a cărei culoare nu o puteam vedea și nici ghici. Mai târziu avea să-mi spună că era de culoarea pământului de câmp.

George îi salută, iar aceștia plecară după ce i se închinară. Acum nu-l mai interesa nimic altceva decât să ajungă din nou la familie. Plecă. Mai avea combustibil doar pentru jumătate din cursă, dar nu-și făcea griji. Pe drum ateriză și se urcă într-un alt elicopter. Era identic, dar acesta avea combustibil suficient. George trăia într-un mojo continuu. Și, din fericire, îi prindea bine această stare, cât timp mai avea de trăit.

Capitolul 3

George e un călător prin timp și universuri

Informația genetică în acele timpuri putea fi transmisă din trecut spre viitor și invers, ingineria mediaclă avansase.

Acum George se simțea bine. Nu-i mai păsa de nimic. Pilota instinctiv. Cunoștea pe de rost fiecare atom din elice, fiecare fir, buton, gram de combustibil, particulă de aer saualtele. Se confunda cu elicopterul, cu natura, se contopea cu ele.

Elicopterul acela era cel care îl salvase de atâtea ori de la moarte. Cu el își câștigase odinioară pâinea. Ateriză acasă, își îmbrățișă femeia, luă copila în brațe și o sărută pe frunte. Aproape instinctiv, îi verifică scutecul, să vadă dacă era curat. Apoi plecă să ia masa, la indicațiile soției.

La masă îl aștepta o prăjitură din acelea care îi plăceau lui. O mâncă prima, contrar obiceiului familiei, care spunea că dulcele se servește la sfârșit.

Soția îi pregătise carne de căprioară. George era uimit de îndemânarea ei, chiar și acum, după atât timp de conviețuire, de abilitatea ei de a găti mâncăruri atât de delicioase.

Se șterse la gură cu o batistă în care, odinioară, își ținuse primii bani câștigați – bani cu care pusese bazele averii sale. Apoi se duse să sărute steagul, făcu o rugăciune de mulțumire pentru hrană, în fața unei icoane nevăzute, imaginată doar de el.

Își sărută femeia, îi sărută mâna dreaptă, apoi o sărută din nou pe copila lor pe frunte. Își aminti, pentru o clipă, de obiectul misterios, cu nuanțe de arămiu. După aceea, plecă să își vadă de treburile zilnice.

Luă o mână de grâu și semănă. Vremea era prielnică. Nu semănă mult, căci nu voia să riște să irosească grâul în cazul în care nu ar fi încolțit. Mai încolo, un vlăstar de măslin se uscase. Sau cel puțin așa credea el.

Se duse la izvor și bău o gură de apă, pentru gustul ei, pentru revigorare. Apa era rece și bună. Puțin mai departe, o magnolie, plantată încă din vremea când el era un copil, îl aștepta. Se apropie să o miroasă. Rupse o frunză uscată din ea și o lăsă jos. Curăță planta de uscături.

Știa că avea ceva important de făcut, dar nu-și amintea ce anume. Își lăsase supușii să se descurce singuri, fiecare cum putea. El își vedea de propriile treburi.

Se întoarse la magnolie cu apă, pe care o turnă la rădăcina plantei. Simți o bucurie profundă, ca și cum ar fi băut el însuși apa. Nu mai plouase de mult. Eu îl urmăream pas cu pas, observându-i fiecare mișcare.

Având doar o fetiță, George știa că, într-o zi, îi va trebui un prinț pentru ca ea să-și întemeieze o familie. Totuși, o problemă îl frământa: niciunul dintre supușii săi, femei sau bărbați, nu era fertil.

O altă țară îl aștepta pentru o vizită. Se gândea că, poate, acolo, avea să găsească o soluție pentru problema fertilității. Se urcă din nou în elicopter, luă flamura cu crucea germanică și zbură spre acea țară. Supușii de acolo îl așteptau cuminți, cu fețele plecate, și îi răspunseră doar vocal la salut.

George făcu stânga împrejur, militărește, și se urcă în elicopterul din spatele podiumului de pe care își salutase supușii – o construcție veche din piatră, care semăna cu un podium. Zbură apoi spre o altă țară, aflată la mică distanță.

Era ciudat cum George nu avea nevoie de subordonați sau ierarhii. Toți supușii săi îl ascultau la fel, fără excepție. Totuși, își amintea de o figură enigmatică din prima țară vizitată: o persoană, bărbat sau femeie, care nu stătea cu capul plecat, deși era în genunchi. Persoana se afla într-un colț, în partea dreaptă față de el.

George nu se mai gândi la acest lucru. Mergea să caute ceea ce nu-i dădea pace: un obiect misterios. Într-un final îl găsise. Era un recipient cu iod. Străbătut de soare recipientul părea arămie.

Lângă sticlă găsi și câteva pastile de iod – erau 11 la număr. Luă una pentru el, iar restul le rupse în două, obținând 20 de jumătăți. Când ajunse acasă, îi dădu soției și fetiței câte o jumătate. Le înghițiră fără apă.

După aceea, George udă florile din grădină. Nu trecu mult, și femeia lui îl trase de mânecă. Îl duse departe de ochii fetiței și îl sărută cu pasiune. Dorința ei era atât de arzătoare încât el nici el nu se putu abține. O pătrunse cu putere până ce ejaculă în ea, provocându-i o plăcere copleșitoare. Aproape că soția lui leșină.

Se întinse alături de el pe iarbă, iar cei doi mai făcură dragoste o dată. Acum erau liniștiți amândoi, dormind unul în brațele celuilalt.

Fetița lor se juca liniștită cu niște bucăți de lemn, fără să observe nimic. De altfel, ei simțeau când erau priviți de fiică iar fiica știa când să-i deranjeze și când nu.

Acum li se făcu foame. Înainte de a merge să mănânce ce le rămăsese de la masa de prânz, se scăldară într-un gheizer, ca într-o piscină naturală, un fel de spa. Se clătiră bine de tot, lăsară hainele la uscat pe niște pietre, iar apoi luară altele din apropiere, de pe un gard de lemn. Hainele erau curate și miroseau a florile câmpului din apropiere. Își aranjaseră părul, apoi plecară la plimbare împreună cu fiica lor.

George mergea pe partea dreaptă a drumului, iar soția pe stânga. Fiica, aflată la mijloc, le spunea: “Mami și tati, vă iubesc pentru că mi-ați dăruit viață.”

Cei doi zâmbiră unul către celălalt. „E la fel de șireată ca noi”, gândiră în același timp. George o luă în brațe pe fetiță. Soția știa că avea să facă asta mai devreme sau mai târziu, așa că îl lăsă.

“Vezi întinderea aceasta?” îi spuse el. “Se numește pământ, sau, mai bine zis, ce a mai rămas din el. Tu îl vei moșteni de la mine când voi împlini vârsta la care trebuie să plec. Să te comporți frumos cu supușii tăi!“

Fetița ascultă cu atenție, memorând fiecare cuvânt. În mintea ei, își scrise cu litere mari acest ordin primit de la tatăl său. Apoi ceru să fie lăsată jos și o luă de mână pe mama ei pentru a-i arăta ceva.

George rămase pe loc, curios. Fetița încrucișase două vreascuri din pădurea apropiată, iar în jurul lor așezase alte patru, ca un fel de tablou.

George lăcrimă de fericire. „Îmi seamănă”, își spuse el. Își aminti că, odinioară, visase să devină artist și să facă opere de artă.

Lumea pe care o conducea acum era total diferită de ceea ce fusese cândva. Al Patrulea Reich, pe care îl clădise, era opusul celui imaginat de Adolf odinioară. În loc să distrugă vieți, el salva cât mai multe.

Bombele nucleare lansate de ruși, nemți, chinezi și turci, catastrofele naturale și schimbările climatice transformaseră lumea. Doar cei care supraviețuiseră puteau povesti cum fusese înainte. Acum, însă, începea o nouă eră.

Cei trei plecară spre paturile lor, fiindcă se înnoptase. Pe drum, rupseră câte o mură din tufa din livadă, o înghițiră și merseră la culcare. Se acoperiră fiecare cu o pătură de lână veche, dar curată.

Înainte de a adormi, George și soția sa o duseră pe fiică în pătuțul ei, o sărutară de noapte bună, îi cântară un cântecel și o adormiră.

După aceea, George și soția lui își dădură voie să se bucure unul de celălalt. Făcură dragoste, după care mâncară ceva din resturile de la prânz și se gândiră la planurile pentru ziua următoare.

Hotărâră să bea mai multă apă dintr-un izvor cu apă rece, pe care doar ei îl știau. Pe fiică aveau să o lase acasă, fiind convinși că era în siguranță.

Adormiseră liniștiți. Fiica lor, însă, se trezise și privea cerul. Își întinsese mâna spre el, ca și cum ar fi putut să-l atingă. Cerul era de un albastru închis, ca metilul, iar stelele străluceau puternic, luminând pământul.

Capitolul 4

Ancorarea în realitate

Nu avea nevoie de unități de măsură acolo. Nu conta cât înseamnă un kilogram sau un litru. Jocurile copilăriei rămăseseră în urmă. Femeia o lăsase deoparte. Căzu pe gânduri — gânduri adânci, atât de adânci încât nici el nu le putea desluși.

Privea în zare peste câmp. Era vremea semănatului. Câmpul, însă, era roșu. Doar în oaza lui, unde trăia alături de familia sa, era liniște și frumusețe. O bombă atomică distrusese totul în acea regiune cu 150 de ani în urmă. El și femeia supraviețuiseră, sfidând timpul și bolile, datorită unor artificii medicale.

Oaza lor era o anomalie a naturii. Acolo, viața continua în tihnă. Doar fiica lor moștenise genele de dinainte de catastrofă. El știa că trebuia să acționeze, să facă ceva. Deși nu avea un plan clar, simțul datoriei îl împingea înainte.

A luat cazmaua, rezemată de un gard, și a înfipt-o în pământ. Gardul nu avea un scop real ci era doar de formă. A lăsat cazmaua preț de o clipă, apoi a smuls cu greu o brazdă din solul aproape complet uscat.

Privind brazda, simți un val de descurajare. Pământul nu era roditor. Deși nu avea milă pentru supușii săi, se simțea dator să le asigure supraviețuirea. Lăsă cazmaua jos, se îndreptă spre ligheanul cu apă, se spălă pe mâini, apoi schiță pe nisip un plan simplu.

Îi era foame. Vântul uscat, aproape ca un mistral, îi bătea în față și îi aducea nisip în ochi. Își acoperi gura pentru a nu înghiți nisip. În depărtare zări un măslin tânăr, care încă nu dădea roade. Se îndreptă spre căminul său, unde fiica și femeia îl așteptau la masă.

Le întâmpină cu un zâmbet și se așeză la masă. Mâncară cartofi. Erau cei mai buni cartofi pe care îi gustase — din mâinile ei. Avea poftă de apă. Pe masă se afla o cană sculptată din diamant. Sorbi din ea o gură, apoi bău tot conținutul, rămânând doar o picătură la care fiica lui privea cu jind.

Mama îi arătă fetei că și ea are o cană, mai mică, tot din diamant. Fata bău din propria cană și se simți sătulă. Apa tatălui părea mai bună decât cea a ei însă nvățase să se mulțumească cu ceea ce îi aparținea.

După ce terminară de mâncat, mulțumiră divinității pentru hrană. Era o zi de vineri. Tatăl le spuse ce aveau de făcut, iar fiecare plecă la treaba sa.

El ieși afară să ia o gură de aer. Atmosfera era încă uscată. Se retrase apoi în dormitor, luă o carte și o deschise la întâmplare.

Avea doar două cărți: una religioasă, cu coperți vișinii și aurii, și un roman de Dostoievski, „Idiotul”, la care ținea enorm. Îl ferea cât putea de ochii fiicei sale.

Alesese romanul și începu să-l citească. Erau singurele cărți care supraviețuiseră holocaustului provocat de om și celui natural. În țara lui, se spunea că „o nenorocire nu vine niciodată singură”. Așa fusese pentru întreaga lume.

Când? se întreba. Când avea să se simtă din nou împăcat cu sine? Mai avea o datorie, o ultimă datorie de împlinit înainte de a reclădi lumea sau ce mai rămăsese din ea, așa cum fusese odinioară.

Nu știa, însă, ce trebuia să facă. S-a dus la soție și a întrebat-o direct: “Ce mai am de făcut?”

Ea i-a răspuns simplu:
“Odihnește-te. Nu este încă momentul.”
Apoi, gândindu-se în sinea ei, zise: Așa sunt toți bărbații — nerăbdători.

Se cuibări în brațele ei, ca într-ale mamei. Și adormi cu nasul între sânii ei. O iubea, iar ea îl iubea la rândul ei. Fiica lor era rodul dragostei lor.

Când se trezi, femeia îi schimbase bandajul. Rana de la glonț era aproape vindecată, dar urma avea să rămână. Se simțea ca nou după somn. Poate asta îi lipsise: un somn bun.

Era deja seară. Soarele încă nu apusese complet. Gustă ceva de mâncare, fără să stea efectiv la masă, apoi se întoarse în pat și adormi din nou.

Se întreba: De cine fugisem? Ce s-a întâmplat în mica zonă de vale montană unde m-am trezit? Știa doar că împușcat într-un unghi potrivit . Acum se simțea bine. Putea din nou să vadă culorile naturii, să guste plăcerile simple ale vieții. Apa rece de izvor, foșnetul copacilor, liniștea — le iubea. Poate mai mult decât pe sine.

Nu ar fi îndrăznit să tulbure armonia naturii. Dar cum ajunsese acolo, în acel crâng? Nici nu mai conta.

Simțea nevoia să bea ceva. Gustă dintr-un sirop de dude, fără alcool. Se simțea mai bine. Îi oferi și soției, dar ea refuză. Copila, însă, ceru și ea o linguriță. I-o dădu, iar ea îi mulțumi.

Revigorat, începu să sape pământul. Când a venit dimineața el trebuia să-și viziteze supușii. Se urcă în elicopter și porni spre regatul improvizat, spre ruine. Toți îl așteptau acolo, cu capetele plecate.

Își ridică mâna spre cer, ca și cum ar fi încercat să prindă ceva din văzduh. Ceilalți îi imitară gestul. Apoi își ridică mâna din nou, cu palma orientată în jos, într-un gest care amintea vag de Adolf cel nebun. Și de data aceasta, toți îl urmară.

Erau milioane de oameni…

Se gândea: Când mi-e bine, când mi-e rău… Viața nu e niciodată doar bună. Așa mi-a fost dat să trăiesc.

Privea copacii îndoiți de vântul uscat, care prevestea furtuna. Parcă vremea ciudată aparținea unui tărâm al Arabiei.

Nu mai știa ce are de făcut. Nici nu-i mai păsa. Datoria pe care o simțise odinioară pierise. Dar știa că va veni din nou. Știa că va simți din nou chemarea de a-și îndeplini datoria.

Pentru moment, însă, se relaxa. Bău niște lapte de capră. Mai aveau două capre, o cămilă, iar în pădure se puteau vâna iepuri și căprioare. Nu avea arme și nici nu-i trebuiau. Improviza.

Acum pe pești îi ocrotea. Nu mai mânca pește deloc. Cumva îi păsa de ei. Poate și din cauza faptului că îi plăcea apa foarte mult. Iar peștii iubeau apa, și îi simțea cumva aproape de inima lui.

Îi veni în minte izvorul de la început, de când se trezise după împușcătură în acea vale. Nu era departe. Nu luă elicopterul. Se salută cu soția și copila, apoi luă cu el un recipient, vechi de mult timp și se duse după apă.

Se aventură spre locul unde se trezise după glonțul în cap. Avea de ajuns prima oară la acea cruce de lemn. Acum era exact cum o văzuse de la depărtare atunci când venise. O vedea umedă, de culoarea unui lemn maro închis. Era dintr-un lemn scump.

Coborâ iar la locul unde se întâmplase fapta, cu gândul de a se adăpa de la acel izvor din pădure. Apa era foarte bună și foarte rece.

Ajunse acolo cât ai zice pește. Se adăpă, mai luă cu el apă în recipient, dar nu îndrăzni să o umple toată. Era ca un fel de sacrilegiu pentru el dacă ar fi făcut-o. Se gândi să se ducă chiar unde se trezise, și chiar așa făcu.

Locul era la fel de frumos ca atuncicând își recăpătase conștiința. Poate chiar mai frumos.

Acum se întinsese pe iarbă. Soarele răzbătea prin ceața caldă, ca un fel de halou. Inspira aer cu pori de apă puri, de munte, puțin rece. Ce frumos…, se gândi. Nu-i mai veni să plece de acolo, și chiar așa făcu. Se întinse și își goli mintea de gânduri.

Doar admira și asculta liniștea. De văzut era cerul, prin aburii de apă. Se ridică brusc din instinct și porni înapoi spre casă, neuitând de apa pe care o luase în recipient.

Acum știa că trebuie să trăiască doar pentru plăceri o vreme. De-abia aștepta să facă dragoste cu femeia lui.

Era într-o dispoziție bună în drum spre casă. Avea câteva fructe în mână, culese de pe drum – niște coacăze. I le aducea familiei. Fiica sa le mâncă pe toate.

El se mulțumi doar cu ce consumase pe drum. Se tolăni lângă nevastă și făcură un fel de dragoste, ca și cum ar fi fost îmbătat, deși nu consumase alcool. Nu mai ținea minte nimic din ce făcuse și trăise. Știa doar că se simțea bine.

Ce bine era acum lângă soția sa! Era frumoasă, cu părul bălai. Odinioară ea și el purtase ochelari. El purta ochelari, doar pentru protecția vederii împotriva ecranelor de mai demult. Însă nu pentru mult timp.

Ce bine era să trăiești după instinct! Era cald și plăcut. Acum era alt anotimp. Era o primăvară târzie, când începeau vremurile toride. O vreme caldă, dar plăcută, cu o umezeală suportabilă.

Din instinct, se îndreptă spre elicopter. Avea combustibil suficient. Pornise către regat. Era ca un fel de regat, pentru că supușii săi dormeau care cum apucau.

Ajuns acolo, le oferi salutul obișnuit. Ei îi răspunseră, cu excepția unuia care îndrăznea mereu să-l privească în ochi, să-i intre în gânduri și să-l sfideze. Acest bărbat era un vechi prieten pe care îl salvase odinioară. Între ei exista o legătură complexă, dar simplă în esență. O lege nescrisă a dragostei umane.

După ce își termină treburile, porni din nou spre casă. Starea de beatitudine i se risipise pe drum. Revenea cu picioarele pe pământ, simțindu-se mai lucid, dar încă păstrând o umbră din bucuriile recente. Poate era efectul mâncării.

Stările lui oscilau, dar știa că totul va fi bine, pentru că asta își dorea el. Își aminti de planul de irigare pe care îl schițase pe nisip. Cum să-l pună în aplicare fără a-i deranja pe supuși? Luă o cazma, o înfipse în pământ și începu să sape un canal care lega izvorul de acasă cu cișmeaua. Deși își făcea griji că ar putea epuiza resursa de apă pentru familie, altă soluție nu găsea pentru a repopula pământul cu verdeață, plante, fructe și flori. Rezervele supușilor aveau să se termină și el ca, conducător trebuia să le ofere hrană, să găsească o soluție.

Săpase până la izvor. Șiroaie de apă curgeau. Plantase și o magnolie acolo. Irigase o mică porțiune, dar mai avea mult de lucru. Trebuia să irige tot ținutul și nu știa cum să facă asta fără ajutorul supușilor, care sufereau de foame și se hrăneau cum puteau.

Greutățile îi apăsau pe toți, mai puțin pe familia lui. Își întrebă copila ce să facă, pentru că avea un suflet pur, și i-ar fi dat un răspuns corespunzător. Ea îi arătă zarea, luna și stelele, spunându-i că totul vine de la sine, cu excepția cadourilor.

Zâmbi. Își dădu seama că nu îi oferise fiicei sale un cadou de mult timp, nici măcar de Crăciun. Își aminti de păpușa din cârpe pe care i-o făcuse cândva, dar acum avea nevoie de ceva mai deosebit. În fond, era o prințesă, fiica unui împărat.

Se duse la soție să întrebe ce cadou să-i facă fetei lor. Ea îi arătă o haină de blană de vulpe. Da, acum știa. Avea să prindă o vulpe, să-i ia blana, iar soția să croiască și să coasă o haină pentru vremea rece.

Întors acasă, privi mulțumit căsuța lor. Acolo aveau de toate, inclusiv o cană din diamant, sculptată cu migală. Soția începuse lucrarea, trasând conturul, iar unul dintre supuși, pedepsit pentru o greșeală, o terminase, șlefuind diamantul până ieșise acea cană splendidă. Acesta făcuse toată viața asta și încă nu terminase. Fiindu-i milă de el, îi luă cana cu toarta neterminată și nefinisată și îl lăsă liber.

Nu aveau calendar și se ghidau după vreme, stele și soare. Mai exista încă un singur telefon conectat la o rețea proprie, cu un fel de mașinărie prin care ar fi putut lua legătura la nevoie cu familia sa. Îl țineau însă de rezervă. De multe ori se înțelegeau din priviri. Erau în același gând, fluid ca o apă care curge la vale, în armonie cu natura.

Acum admira un tablou făcut de el cu zeci de ani în urmă, ca un fel de ou, din ce în ce mai roșu la mijloc. Profitase cineva de naivitatea lui și îi ceruse acel tablou drept dar. Tabloul fusese vândut pe o sumă imensă mai apoi. Șarlatanul avea să plătească scump mai târziu, iar tabloul să ajungă din nou la el.

Era vreme prielnică. A doua zi s-a dus din nou să-și salute supușii. Trebuiau să-l vadă, iar el trebuia să-i vadă. Era cumva instinctual. Se atrăgeau unii pe alții, ca masa de popoare cu liderul lor. Îl recunoșteau așa cum un câine își recunoaște stăpânul sau cum un leu își recunoaște prada: instinctual.

Nu mai avea altceva de făcut decât să trăiască bine. Știa că totul va veni de la sine. Știa că într-o zi va muri, dar mai era până atunci — așa simțea el. Așa că nu mai dorea nimic. Avea hrană din belșug, suficientă pentru el și familia sa.

S-a întins pe pat și și-a strâns nevasta la piept. Se simțea obosit. Au lenevit câteva ore împreună. Soția lui îi simțea starea și îl urma. Copila lor, energică, se juca afară, în jurul casei. Brusc, îi veni o idee: să-i mai facă un frățior, pentru ca fetița să aibă cu cine se juca. Trupul i se încordă la gând, dar soția sa, femeia lui, mai bine spus, pentru că erau cununați de norod, îi spuse:

“Stai! Nu te atinge de mine, sunt murdară.”

Era în perioada menstruală. S-a dus în alt pat și s-a așezat acolo. El a luat o gură de apă din cana de argint — pentru că aveau și o cană de argint — și a rămas întins, privind pereții albi, acoperiți cu var. Și-a amintit cu nostalgie de casa bunicii lui.

Era frumos. Aveau pisici, liniște, și acolo se simțea în siguranță. Chiar… siguranță, se gândi el.

„Nu mă simt în siguranță…” Acest gând îi dădea o stare proastă.

“Ce să fac să mă simt în siguranță?” se întrebă el.

Apoi se liniști, știind că era alesul, că nimeni nu se putea atinge de el. Știa însă că și el ar putea deveni o pradă, la nevoie. Nimic nu era sută la sută sigur.

A doua zi a împrejmuit casa cu un gard, apoi l-a vopsit în culoarea lemnului.

„Ce să fac cu acel supus care este și nu este supus?” se gândi. Cumva îl sfida, și el știa că trebuie să accepte această sfidare, dar nu știa de ce. Știa că merita această atitudine, deși nu-și mai amintea de ce. După ce răscoli prin minte amintiri își aminti…avea o datorie morală față de acel om. În vremuri grele, nu îl ajutase cu resurse materiale, ci moral.

Acest om reușise, prin ingeniozitatea sa, să-i câștige prietenia. Era un supus-prieten. Se gândi să-i dea mâna fiicei sale, să o căsătorească cu el când va fi mare. Deocamdată, fata studia literele, matematica și astrologia, sub îndrumarea mamei, care era foarte cultivată.

Fiica lor era mica încă dar curând avea să crească și avea să experimenteze anumite nevoi, să înceapă să tânjească după compania unui bărbat. Data viitoare, tatăl ei a luat-o cu el și a dus-o la podiumul de salut. Simți zâmbetul plin de căldură al supusului său prieten. Deși se afla la 500 m distanță și nu-l putea vedea bine, îi simți înflăcărarea. Cumva, vederea totuși i se modificase, pupilele i se adaptaseră, astfel încât putea distinge de la distanță fiecare detaliu. Simțurile i se dezvoltaseră atât de mult, încât percepea tot ce se întâmpla: cu oamenii, cu natura, cu apa.

Acum, nu mai rămânea decât să-l apropie de ea. Își dorea asta mult. Își dorea un nepot, își dorea să-și vadă fetița fericită. Îi făcu semn supusului să se apropie. Și supușii îl simțeau de la depărtare și știau exact la cine se gândește. Acesta făcu un pas înainte, îngenunchind, și înțelese că el era următorul ales. Apoi, după salut, făcu un pas înapoi și toți se retraseră la locurile lor.

Ce mai conta acum, când planeta era aproape distrusă? Știa că, la un moment dat, neliniștea îl va cuprinde atunci când își va da fiica în mâinile altcuiva, dar altă soluție nu exista.

Acasă, îi arătă copilei degetul inelar și îi spuse: “Vrei un inel când vei mai crește?. ”Ea îi răspunse zâmbind: “Da!”. El zâmbi și plecă să mai bea o cană de apă.

Un medic din vechime îi spusese să se hidrateze bine, medicul care îl ajutase să trăiască mai mult și să își ducă la îndeplinire misiunea.

Cum se face că supraviețuise atât de mult timp? Organismul era de patruzecișidoi de ani dare l era pe pământ de mult mai mult timp. Se mira și el. Ce conta pentru el erau oamenii. Nu voia să-i asuprească, nu voia să-i oblige la nimic. Credea că, dacă vor vrea, ei înșiși vor reconstrui un nou Pământ, curat. „Totul va veni de la sine”, își zicea.

Capitolul 5

De fapt e un scriitor în spate și George doar un personaj

 

Ion mai trase un fum din țigară. Fumul se ridica în rotocoale, urcând spre tavan. Se calmă. Era agitat în gânduri și puțin confuz. Apoi, se gândi la ceea ce era el cu adevărat. Era un creator. Era un scriitor. Scrise o întreagă nuvelă în gând, o transcrise la calculator, apoi se trezi din cee ace părea o transă. Îi plăcu de personajul său George în așa fel încât cu greu îl putu abandona și rămăsese la tastatură mult timp

Salvă documentul pe calculator. Se gândi că era o carte proastă, dar, chiar și așa, nu stătuse degeaba, scrisese. Acest lucru îl făcea să se simtă bine. Orice scriitor se simte împlinit când scrie.

Căută o editură, dar nu găsi niciuna. Ceva nu-i dădea pace. Stătea la mansardă, fumând și bând cafea. Avea un manuscris în fața sa. Gândindu-se mai bine i se părea într-o oarecare măsură interesant. Se gândi la fosta lui femeie, apoi se întinse pe pat să se odihnească cinci minute. Ațipi și dormi cam jumătate de oră.

Când s-a trezit s-a dus să mănânce ceva. Nu avea nimic în frigider. S-a așezat la masă, a luat o bucată mare de pâine albă și a înfulecat-o în grabă. A băut un pahar de apă, după care s-a lăsat pe fotoliu.

A mai aprins o țigară. Și-a făcut o cafea la fierbător. Fuma la balcon. Avea o scrumieră de la fosta lui concubină. S-a gândit o clipă la ea, apoi la manuscris. El era Ion și era scriitor. Asta știa. Avusese un moment de creației cum doar el putea avea. Avea niște capacități de a prevedea viitorul, la fel ca Nostradamus.

Acum era liniștit. Se masturbase. Era și mai liniștit după ce a băut încă o cafea, s-a mai masturbat o dată și a mai fumat trei țigări, dintre care pe ultima doar până la jumătate.

Căuta să-și publice cartea. Avea calculatorul la el, dar nu știa nicio editură potrivită. Ion se gândise la personajul lui, George. Îi părea că îi seamănă, că este ceea ce ar fi vrut să fie. Credea cumva că povestea putea fi premonitorie. Trăia vremuri grele și era oarecum posibil ca lucrurile să se întâmple în viitor exact cum scrisese în carte despre George, într-o oarecare măsură.

Nu se mai gândi la nimic apoi. Își goli mintea. Totuși, nu putea să nu se confunde cu personajul lui, cu trăirile din carte. Nu se putea dezlega de ele. Simțea că are nevoie de o pauză. Nu mai voia să scrie. Nu știa ce să facă. În curând, banii aveau să i se termine.

Se uită împrejur. Avea câteva obiecte pe care le putea vinde. Erau însă cadouri, și nu se îndura să le dea. Se hotărî să se lase în voia divinității.

Era frig în cameră. Se acoperi cu două pături, cu teama de a nu îngheța peste noapte. Nu putu sta mult așa. Ion s-a dus la lemne, a luat câteva și a făcut foc în sobă.

A mai stat lângă sobă un pic, după care a mai pus niște lemne pe foc. Se mai încălzise puțin. S-a trezit apoi ca din visare și a început să conștientizeze mai bine ce făcuse anterior. A scris o nuvelă întreagă într-o noapte, în gând, după care a transcris-o pe calculatorul său.

A mai pus lemne pe foc. Încă se mai gândea la personajul din viitor, George și la femeia lui, și despre cum scrise această carte. „Ciudați mai suntem noi, scriitorii… Ne putem permite cam orice”, se gândi. Ceva tot nu-i plăcea la nuvela lui. Se hotărî să o corecteze, să o revadă.

Era iarnă, frig afară, fără ninsori. Ion, scriitorul, de data aceasta real și care trăia într-un orășel din Europa, luă o cană cu apă și o bău. Avea aceeași senzație ca personajul său.

„Ce ciudat”, se gândi. Și era oarecum miraculos, în același timp. Simțea gustul bun al apei. Cuvintele pentru el aveau puterea de a-i face bine. Prin cuvânt putea zidi și distruge lumi.

Mai medită o vreme la asta, după care se hotărî să se culce. Nu uită să asigure soba de lemne, se puse în patul său, avu grijă să nu se intoxice cu fum, apoi se înveli. Își mută biroul mai aproape de sobă, trăgând patul lângă aceasta, și se întinse, învăluit în liniștea iernii.

Pe Ion însă nu-l cuprindea somnul. Ceva nu-i dădea pace. Avea încă un moment de creație. Apăsă pe butonul laptopului pentru a-l deschide și continuă să scrie, deși era 1:30 noaptea. Nici el nu știa prea bine ce scrie, dar simțea că trebuie să o facă, că trebuie să-și desăvârșească lucrarea.

Termină de scris. După ce luă o gură din cafeaua rece rămasă de dimineață, privi împrejur și văzu o carte. Avea acum ce face în lipsa somnului: să citească. Totuși, se gândi să mai scrie câteva rânduri. Scrise încă două sute de cuvinte, dar simți că începe să cadă devină derizoriu. Lăsă laptopul în modul de așteptare, luă cartea în mână, citi un capitol scurt și, obosit, se culcă.

Dimineața, se trezi odihnit. Pe la prânz, după ce-și bău cafeaua, începu să se întrebe dacă nu cumva el însuși era personajul din carte și dacă scrierea nu era premonitorie, la fel cum 20.000 de leghe sub mări a anticipat apariția submarinului.

Mai târziu, se ancoră în realitate, spunându-și: „Eu sunt doar un scriitor. Tot ce trebuie să fac este să scriu povestea.”

După ce mâncă două ouă fierte cu pâine și puțină sare și bău o cană cu apă, se așeză din nou la masa de scris. Avea în față o pagină albă, iar tastele păreau să-l îmbie să înceapă. Biroul său, din lemn de nuc, era simplu. Nu avea nimic special în față, doar o ceașcă de cafea de calitate și un pachet de țigări.

Își propusese să termine nuvela „dintr-un singur foc”. Însă, după ce scrise rapid o mie de cuvinte, simți că nu-i plăcea ce ieșise. Trebuia totuși să continue. Acum, personajul său, George, se afla undeva prin Italia și descoperise locul în care urma să se desfășoare povestea.

Ion începu să se simtă epuizat. Deși scrisul îl dezgusta în acel moment, știa că nu putea să-l lase pe mai târziu. Dacă ar fi făcut o pauză prea lungă, risca să nu mai reia povestea curând, iar asta i-ar fi afectat traiul. Trăia din scris.

Pe stradă, unii oameni îl arătau cu degetul, alții șopteau pe la colțuri. Erau și unii care îl vorbeau de bine, dar și mulți care îl criticau. Lui nu-i păsa. Știa că scriitorii nu sunt iubiți ca oameni, ci doar pentru operele lor. „Scriitorii sunt cam ciudați,” își spunea.

După o scurtă plimbare până la magazinul din colț pentru a-și cumpăra țigări, se întoarse acasă. Acolo, îl așteptau cărțile și foile de scris. Camera era rece, fiind luna decembrie. Făcu focul în soba de lemne, iar în curând atmosfera deveni mai caldă și mai primitoare.

Se așeză din nou la birou, puse muzică și deschise o carte. După ce citi timp de jumătate de oră dintr-o traducere excelentă a lui Dostoievski, gândul că, într-o zi, îl va citi în limba rusă îl entuziasmă. Dar știa că mai avea de învățat limba.

Când i se făcu foame, coborî de la mansardă, își pregăti un ceai și mâncă o felie de pâine cu gem, apoi, scrise din nou câteva pagini din nuvela sa dar se simțea nesigur în legătură cu direcția în care mergea povestea.

Se liniști amintindu-și că avea o meserie – scrisul. „Cuvintele nu vor dispărea niciodată, atâta timp cât va exista umanitate,” gândi el.

În cameră era cald acum dar Ion încă simțea frigul din oase sau poate doar avea frisoane. Privirea îi căzu pe un pix de argint, un cadou de la sora lui. Îl luă în mână, îl așeză cu grijă pe birou și opri muzica. Avea nevoie de liniște.

Ieși puțin afară pentru câteva guri de aer proaspăt. Gândul la personajul său, George, îi trecu fugitiv prin minte, dar nu-l putu prinde pe deplin. Ajunsese acasă acum.

Cum se făcuse ora nouă seara, se puse în pat după ce mai înainte pusese cartea pe care o răsfoise frumos la loc și terminase ce mai avea de scris. A închis și laptopul, a stins lumina și s-a așezat în pat. Nu dură mult și adormi.

Era singur. Femeia sa îl părăsise. Se iubise mult cu ea, se plăcuseră sincer amândoi. Fosta sa femeie însă dorea doar o aventură. Dacă l-ar fi dorit de bărbat, ar fi acceptat planurile de căsătorie. Aceasta însă, la planuri de căsătorie, dăduse înapoi. El a acccepta tacit mulțumindu-se doar cu nopțile de dragoste pe care ea i le dăruise noapte de noapte.

Când se trezi a doua zi era duminică. Își luă haina cea bună și plecă la plimbarea de duminică. Întotdeauna duminica ieșea să se plimbe. Se plimbă puțin pe lângă copaci, pe lângă râul din apropiere. Pierduse contactul cu natura și vroia să se reconecteze. Începea să se simtă ca mai înainte, când era doar un copil și se scălda în râu. Aruncă o piatră în apa din fața dealului. Privi cum se unduiesc micile valuri provocate de căderea pietrei. Vru să mai arunce una, dar se răzgândi.

Cu toate că era deja curat pe mâini simți însă nevoia de a I și le spăla. Se băgă prin râul foarte puțin adânc cu picioarele și simți pietrele sub picioare, prin pantofii sport, cu talpă subțire. Îi plăcu. Era ca un fel de masaj. Se urcă apoi pe deal și se pierdu de ochii trecătorilor, care unii îl priveau să vadă ce face. Captase toată atenția.

Capitolul 6

Ion scriitorul își găsește femeie

Zilele treceau și el tot scria la nuvelă în mansarda sa. Era un pic boem, găseai ziare aruncate și cărți pe jos, cești de cafea nespălate, scrumiere necurățate. Îi venea din ce în ce mai greu să scrie. Scria de parcă ar fi mers prin nămol, prin lut, cu o pereche de cizme.

Îi era greu dar scria. Aceasta era meseria lui și trebuia să o facă. Avea de încasat în acea zi niște bani pentru o carte. Nu știa de ce, dar parcă sumele mari de bani provenite din cărțile de succes nu-l mai bucurau. Cândva se bucura. Acum însă bucuria ținea doar două-trei ore. Apoi lua autobuzul local și mergea prin diferite locuri să cheltuie banii pe diverse obiecte.

Uneori își cumpăra îmbrăcăminte, alteori electronice, și multe cărți. Avea deja titluri în minte pe care dorea să le citească, și după ce se întoarse de la piață cu un bagaj destul de consistent de hrană, lichide și haine noi, se duse acasă și comandă toată literatura lui Dostoievski pe care nu o avea deja în bibliotecă.

Începuse de ceva timp să-l cuprindă o oarecare depresie. Se ura și ura. Se ura pe el însuși. Îi era greu. Vru să iasă din depresie. Se apucă de mișcare, de sport. Acestea avură darul să-i prevină căderea într-o depresie adâncă. Se simțea mai bine acum. Nu-i mai era frică de tot felul de situații pe care și le închipuia. Avea o imaginație bogată și asta îi provoca uneori griji nefondate.

După ce s-a șters de sudoarea după alergarea de șase kilometri, a mâncat o ciocolată pentru a-și reface energia pierdută. Apoi a fumat o țigară și s-a așezat o oră pe pat, fără să facă nimic. Brusc, își aminti că nu terminase munca la nuvelă. Vroia să meargă la lucru, dar își propusese să stea în pat o oră și nu se împlinise ora. Mai avea un sfert de oră, dar nu avea răbdare să simtă tastele sub degete.

Se chinui să stea locului, însă când se împlini ora de odihnă, nu mai avea chef de scris, așa că își făcuse o cafea, deși era ora șase seara. Fumase o țigară și se așeză totuși chiar și fără chef la masa de lucru. Începuse greu, dar pe măsură ce scria, imaginația i se aprinse.

George era acum bunic în carte sa. Soția sa îi mai dăruise un copil care se născuse cam în aceeași perioadă în care se născuse și copilul fetei lui. Era și tată, și bunic în același an.

Știa că George, personajul din cartea, are o misiune și nu știa care. Împlinise totul, dar mai avea de împlinit ceva. Era vorba despre ceva măreț și nu era vorba de salvarea lumii.

Ion își găsi din nou liniștea într-o cană cu ceai cald. Era bine acum. Se simțea mai bine. Îi lipsea contactul sexual. Nu mai făcuse sex sau dragoste de patru luni. Mai frecventa din când în când prostituate de calitate. Mergea singur însă, și nu știa mai nimeni unde se duce și ce face, doar câțiva care păstrau tăcerea.

Acum el se duse să se spele pe dinți, să facă un duș cald, și se schimbă în pijamale. Ceva însă îi spunea că nu trebuie să doarmă. Așa că începu să scrie iar. Începu lucrul la încă o nuvelă în paralel. Scrise doar câteva rânduri și se opri. Deschise o filă nouă și se hotărî să-și scrie viața.

Acum nu mai avea nimic de pierdut. Pierduse ce avusese de pierdut. Îi era frig uneori, avea frisoane gândindu-se la teroarea pe care o răbdase în viața sa. Viața fusese dură cu el. Acum se hotărî să scrie o carte despre viața sa, să-și scrie memoriile. Erau multe ce ar fi putut scrie, ceva însă îl durea peste măsură. Suferea. Se hotărî să transforme suferința în roadă. Așa că folosea energia dată de suferință pentru a-și scrie memoriile. Începuse. Se făcuse patru dimineața și îl cuprinsese somnul, apoi s-a băgat în pat și s-a culcat.

A doua zi dimineața, mâncă o portocală și bău o cafea. Îi era bine. Avea bani, avea hrană, avea de toate. Laptopul îi funcționa și facturile erau plătite. Nu-i mai rămânea decât să se pună iar pe lucru. Înainte de a se așeza la masa de scris, a aprins o țigară. Nu o fumă ca de obicei ci lent. Și acum trăgea din ea cu sete. Fumul care îi ieșea din gură îl trăgea pe nas. Se simțea bine, se simțea el însuși.

A scris în ziua aceea douăzeci de pagini. Cumva se simțea rău din cauza asta pentru că nu-l presa nimeni să scrie repede și se gândise dacă nu cumva fusese superficial. Muza îi ședea în dreapta biroului. Era pisica sa de rasă, pe care o hrănea cu cea mai aleasă mâncare.

Se mai uită apoi în treacăt peste ce a scris. Mâncase multe litere, făcuse greșeli de ortografie, dar avea cine să-i corecteze textele. Avea cine să i le traducă. S-a dus apoi în bucătăria sa improvizată și a mâncat o omletă cu ceapă și măsline. Cândva lucrase ca bucătar și se pricepea să facă mâncare. Se gândi dacă să-și facă o supă sau nu. Renunțase la idee. Se sătură cu omleta servită dintr-o farfurie foarte scumpă și cu tacâmuri de argint.

După ce a băut două căni cu apă la temperatura camerei, s-a dus în dormitor să se așeze puțin pe pat. Nu de mult timp își formase obiceiul de a se așeza pe pat la amiază, după ce lua masa. Trase un pui de somn de jumătate de oră și ceva ca o spaimă îl trezi. S-a dus repede să urineze în baie. Nu era nimic, probabil ceasul biologic îl trezise că este momentul să mai lucreze ceva.

A pus mâna pe o carte de filosofie, apoi a lăsat-o deoparte. Știa că, dacă va vrea să studieze mai serios filosofia, avea nevoie de îndrumare. Totuși, a luat cartea înapoi și a început să citească introducerea. Era o carte subțire, ușor de digerat, ușor de înțeles și rapid de citit. Genul acesta de cărți îi plăceau lui.

Nici nu-și dădu seama când începuse să se facă seară. Își mângâie pisica blând, apoi își făcu patul pentru somn. Era ora 9 seara. Uitase ceva: să facă alergarea de dinaintea somnului. Cum nu avea chef de alergare, făcu doar o plimbare. Era mulțumit acum cu ce scrisese, cu ce făcuse în ziua aceea. După ce a ajuns acasă, a băut o ciocolată caldă, s-a spălat pe dinți, a băut o cană cu apă, s-a schimbat în pijamalele sale albastre, apoi s-a pus pe pat, a tras pătura și a adormit aproape pe loc.

Pentru a-l lua somnul de obicei făcea mișcare dar în acea zi nu făcuse iar pentru a-l lua somnul începuse să numere în gând. Își propusese să numere până la o mie. Cum niciodată nu ajungea la cifra aceea, tot încerca. Ajungea însă cam pe la două sute și îl lua somnul.

Dimineața, când se trezise, luă o gură de suc de fructe din paharul său aflat pe noptiera din lemn scump apoi s-a dus la chiuvetă să se spele pe față. Nu avea barba așa de mare și decisese să nu se radă în ziua aceea.

Își făcu un mic dejun ce consta dintr-o omletă cu puțină brânză și o cană de ceai negru. Se simți înviorat acum. A ieșit afară să se dezmorțească puțin, a făcut câteva exerciții de gimnastică, apoi s-a dus în casă și s-a schimbat în ținuta de zi. După asta s-a dus direct la masa de lucru. Nu știa cu care carte să înceapă. Avea două nuvele acum în lucru. Și-a făcut o cafea, a așteptat să se răcească, a fumat două țigări, a băut cafeaua și s-a dus să scrie.

Începuse cu chef. Inspirația îi veni pe loc. Se bucura scriind. Scriind, putea făuri lumi. Era o taină pentru el cum putea face asta și scria pentru că știa că cineva va avea de învățat din ceea ce el scria. Era ceva ce nu știa nici el bine, însă știa că scrierile lui sunt de un mare folos.

Nu știa când a trecut timpul. Începuse să i se facă foame, era ora doisprezece ziua. Cum nu avea nimic pregătit, își făcuse o porție mare de cartofi prăjiți. Înfulecă repede porția de cartofi prăjiți cu pâine și, după ce bău o gură de suc de fructe, se ridică de la masă.

Pusese vasele murdare în chiuveta din bucătărie, împreună cu tacâmurile și paharul, iar apoi se duse să se întindă jumătate de oră pe pat. După ce se ridică, merse la toaletă să se ușureze. Se simțea mai bine acum.

Deschise laptopul și începu iar să scrie. Nu-i venea în minte nicio idee genială, așa că scria din inerție, cu grija de a nu deveni monoton. S-ar fi simțit în scrierea lui dacă ar fi devenit monoton. Nu era un novelist prea experimentat, deși scosese pe piață doar câteva nuvele anterior, avusese succes. Câștigase bani frumoși de pe urma cărților sale, după lungi și consistente eforturi.

Gândul îi zbura spre altă idee, spre altă idee de nuvelă. Se gândi cum poate introduce ideea aceasta nouă în nuvela prezentă. Era chiar genială ideea: se făcea că George ar fi putut crea pe bune lumi, oricum ar fi vrut el, că orice om poate crea o lume, așa cum vrea, și era pe bune treaba aceasta, putea fi dovedită chiar de oamenii de știință. Cum?

Între timp își găsise un suflet să-l aibă cu el, o femeie mult mai tânără, supusă, umilă, care îl ajuta la menaj și căreia îi mai citea din scrierile sale. O plătea cu o sumă modică și între timp avea să-I devină concubină.

Îi trezise interesul pentru scris Ioanei, concubinei. Și ea ar fi vrut să-și creeze lumea ei. Și-ar fi clădit o casă frumoasă, cu încălzire în ea, cu mobilă de lux și tot ce trebuie, și cu o grădină în jurul ei, alături de el, de Ion.

Serviciul ei era doar un pretext, voia să fie lângă el, îi simțea spiritul ascuțit, îi simțea imaginația bogată, bunătatea și, în același timp, cruzimea lui. Era un bărbat crud dar și milos și drept în judecată în același timp. Nu era frumos la înfățișare, însă avea niște ochi parcă veniți din alte timpuri străvechi, ca ai unor vechi nobili. Probabil în arborele lui genealogic avea vreo rudă ce fusese cândva prinț sau împărat, își spunea. Oricum, avea un aer nobil ce impunea respect.

„Vreau lumea mea”, spusese Ioana. „Creeaz-o!” spusese Ion. „Spune-mi cum ai vrea să fie!” Aceasta îi descrise lumea și casa pe care o voia în cele mai mici amănunte, până și culoarea de la mânerul șifonierului. Ionuț nu obosea ascultând-o. Îi plăcea lumea ei.

Când a ajuns la dormitor, privirile celor doi se aprinseră, se apropie de ea și inevitabil avu loc actul, pe patul său. Se duse pe balcon să fumeze țigara de după. Ea nu fuma. El avea grijă doar să trăiască clipa și o trăia din plin.

Era seară acum, partida de amor îl întrerupse din muncă și se simțea vinovat că nu a scris cât trebuia să scrie, cât își propusese el însuși să scrie într-o zi.

El era ca o mașină de făcut sex, de scris, de tot. În general, când se apuca să facă ceva, era foarte tenace și energic. Rareori îl părăsea acea poftă de viață și energie care zăceau în el latent și învățase încă de mult timp să le ascundă, pentru a nu părea nebun în ochii celorlalți.

Când alerga era la fel de rapid pe ultima sută de metri ca un alergător de elită. Cei care îl priveau îmbrăcat sport, și alergând pe ultima sută de metri, își făceau cruce. Uimirea îi cuprindea, mai ales că el nu era chiar la vârsta când să poată asta.

Se așeză lângă ea, ușor, pe pat, sfârșind cu scrisul și încălcându-și astfel propria regulă de a scrie minim o mie de cuvinte pe zi. Laptopul îl lăsă deschis, ca un fel de lumină de veghe, se simțea mai conectat în felul acesta. Ioana, avea să-i dăruiască după nouă luni o fetiță, blondă, semănând bunicii lui Ion.

Gândurile i se încurcară lui Ion, ideile i se împleticiră, nu mai știa unde era firul narativ, nu mai știa de George, personajul său principal din cea de-a treia nuvelă, și se gândea acum, în mod ciudat, dacă nu cumva scrierile lui sunt premonitorii, la fel ca cele a lui Jules Verne sau Nostradamus. Totuși, nu spuse asta Ioanei, pentru că l-ar fi considerat nebun, sau cel puțin așa credea el.

Gândul ăsta tot nu-i dădea pace. Mai fuseseră scrieri de genul acesta, premonitorii, o știa pentru că citise mult și se confruntase cu multe situații în viață. Știa că uneori oamenii pot prevedea anumite situații.

Nu știa ce să facă acum. Era confuz. Nu-i mai ardea nici de făcut dragoste. Avea o energie încă neconsumată în el, vroia să facă ceva, să înceapă o activitate. S-a dus să-și aprindă o țigară pe balcon și o fumă până la jumătate, apoi o stinse. Era săturat de tutun.

S-a dus apoi până în bucătărie și și-a făcut un ceai. Avea un ceainic vechi. Pusese pe aragazul său electric să fiarbă apă și își pusese un plic de ceai într-o cană primită cadou. Era o cană primită cadou de la fosta sa concubină.

Ceaiul avu darul să-l mai liniștească. Se simți mai bine acum. Energia era încă în el neconsumată. Mâncase bine la prânz. După ce schimbă într-o ținută sport, își sărută actuala concubină și se duse să alerge cei șase km pe care îi străbătea în fiecare seară, fie mergând, fie alergând. Era ca un fel de cardio pentru el.

Mișcarea îi pria. Putea să doarmă mai bine în urma mișcării. Putea chiar să facă dragoste mai bine pentru că mișcarea îi punea sângele în circulație în zonele periferice. Se simți mai bine când ajunsese înapoi acasă și își făcuse o ciocolată caldă. Mai luă pe lângă asta un baton de ciocolată, pe lângă ciocolata caldă pe care o băuse dintr-o sorbitură. Se simțea mai bine acum. Serotonina, hormonul fericirii, își făcuse efectul din plin. După ce fumase și o țigară, se simțea ca în al nouălea cer, mai ales văzând-o și pe ea goală pe jumătate în patul lui, dormind liniștită și satisfăcută.

Se schimbă în pijamale și se așeză lângă ea. Ea îl simți în somn, îl îmbrățișă, își puse capul pe pieptul lui și îl sărută involuntar, simțind nevoia instinctual. Îi era ca un fel de protector, ca un fel de tată. Îi simțea puterea, știa că doar el va putea să o protejeze de relele acestei lumi, de oamenii răi, și să-i ofere un viitor.

Adormiră amândoi și ceea ce îi trezise era soarele dimineții care străbătea fereastra de termopan, asta după ce el, în prealabil, înainte de culcare, nu uitase să dea jaluzelele deoparte, tocmai ca dimineața să bată soarele în cameră, când va răsări.

Primul care deschise ochii, plin de mulțumire, era el. Soarele blând îl mângâia pe creștet, îi mângâia fața și ochii, și trupul până la gât. Ea îl simți că se trezise și se mișcase. După ce se mișcase, se trezi cu totul. Zâmbi și își apropie fața de a lui. Își uniră obrajii, apoi ea se duse să-și facă programul de dimineață.

El deschise radioul și auzi o știre care îi plăcu. Apoi, după ce mai ascultă ceva muzică, ea îl chemă la cafea. El se conformă. Uitase pachetul de țigări pe noptieră, așa că s-a dus să-l ia de acolo.

Îi văzu lenjeria ei, pe pat, și se excitase. Era excitat și se duse lângă ea zâmbind tâmp. Se duseră amândoi pe pat și făcură dragoste pentru a calma situația, apoi își reluară cafelele după ce se șterseseră cu șervețele umede, lucru pe care ea avu grijă să i-l facă și lui, pentru că îl iubea.

Erau vreo două săptămâni de când lucra la nuvelă. După ce servise micul dejun, și ea și el s-au dus în biroul său și s-au așezat la masa de scris. Ca întotdeauna, aproape, își aprinse o țigară, o fumă, apoi începu să scrie. Starea de bine pe care o simțea, cu soarele mângâindu-i fața, cu ea prin prejur, cu căldura din casă și cu micul dejun pregătit de ea, se transmitea și personajelor lui, și se cunoștea și în scris.

După ce își scrisese norma de o mie de cuvinte, luă repede o carte și începu să citească. În fiecare zi citea cam o oră sau două. Uneori chiar patru ore pe zi. Felul acesta de a fi al lui, ca scriitor de nuvele, îi făcea bine. Era mai cult, avea mai multe cunoștințe și îi menținea inspirația la cote înalte. Întotdeauna avea idei și niciodată nu rămăsese în pană de idei.

Se cufundă în citit în ziua aceea. Îl atrăgea subiectul și povestirea în așa fel încât uită complet de ea, de faptul că trebuie să mănânce, și când se dezmetici mai bine, era deja seară. Și cel mai important: lui nu-i era somn. Terminase de citit cartea toată. Cartea era despre drogurile nazistilor și ce droguri foloseau pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Se gândea că anfetamina, care pe atunci era legală, acum este o substanță interzisă. La fel cum era și cocaine pe timpul lui Freud care și consuma în acele vremuri.

Ea îl chemă la masă. Acum era sâmbătă și el îi propusese ca, după masă, să iasă la cumpărături. Chiar când ieșiră din casă, pe ușă, avu un fel de revelație: știa tot despre George, personajul său din carte. Îl știa pe de-a rostul, îi cunoștea și alunițele, semnele de pe corp unde fusese rănit când era copil, știa ce șosete purta în fiecare zi, când și unde și le schimbase. Când spun tot, chiar tot.

Dori să se întoarcă și să scrie cât mai mult din ceea ce știa, însă Ioana, concubina actuală, îl opri și îl sfătui să meargă unde se porniseră. Când ajunseseră cu mașina lui roșie la magazin, în fața magazinului era un om care fuma, și era chiar George, așa i se păru lui doar. Era foarte obosit. Acum îl vedea pe George în oameni. „Doamne, ciudați mai sunt scriitorii aceștia”, se gândi ea. Numai ea îl iubea și îl putea înțelege pe deplin.

Când se întoarseră acasă, erau frânți de oboseală. Nu mai doreau nimic, decât să se culce. Despachetară și puseră cumpărăturile alterabile în frigider. Nu prea vorbiră între ei, și apoi, după ce se spălară pe picioare, se schimbă în pijamale și se băgară în pat.

Ceea ce trăiseră ei fusese ca o lună de miere. Vreo trei săptămâni de zile trăiră așa, ca în povești. Făcură dragoste ca niciodată amândoi în aceste zile. Se simțeau al naibii de bine împreună. Plăcerea era din partea ambilor și acest lucru îi ținea împreună. Când avea să dispară această plăcere ori aveau să se despartă, ori ar fi intervenit obișnuința între cei doi și ar fi rămas împreună din inerție și din greutatea cu care și-ar fi găsit alt suflet lângă ei. Nu mai erau la prima tinerețe. Erau la cea de a doua tinerețe. Acest lucru nu-i împiedica însă să se iubească și să se respecte unul pe altul. Era, pe scurt, o perioadă de vis între ei.

Când se trezi dimineață, Ion se trezi înspăimântat. Nu mai știa ce i se revelase ieri, adică uitase totul despre George, despre viața lui și lumea lui. Știa că-și propusese să nu uite ceea ce i se revelase despre personajul său și totuși uitase. Înspăimântat aproape, se duse să-și facă o cafea. După ce o băuse și-și aprinse o țigară, scormonea prin memorie după George, îndreptându-și ochii în partea stângă. Cum căuta adânc, găsi.

Nu-i trebuise decât un singur lucru din ceea ce i se revelase ieri despre personajul nuvelei sale, un singur lucru, și deja începea să-i revină în minte totul despre personajul principal. Acum știa tot. Nu mai avu răbdare să termine țigara și cafeaua, luă scrumiera, le puse pe jos în camera biroului, și scruma la întâmplare riscând să dea scrum pe jos. Își deschise în grabă laptopul și începu să scrie cu fervoare.

Scria tot ce-i venea în minte, cu gândul să nu piardă nimic. Știa totul despre el, totul, însă nu putea scrie tot ce știa, pentru că ar fi avut de scris toată viața despre George, așa că scria doar ceea ce i se părea lui mai demn de știut.

Se trezi și ea, îl găsi la birou, prins în lucru. Lui nu-i mai păsa de nimic, nu vroia să mănânce, nu vroia să bea apă sau cafea. Vroia doar să scrie. Și scria. Nu se mai oprea din scris. Simți cum îl dor mâinile și cum îl doare spatele de stat aplecat peste tastatură. Sub taste se strânse sudoare de la degete dare el tot scria. Era nebun. Sau cel puțin era nebun în acea zi. Sau scria ca un apucat, ca un maniac, ca un nebun. Ea nu știa cum să-l oprească. Nu mai vroia mâncare și ea intrase la griji.

Când, deodată, un miros plăcut umplu camera. Era mirosul mâncării lui preferate, mâncarea pe care mama lui, cât timp trăia, i-o pregătea cu drag. De data aceasta îi gătise ea. Ea îi găsise leacul și-l ademeni cu mâncare pentru a-l face să ia o pauză.

Brusc aproape, lăsă laptopul și scrisul, iar acum că știa totul despre personajul George, își spuse sieși că și mâine e o zi și poate scrie și mâine. Așa că se duse să înfulece ceea ce ea pregătise. Mânca cu o poftă fenomenală. Înșfăca mâncarea cu mâinile, nici măcar nu folosea cuțitul și furculița, o băgă în gură și mesteca ca un sălbatic. Bău apă. Avea burta plină. Nu vroia acum decât să doarmă.

După ce-și făcură obiceiurile de seară – spălatul pe dinți, patul, schimbatul în pijamale și câteva întinderi ale mușchilor și după ce citiră amândoi câteva pagini din cărți diferite, s-au pus în pat și au dormit, nu înainte de a discuta ceea ce aveau de făcut a doua zi. El avea de citit cinci capitole dintr-o carte, de scris norma de cuvinte la nuvelă și de răspuns la toate e-mailurile. Ea, de gătit, curățenie și de vizitat una dintre rudele care locuia în apropiere. Asta îi plăcu lui, deoarece avea mai mult timp de petrecut singur.

Îi plăcea ca atunci când lucra, adică mai ales când scria și citea, să fie singur. Adormiră amândoi. Când se trezi dimineață devreme, Ion scriitorul se duse să-și pregătească micul dejun și să i-l pregătească și ei. Îi plăcea să-i facă mici surprize. O iubea. Îi pregătise niște ochiuri perfecte și ceai. Când ea se trezi el se duse să-i servească micul dejun la pat.

O privea lung. Ea nu era la prima tinerețe dar era cum nu se mai poate de frumoasă și cu un trup de zeiță. Era goală iar pătura groasă îi acoperea partea intimă la care el acum se gândea într-un fel nevinovat, artistic, pur, ca un copil.

După ce își făcură ambii treburile de dimineață, el se retrase la masa de lucru, iar ea se duse la manichiură.

Simțea un fel de tensiune în el însuși. Ar fi vrut să spună tot despre George. Erau atât de minunate lucrurile pe care le știa despre personajul său principal, încât ar fi vrut să împărtășească tuturor ce fel de om minunat era el și ce lucruri frumoase înfăptuise. Era pentru prima oară, după mult timp, când începuse să creadă iar în frumos. În frumusețea sufletească și trupească și în bine. Exista cu adevărat, da, frumusețea, curățenia, puritatea, toate existau, și se simțea bine știindu-le acolo, că ele există.

Un sentiment nobil îl cuprinse. Știa că toate acestea, toată starea de beatitudine poate exista pentru totdeauna. I se revelase asta. O și putea descrie în cuvinte, și chiar și-o notase: „e ca un câmp mare, unde e cald și bine, unde nu ai nevoie de nimic, doar trăiești și starea de bucurie e neîntreruptă”. Era ceea ce se numea rai în accepțiune general.

Nu știa cum poate ajunge acolo, știa că trebuie să fie un om bun. Intuia că poate ajunge acolo. Din punct de vedere al faptelor, nu corespundea – era desfrânat, doar se împreunase mai devreme fără căsătorie religioasă, și asta nu-i dădea pace. Vroia neapărat ca după ce viața lui fizică se va fi terminat să ajungă în locul cu bucurie pentru totdeauna.

Nu scrisese și se gândea la asta. Sună la un magazin online să comande o Biblie. Îl căuta pe Dumnezeu. Cum era nu chiar tânăr, începuse să se gândească la moartea lui. Cândva trebuia să se întâmple. Și era o certitudine. Se va întâmpla. Cândva va muri. Și vroia cu tot dinadinsul să-i fie bine după.

Se mai liniști apoi din acea fervoare și începu să scrie lent, în continuare, nuvela. Acum că știa tot și nu prea avea chef de scris. Se hotărî să dezvăluie publicului doar o parte. Nu merita lumea să știe tot. Vor crede? Mai ales că era considerat doar un scriitor nebun?

Oare scriind despre ceea ce i se revelase nu ar fi fost o pângărire a sentimentelor sale? Deseori se gândea mai mult la alții decât la el. Suferea deseori mai mult pentru necazul altora decât pentru al lui. Era un scriitor, cam toți scriitorii fac la fel.

Se puse iar pe scris și scria în continuare să atingă norma de cuvinte pe care el însuși și-o impusese. Vedea asta ca pe ceva sacru. Trebuia să o facă, trebuia să scrie. Era meseria lui. Din asta își câștiga pâinea, și mai mult decât atât, din asta își cumpărase o casă și strânsese o avere frumușică. Nu publica doar cărți ci se ocupa și cu scrisul pe diverse site-uri. Scria cam despre orice. Citea mult din diverse domenii, și acest lucru îl ajuta mult. Și, cum avea și o experiență de viață bogată, se cunoștea în scrisul său. Lumii îi plăcea pur și simplu să-l citească. Îi plăcea să citească ceea ce el scria.

Nu era iubit prea tare în societate, era admirat ca scriitor și respectat pentru ceea ce făcea. Unii care nu îl cunoștea prea bine erau cârcotași: “Scriitor… ce meserie și asta… pe semne că moare de foame.” El trăia confortabil și în ultima perioadă începuse să fie împlinit financiar. Muncise mult, atât de când se apucase de scris cât și înainte de a se apuca. Lucrase pe șantier, fusese taximetrist, fusese ospătar, se înrolase chiar și în armată pentru o perioadă. Tot ceea ce îi plăcea însă mai mult și lucrul cu care se simțea cel mai împlinit era scrisul și cititul.

Își dăduse seama încă de mic copil de importanța cuvântului scris, de importanța de a ști cum să interpretezi un text, fie el și un articol de lege. Avea putere acum. Un gând nostalgic îi veni ușor în minte. Se gândea la fostele lui concubine. Auzise că nu o duce prea bine una dintre ele. Îi părea rău pentru ea. Știa că, chiar dacă îi făcuse ceea ce făcuse, așa sunt oamenii.

În timp ce se gândea la toate acestea, scria. Era singurul om de pe pământ care se putea gândi la patru lucruri deodată și să și scrie în același timp. Avea o atenție distributivă dezvoltată și era un om foarte atent. Când isprăvi, se mai gândi la ea, la fosta lui concubină.

Terminase de scris norma de o mie de cuvinte. I se făcuse brusc foame și, parcă citindu-i gândurile, noua lui iubită intră în casă cu o sacoșă plină de covrigi aburinzi și ceva salată. Deși era anotimpul rece, cumpărase verdețuri de la o seră, ceea ce îl încânta. Cum Ion iubea ceaiul, se duse să-și pregătească unul fierbinte în care adăugă un praf contra răcelii, cumpărat de la farmacie.

Îl sorbi repede, așa cum îl învățase mama lui, după care ieși pe balcon să fumeze o țigară. Îi era în continuare foame, dar se simțea bine după ceaiul fierbinte. Ea îl chemă la masă, unde îi puse o salată de verdețuri, o cană cu apă și un coș cu patru felii de pâine. Râdea în sinea lui, gândindu-se ce gospodină proastă era. Afișă un zâmbet ștrengăresc, iar ea nu putu ghici la ce se gândea el. Chiar dacă nu era o gospodină bună, performanțele ei sexuale compensau, și asta era tot ce dorea el de la o femeie.

Mâncă tot și mai ceru o porție, doar pentru a-i satisface orgoliul. Ea, mândră, îi mai puse o farfurie. Zâmbi din nou ștrengărește, iar ea, neputând ghici la ce se gândea, puse totul pe seama mâncării pe care o considera bună, interpretând zâmbetul ca unul de satisfacție.

Deși era bărbat și știa că femeile au o inteligență emoțională mai ridicată, ar fi trebuit să-și dea seama la ce se gândește el. Totuși el se deosebea de alți bărbați și avea o inteligență emoțională crescută și un simț ascuțit. Supraviețuise războiului. Cu câțiva ani în urmă, fusese chemat să lupte și, neavând de ales, plecase. Se întorsese viu și decorat, după ce condusese o trupă de comando chiar în inima dușmanului, reușind să-i înfrângă hotărât. Aceasta demoralizase inamicul, făcându-l să reconsidere forța armatei țării sale.

Ion era un om călit, în cel mai deplin sens al cuvântului. Un om trecut prin viață, care știa multe din practică, nu din cărți, cum știau alți scriitori.

 

Capitoul 7

Personajul real e Cezar, care a scris despre Ion și George

Cezar se trezi. „Ce naiba?” se întrebă el. Femeia lui îl chemă, iar lui i se păru că-l striga Ion. Îl striga Cezar, dar suna ca și cum ar fi fost Ion, de parcă cele două nume erau aceleași.

– Ce e cu mine aici? o întrebă el.
– Ai leșinat, spuse ea.
– Cum mă cheamă?
– Cezar, spuse ea. Liniștește-te!

Îi dădu o băutură caldă, amară.
– Bea asta, o să-ți fie mai bine.

El o bău fără să se strâmbe.
– Am avut un fel de vis și am scris despre un personaj scriitor pe nume Ion care scria despre un personaj pe nume George..

– Știu! Știu tot ce ai visat, știu totul. O să fie bine. Liniștește-te, întinde-te pe fotoliu. Uite, dacă vrei, ai țigările pe masă, lângă laptop.

Cezar suferea de o combinație între epilepsie, bipolaritate și schizofrenie. Își scrisese toate halucinațiile chiar halucinând. În criza sa, scrisese o nuvelă, o operă ciudată și întortocheată pe care nimeni nu o mai făcuse până atunci, despre un scriitor Ion care scria despre un personaj George. Avusese un fel de semicriză: scria mecanic, inconștient, apoi, epuizat, leșinase. Soția lui îi dăduse pace să scrie, știind că pentru el era vital.

Probabil era cea mai interesantă nuvelă scrisă în criză. Nimeni până la el nu mai făcuse asta. Era cât se poate de real acum.

Cezar trăiește în Spania și este conducătorul unui oraș de acolo. Scrie ocazional și a publicat doar două cărți: una de poezii și un roman prost conceput, cu un fir narativ slab. Nu avusese succes cu cărțile sale. Când îi venea cheful, mai scria, era o pasiune de-a sa. Muncea și în via sa, moștenită de la părinți, provenind dintr-o familie de rang. Un străbunic de-al lui fusese mâna dreaptă a regelui.

Soția îl iubea mult, îi plăceau ochii și chipul lui, care avea trăsături feminine. Semăna cu personajul său și era bun la pat, mai bun decât toți bărbații pe care îi avusese ea înainte. Avea însă problema epilepsiei, moștenită de la mama sa. Calitățile lui de om și scriitor compensau.

Îi pregăti un ceai și ceva de mâncare. „Gata”, își spuse ea. De acum se va odihni. L-a condus spre pat, unde era cald, l-a pus în pat, l-a învelit și a dormit douăzeci de ore fără întrerupere. Când se trezi, se simți refăcut. Prima oară merse la toaletă, unde se spălă pe față. Apoi, se duse în bucătărie și găsi pe masă micul dejun, deși era ora 11:30 PM.

Luă ceaiul, gemul și pâinea cu unt și mâncă cu poftă. Îi era foame. După ce își potoli foamea, se duse din nou în cameră și, fără griji, se întinse sub plapumă. Era cald și adormi din nou.

Ea se strecură ușor lângă el. Dormiră amândoi, pentru că și ea era obosită după ce îl veghease. Se trezi prima dimineață, în jurul orei cinci. Era o zi de weekend, o sărbătoare, și nu aveau nimic de făcut în ziua aceea.

În cameră se mai răcise. Se duse să aprindă focul cu lemne, îl înteți, făcu din nou cald și se puse înapoi lângă el. Apoi adormi din nou. Când se trezi, simți un miros frumos în cameră. El îi pregătise micul dejun și o prăjitură preferată. Era acum bine.

Se simți iubită. Acesta era singurul și cel mai important motiv pentru care rămăsese lângă el, chiar dacă era bolnav, avea crize, intra în transe și uneori era insuportabil. Îl iubea pentru că se simțea bine lângă el, iubită și în siguranță.

El era un bărbat puternic, atât fizic, cât și psihic, în ciuda bolii sale. Era inteligent, având o inteligență ascuțită, și cunoștințele lor îl respectau. Concetățenilor le inspira frică și, în același timp, era șarmant. Ajuta pe toți cei care îi cereau ajutorul, chiar dacă nu avea nimic de câștigat. Prin asta, își câștigase respectul și autoritatea, fiind îndemnat, deși nu voia, să candideze la următoarele alegeri locale de primar.

Una dintre prietenele ei îl îndemnase să facă acest pas, considerându-l un om care simțea durerea celorlalți, înțelegea problemele și dorea ca toată lumea să fie fericită. Acum ea mânca prăjiturile cu poftă. Erau mai delicioase ca niciodată, desertul ei preferat. El adăugase câteva ingrediente noi și schimbase puțin rețeta, învățat fiind să facă asta de o bătrână. Gustul era atât de bun încât o destinsese complet. Ar mai fi vrut, dar nu mai erau. Se mulțumi cu atât.

Fiind duminică, se îmbrăcară frumos și elegant, pentru plimbarea de duminică. Merseră într-un parc din apropiere. Deși copilăriseră acolo și ar fi trebuit să fie plictisiți de peisajul superb, acum îl vedeau ca pentru prima oară. Inspirau și expirau mirosul orașului.

Tăceau și se simțeau bine. Nu se gândeau la nimic. Tot ce făceau era să se plimbe și să tacă, fără ca tăcerea să creeze tensiune între ei. Nu simțeau nevoia să vorbească. Erau pe veci iubiți, se plăceau pe veci și nu le mai trebuia altceva. Aveau probleme individuale care îi țineau cu picioarele pe pământ și le aminteau că trăiesc însă între ei era pace.

“Ce se va întâmpla cu manuscrisul?” Se gândi ea şi intui că e valoros. El nu se gândi la publicare; îi ajungea doar că reuşise să-l scrie şi îl ţinea aproape de el, în biroul lui şi aproape de inima lui, ca pe un copil de care trebuie să aibă grijă, încă mic, şi care nu trebuie expus.

Un prieten de-al lor îi sfătuise să-l publice la o anumită editură, însă ei refuzaseră. Ştiau că sfaturile de cele mai multe ori vin din dorinţa omului de a influenţa, de a fi influent. Şi mai ştiau că sfaturile pot fi date în interese proprii. Aşa că ei nu ascultau de sfaturi.

În schimb, îl publicară după un timp pe internet, pe o pagină proprie. Nu doreau bani. Aveau din ce trăi, aveau cea mai întinsă şi mai bună vie din toată Spania. Aveau servitor și lucrători care le lucrau via și pe care îi plateau bine. El voia să împărtăşească acea bucurie, cartea, tuturor celor care vor vrea să o citească.

Erau în camera lor și era călduţ, iar el îi făcu ei semn să se dezbrace. Ea își dădu lenjeria jos și desfăcu picioarele, ascultând de porunca lui. El luă un prezervativ și i-l dădu ei. Ea îl desfăcu și i-l puse. Apoi începură să facă sex. După ce terminară el ieși la o țigară. Ea stătea pe pat. După asta el îi zise: vreau un copil! Ea stătea pregătită și nu scoase o vorbă. Mădularul i se întări, deși nu erau mai mult de cinci minute de când terminase, și o pătrunse. Ea gemea. Asta îl excitase mai tare, și de-acum începură să facă sex ca animalele, sălbatic. El terminase, și se aruncă lângă ea și adormi instant.

Peste două-trei luni avea să afle că este gravidă. Avea o fetiţă, sănătoasă. Avea să fie brunetă, să-i semene lui. El ieşi, după ce se trezi, la o plimbare pe o faleză. Acolo văzu din depărtare un cerşetor. Când îl văzu mai bine era fostul lui rival în dragoste, cel care i-o furase pe ea.

Erau prieteni de mici. Cu toate astea el îi pusese multe piedici în multe afaceri personale. Numai cu asta se ocupase toată viaţa. Deşi pe faţă, în trecut, îşi vorbeau frumos, fostul lui rival în dragoste îl dispreţuise permanent, îi băgase intrigi în aşa fel încât să întoarcă multă lume împotriva lui. Prin influenţa pe care o avea, îi făcuse mult rău, îşi epuizase toate armele, toată muniţia. El, Cezar, doar răbda.

Peste vreo câţiva ani, inamicul avea să devină un om simplu, care trăia din mila oamenilor şi care îl mai puneau la muncă şi îi dădeau de mâncare. Dormea pe unde apuca, se degradase. Era ca un fel de pedeapsă divină.

De data asta, însă, Cezar nu-l băgă în seamă, iar el, cum era pierdut, nu-l remarcă, nu-l cunoştea de la acea distanţă. Şi oricum nu ar fi avut ce să-i spună.

După ce trecuse de el, merse până la un bancomat din apropiere şi, în drum, găsi o floare, care, deşi era un trandafir, nu părea plantat intenţionat de nimeni. Părea ca şi cum ar fi răsărit acolo din întâmplare. Era roşu. Un roşu aprins. El îl culesese şi îl luă cu el cu gândul să-l ofere primei femei care îi iese în cale.

Prima femeie care îi ieşise în cale era o femeie amărâtă, între două vârste, care nu se aranja, nu se machia; se vedea că fusese umilită şi nu se mai preţuia pe sine. Era îmbrăcată prost, însă el făcuse aşa cum îşi propusese singur. Îi dădu trandafirul. Ea luă trandafirul, uimită. Toată treaba aceasta se petrecu fără cuvinte între ei. Apoi el trecu mai departe fără o vorbă, fără să aştepte mulţumiri, fără să i se mulţumească, deoarece ea rămăsese cu gura căscată.

Peste o zi avea să mai treacă pe acolo şi pe acea femeie avea să o mai vadă. Era aranjată acum, cu părul frumos pieptănat şi vopsită, îmbrăcată bine, şi strălucea. Acel simplu gest al său îi redăduse încrederea în oameni şi stima de sine. Nu crezuse că putea fi al ei, dar o făcuse să se simtă bine acel gest nebunesc al lui. Se simţea apreciată acum. Şi îl iubea, dar nu ca pe bărbatul ei, ci ca pe un om.

Apoi el se duse acasă fără să povestească nimic ei. Ea oricum nu s-ar fi simțit amenințată în niciun fel de nicio femeie, deoarece legătura lor era prea strânsă, erau suflete pereche care parcă de mult timp nu se întâlniseră şi acum se hotărâseră în gând să nu se mai despartă, o hotărâre definitivă. Erau siguri unul pe altul în ceea ce priveşte asta.

Când ajunsese acasă, îi ceruse ceai. El bea un ceai foarte special, care nu se găsea decât foarte greu, şi niciodată la plafar sau în farmacii, doar la femei bătrâne, care nu se ştia de unde îl aduc.

Era un ceai foarte scump, un singur fir din această plantă îl costa cât mesele pe o săptămână. Acel ceai îl bea doar când simţea nevoia, şi niciodată mai des de o dată pe săptămână. În caz în care nu simţea nevoia să-i simtă gustul, îl bea voit. Şi nu bea mai mult de o cană. Ceaiul respectiv avea un effect special.

Nu îl bea cu zahăr. Totuşi, lui i se părea foarte bun la gust. Avea o cană specială din care bea acel ceai, o cană care se asemăna cu cana din nuvela lui, cea de diamant. Era joasă, ca un fel de cană din care beau cei din Orient, doar că fusese făcută din lut, de un olar, care mai târziu avea să afle că a devenit celebru pentru arta olăritului. El cumpărase cana când el era un începător.

El, Cezar, care era un artist în felul lui şi iubea arta, ştia că la începutul carierei lor artiştii și olarii inclusiv au operele cele mai bune la începutul carierei lor.

După ce bău acel ceai îl luă o senzaţie plăcută. Se simţea excelent, ca şi cum nu ar fi avut nevoie de nimic. Nici de mâncare, nici de sex, de nimic; se simţea mulţumit, împlinit și ma mult decât atât. Era un ceai fără substanţe interzise, doar un ceai cu anumite calităţi.

Acum zăceau amândoi în pat, beţi de fericire. Se îmbătau unul cu altul. Efectul ceaiului le trecuse şi nu avusese decât darul să-i calmeze oarecum, să îndepărteze stresul cotidian.

Acum doar se priveau unul pe altul în pat, se priveau de vreo jumătate de oră în continuu. Nu se mai săturau de privit unul la altul. Își studiau atent unul altuia sprâncenele, gura, nasul, obrajii, urechile…se cunoşteau încă o dată, deşi mai făcuseră asta, însă treaba asta o făceau regulat, o dată la câţiva ani, după ce fizionomia li se schimba, la fel şi privirile. Privirile lor erau din ce în ce mai plăcute unul pentru altul la fel cum vinul cu cât învechește cu atât este mai bun. Aveau şi o cultură de măslini, despre care am uitat să vă spun. Deoarece nu era mare se ocupa o bunică de-a lor de ea.

Apoi, după ce deciseseră ei că nu trebuie să se mai privească, de comun acord, se luară de mână, se mângâiară pe mână, şi plecară: unul la toaletă, iar celălalt afară, pe balcon. El îşi aprinse o ţigară. Ea plecă repede să gătească. Era una dintre cele mai harnice femei din lume şi bunica lui o învăţase să gătească pentru el.

Se iubeau la nebunie şi se duşmăneau când aveau ei chef dar într-un mod plăcut, drăgăstos, certându-se, tachinându-se, împăcându-se şi iubindu-se iar, cu patimă, sau doar sex, însă erau unul pentru altul. Erau suflete pereche.

El îşi aduse aminte de manuscris. Nu mai ştia, pierduse şirul evenimentelor. Deoarece era primarul orașului consiliul local de la primărie și cetățenii îl ţinuseră ocupat tot timpul cât era la serviciu, vreme de trei luni închiate. Nu avusese timp pentru nimic şi acum avea timp să se iubească cu ea.

Profită de clipa de răgaz să se îmbrățișeze, înainte ca mâncarea să ajungă la temperature optima pentru mâncat. Deși știau că e doar un obicei neimportant dintre ei doi să facă asta înainte de masă, totuși păstrau acest obicei încă de la începuturi, din prima lor cină la restaurant. Atunci, el i-a tras scaunul ei să se așeze ea și a făcut o mică glumă: s-a prefăcut că scapă guma de mestecat pe părul ei, spunând: „Vai, guma!”

Ea la început s-a speriat grezând că are gumă de mestecat în păr, apoi a râs cu poftă înțelegând din prima gluma, care nu era despre guma de mestecat, ci despre altă gumă folosită de adulți pentru scopuri mai intime. I-a plăcut faptul că era direct. Au mâncat amândoi cu poftă. Și după aceea a fost poveste.

El avea să intre într-o nouă sesiune de lucru la primărie, de data aceasta de șase luni. Avea lucrări importante pe teren și deși el conducea, muncea cot la cot cu lucrătorii, uneori chiar el dând tonul la lucru. Și din acest motiv era iubit de locuitorii orașului.

Când a plecat să-și ia servieta și să meargă la lucru, uitase că trebuie să mai facă ceva, sau mai bine spus s-a prefăcut că uitase pentru că ieșise din casă și s-a întors înapoi zâmbind, apoi și-a lipit buzele de urechea dreaptă, neșoptindu-i nimic. Asta i-a dat ei un fior.

Mereu o surprindea cu câte o schemă de-a lui nouă de dragoste. După ce a plecat s-a urcat în mașină și dus a fost. Uitase să-și ia apă cu el însă știa că la birou avea. Afară era cald, incredibil de cald, mașina avea aer condiționat, însă nu funcționa la parametrii optimi. Transpiră.

Când a coborât din mașină și s-a înfățișat în fața subordonațiilor, era transpirat. Avea o cămașă verde, un verde asemenea frunzei de măslin. Se vedea că era transpirat și asta îi dădea un look plăcut.

Ei l-au așteptat pironiți toți pe loc, în afara de unul care nu era atent. Era exact ora la care stabilise să se întâlnească. Acum nu-i mai rămânea decât să împartă sarcinile și să se apuce de treabă. De obicei, după ce împărțea sarcinile, dacă era muncă de șantier prin oraș, lua și el o unealtă în mână și muncea cot la cot cu muncitorii până seara, dacă nu interveneau treburi de birou.

Au trasat sarcinile. Acum aveau de tras o conductă de gaz, spre o clădire nouă. El a început să muncească fără să stea pe gânduri. Era un primar neobișnuit.

În scurtă vreme treaba era gata, ce-i drept, cu sudoare. S-au oprit să mănânce toți. Și-a adus aminte că nu luase apă și a cerut apă de la un coleg. Îi considera colegi, nu subordonații lui. Ei îl respectau. Pe el îl interesa să-i fie orașul și țara frumoase. Ținea mult la țara lui și mai ales la locurile natale.

Muncise de mic. Îi plăcea să muncească. Avea munca în sânge. Știa tot ce trebuia de făcut. Nu dorise să devină șeful lor când i se propusese și acceptase cu silă. Nu-i plăcea să dea ordine întrucât îi plăcea să muncească, însă când era nevoit dădea, și ordinele i se îndeplineau imediat.

Acum că au mai zăbovit puțin după masă, se simțeau mai odihniți, mai ales că băuseră și apă și stătură un pic la umbră.

Capitolul 8

Finalul

Avea destule probleme pe cap însă cineva de acolo de sus avea grijă de el. Din când în când se gândea la ea, la femeia lui, mai ales când vedea apă. Pentru el, ea era vitală la fel ca apa. Poate și din acest motiv făcea legătura asta. Oricum, exista o chimie între ei.

A plecat la mașină și a uitat și de data aceasta să-și ia apă cu el, deși nu ar fi avut nevoie, însă din când în când simțea nevoia să-și ude măcar buzele.

Când era mic, mic de tot, doar un puști, fusese ținut fără apă, însetat. Nu ar fi trebuit, deoarece sunt cazuri când într-adevăr nu trebuie să bei apă, însă atunci nu era cazul, mai ales că era soare, ar fi trebuit să bea.

Acum el era și mai transpirat și, de îndată ce a intrat în casă, s-a uitat la ceasul de pe perete, apoi imediat a intrat în duș. A făcut un duș rapid după care nu a mai luat hainele pe el, ci s-a dus la ea, să o mângâie pe burtă, așa gol cum era. Ea a suspinat. În curând se va naște copilul și tatăl lor va fi ocupat cu munca. El nu știa cum să o liniștească.

Apoi a luat o cană de apă și i-a întins-o. Pruncul i-a săltat în burtă. S-a bucurat și ea nespus, dar nu putea să o arate, ceva o reținea să-și arate bucuria. El știa, dar tăcea. Apoi i-a știut leacul. A luat o floarea pe care o găsise la muncă și i-a vârât-o în buzunar. Ei i-a trecut supărarea. Acum i-a pus masa. El a luat o haină pe el și s-a dus în bucătărie să mănânce. Știa că dacă era gravidă nu mai avea voie să facă dragoste cu ea. Totuși ea îi făcu o felație.

Ea apoi pusese mâna pe o carte și continua să citească din ea. El adormi. Când se trezi, era ora două noaptea. Se duse la bucătărie să bea apă. Omul acela era obsedat de apă.

Își aprinse o țigară și scoase pachetul afară din casă, promițându-și că a doua zi nu va mai fuma în casă, din cauza celui mic.

Se duse să ude o floare pe care ea o ținea pe hol, lângă ușă. O udă, apoi se mai liniști. Avea să fie tată. Avea emoții.

Acum se culcă lângă ea. Se puse pe pernă pe o parte cu mâinile sub cap și adormi. Instinctiv luă apoi pumnul și-l așeză pregătit, în caz că i-ar ataca cineva soția însărcinată.

Când se trezi era dimineața, ea încă dormea și soarele le bătea amândurora în față prin geamul transparent.

Ea se ridică cu mâna la burtă, care încă nu era mare. Luară amândoi un mic dejun bogat în vitamine, se îmbrăcară și merseră la treabă. Era o zi de miercuri.

Astăzi el avea liber. Însă trebăluia prin grădină și prin vie. Își aranjă sculele iar ea țesea ceva, în atelierul mic, totuși mare pentru ea.

Ea studiase muzica, însă acum se apucă de țesut. Prima țesătură a ei fusese fenomenală; nici buncii ei, care fusese șefa țesătoriei odinioară, nu-i veni să creadă și rămăsese uimită de cât de bine se pricepe.

Ea nu-și făcea planul cât să țese într-o zi. Țesea și se gândea la următoarea țesătură. Atât știa cât era în atelier. Copilul se mișcă un pic în burtă. Ea se uită la ceasul de la mână, și era vremea prânzului. Servitoarea o aștepta cu mâncare, ca și pe el.

Nici nu mai știa acum dacă să mănânce sau nu. Se spălă pe mâini și se duse la masă împreună cu el. După ce serviră masa, se așezară pe pat cinci minute, după care merseră fiecare la treburile sale fără niciun cuvânt.

Ea se duse să-și țese pânzele mai departe, numai aaceasta avea în cap atunci. Chiar și la masă se gândea la țesături.

Seara, când termină lucrul, el era deja acasă, odihnindu-se pe pat. Șaisprezece ani de zile muncise fără pauze și concedii, răspunzând la fiecare apel telefonic, la fiecare solicitare, la tot ce i se dădea să îndeplinească.

Ea considera că el merita mai mult și se simțea prost doar din cauza aceasta. Merita o pauză, merita pe deplin o pauză! Știa că el poate face față la orice, știa că rezistă, dar ei îi era ciudă că nu se proceda correct cu el. El știa, dar continua să rabde.

În următoarea zi o puteai găsi tot în atelier. În timp ce țesea asculta Wagner. El asculta și el tot Wagner, dar niciunul dintre ei doi nu știa că ascultau aceeași muzică. Bunica lor observând similitudinea i se făcuse părul măciucă și realiză în același timp profunzimea legăturii dintre cei doi.

Înșă nu le suflase o vorbă niciunuia, nici altuia, și nu le spusese că ei ascultă aceeași arie de Wagner în același timp, cu decalaj de doar câteva secunde.

Venise seara și nici nu știau când trecuse timpul. Le mai rămânea doar să bea apă și să ia masa. Sfârșiră ziua de lucru; amândoi se simțeau obosiți, și în joia următoare ea avea să facă inaugurarea țesăturii și el a micii construcții pe care o pregătise pentru viitorul lor copil.

Avea să afle mai târziu că, de fapt, erau fetiță și băiețel, erau gemeni, de sexe diferite. Era bulversat. Nu-i mai trebuia nici măcar apă, dar trebuia să o bea. Ceva îl necăjea. Știa că, copiii vor fi bine, dar suferea pentru țara sa, pentru neamul său deoarece aveau probleme.

El fiind primar, trebuia să apere și să facă înfloritor orașul și astfel o parte din țara sa. Cu mult timp în urmă avusese un mentor, dar acesta murise. Acum trebuia să se descurce singur. Știa că se va descurca. Pur și simplu, asta era meseria lui: să conducă.

Dar, pentru că întotdeauna există un „dar”, avea și el nervii săi. Din acest motiv, îi plăcea să și-i calmeze bând apă. După un timp eforturile lui în calitate de scriitor aveau să-i fie recunoscute. Refuzase un premiul important pentru literatură ca să arate că nu-i pasă de bani. Și lui chiar nu-i păsa de bani, scrisese acel manuscris pentru că așa simțise. Avea să mai scrie și altele. Se ocupa și cu primăria și cu scrisul și cu via sa rămasă moștenire.

Țara lui ar fi fost cea mai frumoasă dintre toate dacă nu ar fi început războiul. În viitor, însă, avea să fie distrusă din temelii.

 

    Acest formular folosește Akismet ca să reducă spamul. Află cum sunt procesate datele tale.