Am scris o nuvelă.

O găsești aici:

 

Apă

Autor: Mîndrila Iulian

2023

Dedicată tuturor celor care vor să trăiască în pace și armonie indiferent de mediile sociale din care provin

 

 

 

CAP I

“Sunt într-o depresiune acum. Într-o depresiune și încerc să urc la deal și cred că voi ajunge.”

Așa se gândi George când rămăsese singur lângă o băltoacă, într-o vale înconjurată de munți, care se aflau la depărtare.

Se trezise acolo, și ciudat lucru, nu știa nici el cum. Doar începuse să fie conștient de el acolo. Nu leșinase pentru că era în picioare. Era un tânăr undeva la 42 de ani.

Părul îi era castaniu, ochii de un brun cum nu se mai găsește. Era îmbrăcat cu o geacă de culoare gri închis, purta o pereche de blugi specific țării lui adoptive, Germania.

Bani nu avea la el și chiar dacă ar fi avut nu ar fi avut ce face cu ei pentru că era în mijlocul unei păduri întinse. Deși el nu știa, era în cea mai vastă pădure de pe planetă, și el era chiar în centru.

Încerca să-și amintească cine e, ce caută acolo. Se uită la membrele lui și erau întregi. Nu era rănit, nu era umed de la ploaie, semn că nu era de multă vreme acolo și nu zăcuse acolo în urma vrenui infarct.

Multă vreme nu stătu, ci începuse să meargă, să urce. Însă nu știa unde vrea să ajungă. Apoi își reamintise de casă ca noțiune însă nu își amintea cum arată. Se gândi la casa lui și încerca să și-o reamintească și nu putu.

Apoi tot ce știa era că trebuie să ajungă undeva, și că acel loc este un loc familiar pentru el. Trebuia să ajungă într-un loc numit acasă.

Se opri o clipă. Conștientizase că are picioare. Primul lui instinct fusese acela să vadă dacă nu-i put picioarele. Nu era murdar. Și atunci de ce și cu cum ajusese el în pădure, într-un loc care părea greu accesibil? Era încă într-un luminiș, aflat într-o vale. Valea totuși părea fără apă, curată, ca un gazon.

“Cum oare? În văi se adună apa, și atunci, acolo de ce nu este apă? De ce pământul dacă era în vale nu are nici cel mai mic semn precum că e vale?”

Nu se gândi prea mult și o luă înainte. Trebuia să ajungă acasă, însă nu cu orice preț, așa se gândea el atunci. Mai urcă un pic și se opri lângă un loc unde începea pădurea. Începuse să simtă vag nevoia de hrană și apă.

Vântul nu bătea, era cald soare și frumos.

Mai zăbovi acolo un pic apoi se ridica. Cum se ridică începu să-și schimbe starea de spirit și să intre ușor în panică. Se gândi că la noapte o să aibă nevoie de un loc unde să doarmă, de mâncare și de apă. Apoi panica îl luă cu totul. Hai să nu-i spunem chiar panică ci instinct de supraviețuire.

Începuse să caute prin pădurea de fagi și brazi apă, un izvor cu apă. Și chiar găsise. La o distanță mică în fața lui se alfa un izvor, înprejmuit cu câteva bucăți de lemn, un pic prelucrat, ud, de culoare maro, iar izvorul curgea. Apa era curată, sursura încet, și părea că se scurge tot undeva în pământ.

Se bucură dar nu prea mult pentru că se dusese apoi să bea apă din izvor. După ce își potolise setea, se mai liniști. Acum se gândi dacă nu cumva ar trebui să rămână lângă izvor sau pe undeva pe lângă, pentru că acolo era apă, bună la gust.

Se ducea în el o luptă. Să rămână lângă apă sau să meargă mai departe spre casă? Stătu un pic apoi își dăduse seama că va avea nevoi de lemne dacă va trebui la noapte să facă focul. Nu se gândise că nu are cu ce să-l aprindă. Apoi, după ce văzu lemne, merse înspre ele. Ceva îi spunea însă că nu va avea nevoie de lemne așa că renunțase la ideea cu focul.

Pași făcea însă nu știa dacă e direcția corectă. Totuși făcând pași înainte chiar și așa începuse să se simtădin ce în cem ai sigur pe sine.

Sentimentul de singurătate pe care îl simțea îl făcuse se să simtă mai bine. Singurătatea îl făcea să se simtă sigur pe el.

Se mai învârti odată împrejur și văzu izvorul în urmă, apoi o luă mai departe. Mersese mai departe și i se păru întuneric și chiar era. Văzu brazi, mici, mari, căzuți, uscați, și o pădure veche, bătrână.

Îi plăcu asta, și se aventura. În același timp însă nu uită izvorul, îi pusese un semn. Mai departe vom vedea că va mai trece pe la acel izvor.

Se ancoră deci un pic în realitate. Acum nu-i mai era foame. Se simțea sătul. Știa însă că dacă mai face un km. va ajunge mai departe. Mai departe însemna pentru el mai aproape de casă.

Nu se simțea bine, de parcă ar fi avut capul spart. Pusese mâna pe creștet și nu avea nicio picătură de sânge. Și totuși simțea ca și cum ar fi avut.

Își simțea capul greu, însă asta îi dădea o senzație reconfortantă. Mai bău o gură de apă de munte rece, de la izvor. Se simți revigorat. Apoi mersese până într-o fundătură. Acolo erau niște lemne puse de-a valma, dar parcă le stătea bine așa. Lemnele deși erau umede și vechi, păreau ca noi. Adică erau plăcute la vedere și nu aveau urmă de putregai. Doar lemn, vechi, ud. Era tăiat, se văzuse că fusese tăiat cândva de cineva, dar nu se știa cu ce, probail ci un fierestău. De unde însă fierestraie într-un mijloc de pădure, sau mă rog, la marginea unui mijloc, căci făcuse doar doi km. Doar doi kilometric se afundase în pădure.

Acolo, mai era un izvor, dar care nu sursura. Era un izvor a cărui apă era limpede, rece, însă părea că nu se scurge nicăieri. Bău și de acolo însă nu de sete, ci pentru că apa i se părea frumoasă, era cristalină. Și cumva îl îmbia să bea.

Plecase mai departe. Se urcase peste acele conglomerate de lemne și piatră, alunecase puțin, dar reușise. Reușise să treacă peste și să meargă mai departe. Drept deasupra erau un spațiu verde ca de gazon. Așa simțise el că trebuie să plece, că pe acolo trebuie să meragă.

Îi venea să stea acolo însă mergea îaninte. Capul îi era în jos, și parcă se uita după ceva. Căuta ceva de mâncare. Și chiar găsi o ciupercă, era o ciupercă desi proaspăt culeasă gata preparată, adică, parcă era gătită.

Era foarte bună la gustă și se gândise că era făcută de mama lui, doar mama lui le făcea așa. Acum era însă singur. Și se simțea bine așa singur, Apoi se gândise că totuși pe acelea nu le făcuse mama lui. O mâncă pe prima, o mânca pe a doua, și se sătură. Căuta apă, și apă nu mai era. Îi era sete acum. Răbda setea și mergea mai departe, cumva îmbărbătându-se singur.

Zărise de departe ceva strălucitor, parcă ar fi fost un fir de apă, doar că era cam gălbui și nu crezuse că putea fi de apă. Apoi crezuse că este urină. Deși nu putea curge urină printre stânci.

Se temuse să meargă acolo deoarece nu știa ce poate fi. Se temu de necunoscut. I se făcu cald. Își scosese geaca gri de pe el și mai făcu câțiva pași. Urină, apoi își control buzunarele. Nu avea nimic în ele. Jeanși îi erau un pic murdari, de parcă ar fi fost ținuți undeva mult timp, erau curați, dar atât de vechi de parcă ar fi stat mii de ani undeva la păstrare. Și erau dintr-un material fin, pe dinăuntru, ușor gălbui, la fel ca izvorul care curgea dintre pietre, la culoare.

Se uită la bocanci, erau cam la fel, vechi, păreau nefolosiți, ca noi, care zăcuse undeva la păstrare pentru mii de ani. Îi pica fisa apoi.

Se uitase și văzuse ramurile brazilor, doarea să le simtă mirosul, însă nu miroseau. Simți totuși vag un miros proaspăt și rece, însă ușor. Ar mai fi dorit să simtă mirosul cum mirosea odată, demult, tare. Să simtă un aer tare, de munte. Acum își dăduse seama că provenea de undeva de la munte.

Își dăduse seam că realizase ceva mai devrem, că îi picase fisa de ceva însă acum nu-și mai aminti despre ce.

Văzuse ceva în memoria lui, era parcă un cer mic, ușor pătrat, cu o imagină dar parcă ar fi fost vie, însă în același timp mai multă moartă. Se pipăi și nu prea simțea nimic. Se pișcă singur și nu simți durere prea mare. Carnea, pielea de pe el era curate, doar păr negru, însă nu prea des, nu era epilat.

Mai găsise apoi în cale o piatră, aspră și uscată. Stătu o clipă locului apoi se gândise că poate aduce focul din lemne uscate cu ea. Se gândise să o bage în buzunar însă era prea mare. O ținu în mână o perioadă însă era atât de aspră că nu o putea căra prea mult timp că se rănea la mână. Era parcă de sticlă sau pielea lui eras prea fină.

Nu se mai simțise așa nicioadă de pus în pericol, de o piatră. O lăsă imediat jos. O înveli în niște frunze late, dar frunzele era atât de rigide, și construite în așa fel încât nu pot să vă explic în cuvinte cu reușea acea piatră foarte tăioasă, foarte distrugătoare să stea în acea frunză. Simțise că era singura frunză care putea ține acea piatră fără să distrugă ceva. O pusese pe pămât și nu se întâmplase nimic. Însă nu putea să se joace cu ea. Simțise că acea piatră îl poate ajuta cu ceva.

Era totuși o piatră simplă. I se păru lui doar. Pusese mâna pe piatră și nu i se mai păru așa de aspră. Era ca o cute de coasă. I se păruse de la deshidratare, de la foame și de la Dumnezeu știe ce i se mai întâmplase înainte că acea piatră îl taie. Însă nu era așa. Acum își dăduse seama că ceva nu e în regulă cu el.

Cât stătuse el acolo se apropiase seara. Soarele rotund și fără puterre, lumina de departe acel ținut, care era prezentul lui. Nu mai putea sta acolo mult timp. Abandonă și piatra desi știa că la noapte va fi frig, și uimit el însuși de norocul lui se bază doar pe el că va face cumva să nu-i fie frig la noapte.

Își luă geaca de stofă gri de subt brațul stâng o pusese pe el deoarece începuse să i se facă ușor frig. O încheie la fermoarul acela care era de culoare ca și cum ar fi fost acel pârâu pe care îl văzuse pe unde trecuse, și care își dăduse seama că se speriase degeaba de el pentru că era o apă de pădure, de la lemne era ca urina la culoare.

Își mai revenise puțin.

Nu vedea nimic, mergea orbește parcă pentru că se gândea la altceva. Adică vedea dar nu conștientiza, la fel ca o maimuță care se uită ăn oglindă, însă nu știe că e ea.

Bătu vântul, îl făcu să lăcrimeze, ochii îi era curați de praf acum. Începuse să vadă mail impede, și văzu că aerul acela era cu praf, și se gândi ce climă ciudată, la doi pași mai încolo poate fi totul limpede și mergând ceva ,mai încolo era praf. Își adusese aminte de un perete de apă pe care îl văzuse mai devreme, ca un fel de ploaie, sau chiar ploaie, rafală de ploaie.

Acum nu-și mai făcea griji în privința apei. Pe semne era într-o pădure tropicală, și cu siguranță mai erau băltoace sau izvoare, pe undeva. Ceea e i se păruse ciudat era că acolo, doar pe o rază de câțiva Km pătrați păru să se afle tot felul de clime, avea o senzație ciudată că acolo era și deșert și amazon și pădure de munte.

Acum se zburli, îl cuprinsese un pic spaima gândindu-se că este singur în pădure, și că va veni iarna la un momentdat și nu era pregătit și nici nu știa cum și pentru ce să se pregătească. Își veni în fire mai apoi gândindu-se la norocul lui. Își aminti vag senzația frumoasă când se trezi mai devreme în vale.

Cum era praf și nu mai vedea bine întrezări niște pietre, cam la un metro, amorfe. Era cam 5 sau șase pietre de un metru, diforme. Vru să vadă piatră, asta era tot ce știa. Mai ales că bătea și un pic soarele pe ele. Parcă îi aduceau aminte de ceva, și parcă nu.

Merse până la ele, cam cincispreze metrii, între timp aversa de ploaie le udă, când ajunse la ele era ude, însă își păstrară culoarea. Se urcă cu grijă pe una, și își păstră echilibrul. Erau cam o mie de metri parcurși și deja trăiese o întreagă aventură, o întreagă gamă de senzații de tot felul îi fu dat să aibă lui George.

Soarele îi băta în creștet, iar de pe patră văzu o vale întinsă la picioarele lui și departe de tot, o construcție ce părea umană, frmată din ceva care părea a fi două lemne legate, una de late. Estimase că erau vreo două zile de mers până acolo. Acum își făcea griji cu adevărat cum va dormi la noapte. Dacă nu-l va prinde ploaia.

Văzuse o peșteră și se lumină. Era undeva în dreapta lui, părea natural, nefăcută de mână omenească. Vag de tot, începuse să se gândească la alți oameni, la un seaman. Vru să întâlnească om, fie bărbat fie femeie.

Îl cuprindea o senzație de regret că părăsise valea, acolo totul era calm, pace și armonie, însă acum avea de ajuns la clădirea sau mai bine spus, la construcția din lemene maro, și ploaute. Așa credea el că sunt plouate. Căci aerul era în vale umed, se vedeau vaporii de apă în aer. Cald cum era acum îl cuprindea nădușeala.

Intră în peșteră și găsise niște lemen gata a fi aprinse, dar groase, cam la fel ca cele pe care le văzuse la izvor, dar astea erau uscate, parțial. Erau de o uscăciune naturală. Acum regreta că lăsase piatra cu care ar fi putut aprinde lemnele. Însă cum nici nu știa cum să facă, cum să aprindă un foc cu acea piatră, se pusese pe un șmoc de iarbă de pădure, moale era uscat, nu era chiar frig de tot, găsise un colt mai călduros în peșteră, era seară, soarele la apus, se pusese jos, și adormi, dar nu înainte de ați scoate haina gri de pe el și as e înveli cu ea.

Nu bine ce ațipisă că auzise niște strigăte ca de liliac. Se bucură insitciv, că are ce mânca că acolo este hrană, apoi se pusese jos, și adormi de-a binelea. Deși îi era un pic frig, mai bătea câteodată un aer cald la picioare, la trup, la partea de jos a trupului, nu se obosise să caute sursa căldurii.

După ce se trezise se frecă la ochi, dădu cu niște apă pe ochi dintr-o băltoacă aflată în peșteră, și soarele era cum nu se mai poate de frumos, îi lumina drept în peșteră.

Îl cuprinsese un pic spaima, pentru că i se părea totul ca o poveste, ca într-un basm, prea perfect. Îl luă frisoanele. Văzu o bucată de fier ruginit, cu un țep în partea traptă și cu o lama ca de topro în partea stângă, rezemat din piatra de la peșteră. Frisoanele nu-i trecu și încercă să se smulgă din basm, să-și forțeze psihicul să fie realist, cu picioarele pe pământ. Nu putu însă.

Frisoanele îl luau din ce în ce mai tare. Puse mâna după ceafă și simțise ciolanul cranian, cu păr. Simțise nevoia să se uite în oglindă, puse mâna la bărbie, era, cam nears cam de două zile. Se uită în băltoacă și era urât. Nu-I plăcu ce vedea. Poate doar culoarea părului șaten deschis.

Căuata un piepte în buzunar, nu era. Se enervă o fracțiune de secundă, apoi se gândi la prohabul lui. Lenjeria intima îi era murdară. Îl cuprinsese grijile. Ce făcuse în astea două zile? O zi o petrecuse pe drum, dar înainte?

 

 

Cap II

Făcu o plecăciune și nici el nu știa pentru ce, se uitase în față să vadă la ce se plecat. Văzu ceva negru, asemănător cu culoare unui cheag de sânge, negru, însă părea de forma unui om, și era galben străveziu, pe lângă margini. Cumva începuse să se simtă mai bine. Mersese în direcția acelui cheag de sânge, condus de căldură. Simțea o căldură în piept. O căldură plăcută îl cuprinsese și mergea după ea.

Începuse să vadă pădure pe margini, pădure de brazi, ramurile de brazi îi treceu pe lângă față, își simți înălțimea, era înalt. Deveni conștient de corpul său. Și era undeva în el cu gândul. Mergea înainte. Nu privea la nimic, nu privea și nu observa decât pe subt gene.

Ajunsese într-un loc, părea că sunt pietre împrejur, ceva iarbă, și nămol uscat și se tolăni. Pusese mîinile pe pietpt împreunate, își conștientiză haina lipsă de pe el, și-o dăsuse jos, fără să-și dea seama, la fel și tricoul. Tricoul era verde cu negru. Toate de nuanță închisă. Avea tricoul și haina sub cap, prohabul descuiat, fermoarul tras, pe semne urinase pe drum. Acum stătea, tolănit. Dormea.

În vis, căci avusese un vis, i se păru că are părul alb, și e bătrân, desi, știa că niciodată nu o să ajungă așa, și se mira de unde știe atâtea.

Se trezi buimac, nu știa unde merge, se simțea rău, de parcă după o băutură. Pusese din nou mâna la cap, simți o crustă de sânge. Părea de la o tăietură profundă. Era o urmă de glonț. Se mira totodată de cun mai trăia pentru că glonțul era încă în cap, în os. Fusese împușcat razant, și într-un os diform, pentru că fusese rahitic, omul, se trezise.

Brusc. Era realitate. Pusese mâna acolo, și cumva nu-l durea. Scoase osul de parcă capul nu era al lui iar pacientul era complet anesteziat. Devenea chiar plăcut. Scoase osul, cel făcut bucăți, îl pusese deoparte în batista de la pieptul hainei, pe care o rupsese anterior. Mai luă o bucată de os, și încă o bucățică. Le pusese pe toate în batistă, drept dovadă.

Glonțul însă era adânc, și nu știa cum să facă. Se gândi că are nevoie de un medic sau un instrument și nu știa cum să facă. Se uită împrejur, nu găsise ni,mic cu care să poată scoată glonțul de calibru 7,62. Știa că are un glonț de calibru 7,62, în cap, nu-l durea, se temea că-l va durea să-l scoate sau să nu-și provoace răni la creier.

Apoi văzuse un obiect, în față. Era ceva ce chiar avea nevoie pentru a scoate, un os, un glonte. Se gândi că se grăbi. Putuse să-și scoată oasele dacă ar mai avut puțină răbdare însă se gândise că poate și poate așa era mai bine.

Luă ustensila. Și apăsă glonțul mai adânc. Glonțul se întorsese în cap. Apoi îl apucă cu penseta și îl trase. Îl scoase greu. Îl arunca jos. Luă batista cu osceoarele sfărâmate de glonț. Îl puse pe cel mai mare în buzunar, gândindu-se că-l poate mânca la nevoie, deoarece era moale și nu mai știa dacă va găsi ceva de mâncare în pădurea mare până unde dorea să ajungă. Celellate le lăsă în batistă.

Mai luă o gură de apă, și coborâ spre locul unde văzuse clădirea care părea ca niște obiecte de pază mari. Acum se simțea mai înviorat. Băuse din apaă cristalină. Și vedea mai bine. Se simțea ca nou.

Acum porni spre valea adâncă. Își luă hainele și îmbărbătat plecă, mai departe.

Acum totul îi părea limpede. Tot ce avea de făcut era să ajungă în locul unde trebuia.

Apoi merse pe cărare. Coborâ pe un drum foarte frumos, doar din iarbă, o cărare care părea naturală. Mergea voios, altul era cuvântul. Ca eliberat.

Mergea, nimic nu-i sta în cale, și acum locul îi părea mai aproape.

Era prima noaptea pe care trebuia să o petreacă sub cerul liber. Se opri după mult mers pe cărare, era pe la jumătatea drumului. Dormi exact pe cărare. Era pe la mijloc. Stelele luceau lin, cerul era de un albastru închis, cernel. Nu auzea niciun zgomot, nu bătea niciun vânt, doar o căldură cumva rece rece și plăcută.

Adormi. Dimineața soarele îl trezi. Un soare curat, prea curat. Razele îi bătea direct în față și se simți deranjat, se uită în altă parte.

Mergea înainte cu fața la pământ, din cauza soarelui, pentru că nu-l putea privi. Mergea. Oare când avea ca soarele să petreacă cerul, și nu-l va mai deranja. Se simțea vinovat că-l deranjează ceva natural. Era cald, îi era sete. Apă nu mai avea și nu avea de gând să se întoarcă din cărare, pentru că s-ar fi putut abătea de la drum.

Apoi plecă așa cu capul cât mai jos. Se încheie la un bocanc, la celălalt era șiretul încheiat corect.

Ceva nu-l mai deranja de la soare. Plecă. I se făcu foame. Nu-și putea mânca prorpiul os. Își aminti de ciupercile pe care le mâncase. Nu le digerase încă. De urinat urinase.  Mergea. Haina o avea pe el însă tricoul subt braț. Simțise nevoia să facă un duș. Nu ave aunde. Mergea mai departe.

Capul îi era greu. Nu băuse alcool. Reveni cu gândul la prohab. Simțea nevoia să aibă femeie. Cu timpul se trezise drept în fața crucilor pe care le văzuse de departe. Nici nu-și dăduse seama când ajunsese.

Făcu o plecăciune. Pios. Apoi, simțise ceva ca și cum ceva i-ar fi luat o o pvară de pe cap.

Când, se va întreba? Când cu toate acestea? Ceva îi spunea că trebuie să meargă mai departe. Nu-și scosese încă ultimele două oase mai mici. Se gândise dacă să le mănânce sau dacă nu. Nu putea face ce a mai făcut. Cândva se tăiase pe antebraț și-și gustase sângele. Nu mai putea face acest lucru a doua oară. Simțise asta.

Nu mai putea face ce a făcut. Apoi își luă cele dpuă osciare pe cărarea înverzită, și le înfipse în pământul moale. Îi era sete. Pământul și iarba erau ușor umede. Dar ușor de tot. Asta îi ajungea pentru el și era ca și cum ar fi băut apă.

Api se trezise chiar în față cu cee ace lui i se părea de departe a fi frumos. Era un lemn uscat, de o uscăciune care I se părea cumva prea uscat. Atât de uscat I se părea încât încât i se părea că putea trage chiar toată apa din lume. Își dădu seama că de la apă, că era deshidratat. Nu vedea apă nicăieri. Cum avea degetul înmuiat în apa de pe iarba foarte ușor umedă îl înmuie în gură. Își reveni ca prin farmec.

Vedea cele mai frumoase minunății acolo. Smarld, diamant, și de toate. Însă lui îi era foame. Nu le putea mânca pe acelea. Hrană nu avea deloc acolo. Își adusese aminte și de glonț, gândurile îi erau împrăștiate. Își dădea seama că e real ce se întâmplă, că nu e mort.

Știa că trebuie să mănânce. Era chiar la intrare într-un loc. Își aruncă oscioarele, pentru că nu vruse să se lase ispitit de ele să le mănânce. Erau propriile lui oase. Nu putea face asta. Deși dacă l-ar fi răzbit foamea prea tare în sălbăticia aceea nu se știa.

Vroia mâncare. Mâncare nu era. Avea sentimental că tot trebuie ca să îi iasă în cale ceva care să mănânce, pentru că îi ieșise și izvoare cu apă, și pensete, cu care își scosese glonțul, și atâtea. Hrană însă nu văzuse acolo. Ușor, ii se făcuse foame.

Nimeni nu-i făcea poftă de mâncare dar începuse să i se facă foame. Apoi îl cuprinsese o căldură. Era căldura soarelui. Își dăduse seama că este undeva la umbră oarecum, protejat de soarele dogoritor. Asta îl mai bucurase un pic.

Se mai uita o data împrejur. Locul îi părea familiar oarecum.

Se grăbise, nu luase nici cremenele, luase decizii în grabă, înțelegea că se grăbise, simțea asta.

O păsărică începuse de departe să cânte. Nu știa ce are de făcut. Se simțea greoi. O vagă impresie de casă îi veni în memoria vizuală. Nu mai gândea abstract.

Stătea în picioare și admira subtil ceea ce avea în jur. Era frumos, și nu știa să se bucure de ele. Deși la început când se trezise în camp…

Apoi își dăduse seama că poate fi efectul ciupercii fermentate. Simțea aciditate în stomac. Era în locul cu crucea mare, uscată acum. Vru să ude el crucea, să fie așa cum o văzuse de la depărtare. Nu putea. Era singur și avea nevoie de ceva. Apoi băgă mâna în buzunarul stâng, se mai uită o data la oasele din craniul lui, le băgă înapoi, și vru să-și găsească femeia.

Se pusese jos, pe iarbă, pe o pătură care era acolo veche, și se culcă, ziua mare, pentru a se reface, pentru că-și dădea seama că ceva nu era în regulă cu el.

Nimic nu-l deranja, păsărica cânta, așa de frumos cânta că îi plăcu și adormi de parcă ar fi fost acasă. Păsărica îl veghea. Se uita la el mirată. Apoi după ce păsăric plecase se făcu liniște în pădure. De parcă nu mai murmura nimic.

Omul nostru, avea tensiunea crescută sau poate aerul acela îl făuse să audă tot timpul un zgomot de fond ca și cum ar fi fost la înălțime, cu o presiune a aerului scăzută. Vru munte, cât mai sus. Se se adape cu cât mai fresh.

Asta se și hotărâ să facă. Să se adape cu aer. Cu aer oxigenat, cu oxigen pur dacă se poate. Hotărî toate astea într-o repriză de somn, gândea și în somn.

Ciudat lucru trecuse două zile doar și era încă într-o stare de blocaj. Nu știa cum îl cheamă, care îi este soția, sau femeia, unde îi este casa. Rana începea să îi lase în cap o urmă de semn de ciatrizare, apă cu ceva gălbui.

Scutură din cap de două ori după ce se ridică în picioare și se trezise și se simți mai refăcut. Mergea spre muntele din fața sa acum. Brazi, cărări, crengi verzui și uscate, toate îi plăceau. Le iubea. Le mirosea.

Se hotărâ să nu le calce pe cât posibil. Nu vroia să facă rău niciunui vreasc. Le ocolea. În drumul spre munte nu-i era foame, decât puțin de tot. Acum îi era foame cu adevărat, o foame plăcută.

Vroia să mănânce. A văzut dintr-o data o cerboiacă. Îi era foame și mai tare. Ar fi vrut să o împuște să o mănânce. Se mulțumi cu niște mure din pădure. Însă astea îi dădeau și mai tare poftă de mâncare.

Îl trăgea ceva spre el. Dădudse doeaodată cu o piatră în cap la ceva alb, era un iepure, îl omorâse, îl luă sub braț și plecă cu el. Avea mâncare. Nu avea cu ce tăia.  Îl frustra asta.

Îl ciobi cu o piatră ascuțită îi simțise gustul de sânge al iepureleui. Îl înflăcăra asta și îi dădea noi puteri. Îi veni în minte imagimea soției, un chip blând.

Scoases de subt centură o baionetă, ca un cuțit, îl tăiase, luade o bucată de hrană la repezeală, o puse în gură. Se simți cald și bine. Ce bună era carnea proaspătă de vânat. Îi era bine acum.

Prinsese putere și curaj. Ce bine era cu hrană în burtă. Lăsa dâre de sânge de la iepure și mergea tot înainte dar nu-i păsa. Gonea parcă la pasul său. Mai lua o data iepurele și se uită la el. Vru să-l la copii și la femeie. Vru să facă dragoste cu femeia sa. Nu-I mai păsa de nimic acum. Era noapte când ajuses în capătul muntelui.

Se adăposti la poale, adormi pe ceva moale.

Avea o erecție prin somn. Ciudat lucru, era seară doar. Nu se masturbă. Vroia pe femeia lui. Se înveli singur cu pătura veche, un pic jerpelită, cu iepurele plin de sânge, în fața lui, parcă ca să nu îl fure nimeni.

Se adâncise în somn. Se trezi apoi dimineață, soarele blând îi mângâie fața. Zâmbise. Era pentru prima oare de când se trezise și zâmbise.

Urca dealul. În deal parcă îi venea să gătească iepurele. Dar nu avu cu ce. Văzu casa lui sau care părea a lui. De-abia aștepta să-l ducă la femeiea sa să-l gătească. O și văzuse în prag. De unde naiba știa că vine?

Parcă nici nu durase o secunde și era deja acolo, lângă ea, o sărutase îi pusese iepurele pe sânul stâng apoi jos. Îi făcu semn Georgiana să se culce. Se aruncă pe pat, dădus jos pantalonii, se înveli cu o pătură, de lână. Apoi îi veni să urineze. Luă tineta, urină. Femeia îl certă un pic din ochi să se odihneasă odată. Apoi cu mâinile împreunate pe piept se rostogoli pe dreapta. Auzise glasul unui copil. Apoi adormi deodată.

Femeia sa luă iepurele și îi dăsuse ușor blana jos ca un chirurg. Îl pusese în apă la înmuiat cu sfeclă de zahăr. Apoi trimițându-și în prealabil copila la culcare, se culcă lângă bărbatu ei la perete.

Îl strânsese la piept tare, acesta simți prin somn, și îi plăcu. Începuse să doarmă mai liniștit. Se întorsese insinctiv pe partea stângă râsuncindu-se îi dăru o sărutare la nimereală, pe față unde apucă, femeia lui îi arătă direcția cealaltă precum că trebuie să doarmă. Adormi. Adormiră amândoi.

Cocoșul îi trezi din somn, întâi pe el. Simțea și o erecție puternică. Nu se putu stăpâni și își scutură femeia ușor. Aceasta făcuse un semn cu mâna spre pat, să se pună înapoi. El o asculta pe moment. Însă de data aceasta se întoarse cu fața spre a, și începu să o violeze. Nu era un viol, era un viol consimțit deoarece ea îi spusese cu mâna că vrea. Se ușură în ea. Mai vroia o data. Ea îi spusese că acceptă. O mai acceptă o data în trupul ei, de data aceasta avusese și ea orgasm, un orgasm nebun.

Se spălara amandoi cu apa din izvor, se uscaseră cu adierile vanturilor. Umblau goi pentru că fiica lor fusese învață să nu se uite la ea goi.

Apoi s-au dus să faca treburile zilnice după ce in prealabil s-au îmbrăcat. Nu puteam sa-i vad ce fac pentru ca era prea lumina, si mă orbea.

Cand veni noaptea aprisesera un felinar. Acesta e primul lucru pe care l-am vazut. Femeia lui ii oblojea ranile. Avea cicatrice și pe mâini de la piatra aspră ce o abandonase. Nu doar pe cap. Femeia îi îngrijise gaura din cap cu iod. Se simti apoi mai bine si incepuse sa-și revina cu vederea.

Femeia sa era de o albeață ca zăpada, aproape. Părul era ca de aur. Acum putea să o vadă așa cum era cu adevarat. Ce împiedicase să o vada pe ea până acum așa cum era in realitate? Simțea că așa fusese și înainte dare nu putuse să vadă asta. Îi facu semn cu capul să se întinde pe pat, probabil pentru a se reface.

El, George, o ascultase. Era gol pe dinăuntru acum. Se întisese pe pat, puteam să vad, și parcă își așezase o cruce la creștet pe pernă așa făcu gesturile. Parcă își asezase o cruce invizibila, și puteam sa jur ca e de lemn, așa îmi lăsa impresia pentru că o infipsese usor.

Se puses cu fața în sus. Fața îi era luminată și avea un păr mare, blond, în mod inexplicabil își schimbase în timp culoarea părului. El nu știa așa, înainte era de un șaten închis.

Apoi dormi. Chiar sforăi. Îi puteam vedea cum sforăie, pentru că își plimba pieptul coșului înainte și înapoi, la fel ca piticii din basme.

Ea, zâna, crăiasa lui, se pusese cu picioarele desfăcute pe el. Avea o pereche de blugi albaștri, un pic murdari. Îi simți erecția prin pantaloni dar tot ce vroia ea era să-i pună pe cap compresa cu apă rece. Îl oblojise, apoi se pusese langă el pentru o altă repriză de somn.

Cana cu apa era langă ei. Cana era construita dintr-un diamant. Mă miram cu putuse femeia lui sa-I șlefuiască și să-i dea forma de cană.

Se mirase si el, prin somn pentru că gândea chiar și in somn uneori. De mult nu mai avusese un somn pe care să-l simta ca somn.

Lua o gura de apă din cana cu diamant, toarta cănii era neterminată și cumva îi părea bine de lucrul acesta. Apoi se intoarse la somnul lui.

Femeia il cuprinsese cu ambele mâini, una i-o băga pe sub spate, alta pe deasupra.

Se simți mai bine atunci și-l cuprinsese așa un dor de ceea ce era înainte. Câtă răbdare avusese femeia mea, iși zicea. Cum făcuse asta. Apoi nu se mai obosi să gândească. Când se trezi era dimineață. Era singur și ceva ca de jad ii strălucea in față. Era chiar jad. O piatra de jad. Ia-l, e tot ce a mai rămas! Spuse ea.

Apoi ea plecase. El o luase și o puse pe perna langa el. Adormise iar.

Pe femeia sa nu o vedeam. Ea plecă mai departe. Apoi se dusese să-i spele hainele. El era imbrăcat doar intr-o camașă modernă. Cum? Cum… se intrebase ea, de scapase?

-Iți voi spune tot, zise el, parcă ghicindu-I gândurile.

Se dusese să bea apă.

-Nu mai trebuie sa-mi spui.

El îi zâmbise la loc iar ea își dăduse seama că numai printr-un șiretlic putuse să scape cu viață în valea în care se trezi.

Apoi dormi un somn omenesc. La fel cum doarme fiecare om. Mai mâncă ceva, apoi se culcă din nou. Tot ce făcuse timp de șapte zile era să doarmă, să mănânce, să bea apă și să facă dragoste. Și se dusese doar să-și vadă fiica. Era mica și drăgăstoasă la fel ca ei doi. Se simțise bine văzând-o că e intactă. Adică că nu are nicio rană. Îi dăduse ceva, însă nu puteam să văd. Întrezărisem ceva doar mov închis, cu puțim roșiatic.

Era o păpușă, avea să-mi zică mai apoi, o păpușă de cârpe, legată cu ceva ce nu-mi dădeam seama și nici nu mi-a spus. Jurase să țină secretul ăla până la mormânt.

Fiica lui îl condusese la pat după ce în prelabil îl pupase pe rană. Zâmbind s-a dus să se întindă pe pat. Se simța acum ca acasă.

Femeia sa umblă despuiată, avea ceva pe ea totuși, de culoare a peilii de capră, care îi împrejmuia goliciunea. Avea sânii așa de frumoși încât mă rușinai văzând-o de la depărtare.

În timpul ăla mâncam puțin zahăr, un cub de zahăr. Mă duse-i și eu să beau o cană de apă deoarece mi se făcuse sete.

Probabil de la zahăr simțeam nevoia să beau apă. Îmi era foame însă nu puteam de curiozitate să văd ce mai fac cei doi, adică trei, pardon, pentru că era și un copil.

Îi era bine, se simțea bine și acum nici nu mai vroia să se gândească. Îi iertase pe toți. Ceva însă tot avea în sufletul lui. Mai avea o misiune de făcut, pe toate le îndeplinise însă îi mai rămăsese ceva de facut și asta nu-i dădea pace.

Acum femeia sa îi duse haine curate, noi, moderne, ultima fiță. Se îmbrăcase. Își sărută fiica pe frunte, soția, și se dusese să facă o plimbare în jurul casei lor maestuase. Se hotărâ să nu se mai gândească  la ceea ce părea un zăcământ de cupru și văzuse mai devreme. Se dusese să se simtă bine.

Hoinări prin prejurul casei. Era frumos, totul verde. Un verde curat, lucea într-un mod plăcut. Era proaspăt, un verde proaspăt. Câteva picături de rouă acopereau plantele. Nici nu se mai gândi să-și facă griji.

Apoi luă un tub de la o planta pe care o rupsese, o tulpină, și bău câteva picături de pe frunzele unei plante care îl răcoriră. Ce bine era din nou acasă. Ciudat era că nu putea vedea bine casa, doar o simțea. Casa lui era frumoasă, știa, un pic veche, parcă de pe alte timpuri, însă nu o putea vedea pe de-antregul, doar îi simțea răcoarea când era extrem de cald și căldura când era frig.

Soția era udeva departe. Femeia lui, sufletului pereche, era lângă el, îl privea pe furiș drăgăstos. Îi simți privirea, nu se întorsese, dar îi zâmbea.

Priviră amândoi cel mai frumos răsărit. Nu se puteau uita în altă parte. Îi atrăgea acel soare roșiat. „Ce ciudat lucru“ se gândi George, „de ce e răsăritul roșiatic, cândva parcă nu era așa.“

Acum își adusese aminte că soarele este undeva departe, că era într-o zonă de câmp, departe, iar soarele era la linia orizontului. Se luară de mână, se sărutară, apoi se duseră să ia micul dejun.

Au mâncat dintr-o farfurie de lemn care îi părea familiară. Ceva îi spunea că nu trebuie să-și aducă aminte de trecut. Mâncau ceva cu poftă. Nu puteam să văd. Părea ceva alb, ca un fel de substanță.

Se mai strânseseră odată de mână, apoi se dusese fiecare la treburile sale.

Când Georgiana îi spăla hainele îi găsi batista cu osul de la cap. Zâmbi bucuroasă și mândră de istețimea bărbatului ei. Luase un glonț în ceafă și scăpase cu viață. Acum, el, George, se simțea bine. Rănile nu-l mai dureau.

Își mai băgă încă o data degetul inelar de la mâna stângă în ceafă, în locul găurit de glonț. Îl mânca puțin. Îi trecea. Ceva îi lipsea. Aaaa…era fiica…O zări și pe ea, trebăluind cu jucăriile. Altceva avea de făcut acum. Își aminti din nou de acel obiect care tot îi apărea în vis. Era ceva arămiu iar împrejur cu un gălbui ca motorina.

Însă nu știa de ce vroia să-l caute dar știa că vrea. Ceva îl ținea și pe loc însă. Se simți ceva mai refăcut după șapte zile de odihnă continua. Acum însă era parcă prea odihnit.

Îi veni să doarmă din nou. Și chiar asta a făcut. S-a pus jos, pe iarba udă, caldă însă, dezbrăcat, doar cu lenejeria intima, și cu cămașa alba deschisă la nasturi.

Își căuta poziția, și se puse cu fața în sus sub niște copaci. Închisese ochii, și dormi. Era liniște.

Se trezi natural, auzind sunetul păsărelelor ce stăteau prin copaci. Era o vreme toridă și totuși cumva îi pria. Se scula leneș, era ud la lenjeria intima, din cauza ierbii, îi fu rușine să nu creadă femeia sau copilul că urinase pe el. Apoi se feri după o tufa și își depuse excrementele. Dădu chiloții jos. Îi pusese pe o piatră de lângă râu încinsă de soare, pentru a se usca. Nu era departe de casă. Nu știa ce fac cei doi, soția ma alesi copilul, însă știa cumva că sunt bine, știa asta.

Era el cu el însuși acum. Băgă mâinile în apă și se spălă pe față. Își adusese aminte de iepurele prins, și dintr-o data și simți miros de carne arsă. De carne gătită. Se abținu cu greu să meragă înspre miros însă în cele din urmă cedase ispitei. Îi era foame iar Georgiana gătise pentru ei toți un iepure prins de el pe drum înspre casă.

Îi trecu prin față ca prin vis toată amintirile de la locul unde se trezise și pînă acasă. Se simțise cu adevărat inviorat.

Se puse la măsuță neinvitat. Nu era nevoie de invitație. Era de la sine înțeles că se mânca. Înșfăcară deodată câte o bucată de carne și o băgară în gură, toți trei.

Era dulce. Era și sărată. Era perfectă la gust. Se mulțumiră cu atât. Erau sătui. Se puseseră pe joacă. Alergau unul după altul. Brusc își adusese aminte de ceva…unde era glonțul? Glonțul îl căuta, cel cu care fusese împușcat.

Nu-și mai amintea ce făcusec u cu el. Se operase singur, însă nu mai ținea minte unde. Când căuta cu privirea prin prejur, dădu cu ochi de un glonț.

Nu știa cum ajunsese acolo dar îi părea bine că găsise așa ușor ceea ce căuta. Însă tubul? Unde era tubul?

Dacă cineva l-a împușcat, tubul trebuia să-l fi luat cu el, pentru a ascunde crima. Acum își dăduse seama. Fusese executat, însă scăpase ca prin minune.

Nu-i mai păsa acum de ce. Însă se înfioră puțin. Unde era? Pe ce colț al globului pământesc? O tragere de mâneca a femeii lui avu darul să-l trezească la realitate. Du-te și mănâncă! Îi spuse ea. Nu-i era foame dar vorbele ei avu darul să-i trezească foamea.

Mai era ceva iepure gătit. Îl luă din oala de inox, direct cu mâna, mâncă apoi. Se culcase. Era seară, soarele strălucea la apus. Vru să facă dragoste dar femeia îi interzisese gesticulând ceva de genul nici să nu te gândești, cu degetul arătător.

Se înfierbântă în el dorința. Apoi rămăsese așa, ascultând de cuvântul ei, cu fața în sus. Mădularul îi stătea drept prin panatlonii albaștrii. Sta pe loc, nemișcat, țintuit.

Încă nu se refăcuse complet. Luă nevasta lui o oală de apă, fiebinte. Și o pusese lângă el. Se sperie crezând că vrea să-l opărească. Țintuirea continua. Devenise mai încrezător acum, însă nu prea mult.

De unde avusese soția lui cremene? Cum făcuse focul? De unde apă fierbinte? Era mai la doi pași de el un gheizer, un izvor de apă fierbinte. Se liniști. Vroia doar să-l spele iar soția pusese apa lângă el la răcit, pentru a fi o tempera potrivită.

Îi spălă rana întâi. Capul cu totul. Apoi făcură dragoste. Dormeau ca pruncii amândoi.

Se auzi o ciocănitură la ușă. Era fiica lor. Da intră…se auzi un glas. Era al ei, era puiul ei făcut din dragoste cu George, și nu-l putea refuza.

Se cuibări între ei, fiicei lor le era frig, atât. Apoi dormiră liniștiți toți trei. Se mai liniști acum George. Era bine.

Nu mai vroia nimic, așa mi-a spus ulterior când l-am întrebat, nu știam ce gândea, eu îl observam doar și îmi imaginam, însă nu știam ce pătimise, ce stări avea, ce trăiri. Nu se mai gândea la nimic. Doar stătea și se gândea, undeva în străfundurile lui, în așa fel încât nimeni să nu bănuiască ce gândește. Trebuia să se împartă între soție și sufletul pereche.

Cineva mai demult îi furase identitatea, integritatea fizică și psihică i-o încălcase. Știa bine legile. Legea lui era însă legea iubirii. Îi ierta pe toți, de la mic la mare însă pe el însuși nu se putu ierta.

Acum își adusese aminte de unde venise glonțul. Îi spusese unui om, pe care nu și-l amintea dacă era bărbat sau femeie, să-l opereze la cap, cum nu se putea altfel, acest om găsise o metodă rudimentară, rustică, băbească de a-l opera. Îl împușcase în cap doar în zona în care avea probleme cu o dibăcie fenomenală. Și pentru a nu avea probleme cu legea nu lăsase urme la fața locului.

Era riscant, însă altfel nu putea să mai trăiască, ar fi murit. Cum avea copii de crescut, nu putea să o facă altfel. Din motive de securitate își plecase capul în fața femeii, o ascultase, și făcuse așa cum ea îl sfătuise. Și ieșise bine, era sănătos și se simțea bine.

Acum trebuia să meargă să-și salute supușii. Era împărat. Sau ca un fel de împărat, un conducător. Era departe însă regatul lui și nu avea cu ce ajunge acolo. Se mai gândi o clipă la ce se întâmplase, încă o clipă la obiectul pe care îl căuta, cel arămiu, de culoare închisă și cu gălbui închis. Plecă apoi să-și salute oamenii, spre regatul său.

Cum avea un elicopter la dispoziție și avea brevet de pilot, se dusese repede acolo. Nu luă nimic cu el.

Când ajunse în fața senatului făcu o plecăciune adâncă spre divan apoi se arătase lumii. Era singurul împărat, și singur.

Toți îngenuncheară, se aplecară, apoi stăteau toți cu capul în jos, în afară de unul. Erau milioane, nu puteam să văd bine, pentru că-l supravegheam de la distanță. Oricum încercam să aproximez. Mai târziu aveam să știu că erau 490 de milioane de supuși. Cum? Eu îi vedeam doar pe cei care era un față, însă ei erau grupați în așa fel încât să încap toți pe Terra. Toți erau goi, în afară de unul care era legat la părțile intime cu o coardă tricoloră, și cu o pânză, nu puteam ghici culoarea, apoi avea să-mi spună că e de culoare pământului de câmp.

Nu știu ce rol avea omul acela și nici nu a vrut să-mi spună. Nu vorbi nimic cu ei. Doar îi salută și plecară după ce i se închinară lui.

Nu-l mai interesa nimic acum decât să ajungă din nou la familie. Pleca. Mai vea comubstibil cât pentru o jumătate de cursă însă nu-și făcea griji. Pe drum aterizase și se urca în alt elicopter. Erau identice însă acesta avea combustibil destul. George era într-un Mojo continu. Și îi fusese dat să îi fie așa câte zile mai trăia.

George era chiar cel care se observase, de undeva departe, și a scris această carte. Apoi a trimis-o lui însuși, și-a trimis ordin lui însuși, printr-o metodă știută doar de el, din viitor, către prezent, să o scrie și să o publice, așa…cât își mai aduce aminte și cât poate de clar.

 

CAP III

Vina

Își dădea seama că informația genetică poate fi transmisă și din viitor către trecut, și din trecut spre viitor, prin calcularea probabilităților informațiilor genetice, de către neuronii lui, de către creierul său, de către însuși tot corpul său. Genele i se schimbară o data la șapte ani.

Acum se simțea bine. Nu-i mai păsa de nimic, pilota instinctual. Cunoștea pe de rost fiecare atom din elice, din fire, butoane, fiecare gram de combustibil, fiecare particulă de aer și fiecare particulaă de antimaterie. Se confunda cu elicopterul său, cu natura, se contopea cu el însuși și cu tot.

Acel elicopter era cel care îl salvase de atâtea ori de la moarte. Cu el își câștigase pâinea odinioară fiind pilot. Ateriză acasă, își îmbrățișă femeia, luă copila în brațe și o pupă pe frunte, o căuta la fund să vadă dacă nu este cu excremente sau urină instinctual, apoi, plecă să ia masa la indicațiile soției.

La masa îl aștepta cu o prăjitură din aceea de care îi plăcea lui, o mâncă prima dată, contrar obiceiului din familia care spunea că dulcele se mănâncă la sfârșit.

Soția îi pregătise niște carne de căprioară. Era uimit și acum de îndemânarea ei de a găti mâncăruri așa delicioase.

Se ștersese la gură cu o batistă în care odinioară își ținea primii lui bani câștigați, cu care pusese început bun averii sale. S-a dus apoi să sărute steagul, făcu o rugăciune de mulțumire pentru hrană, în fața unei icoane nevăzute, imaginate doar de el.

Își sărutase femeia, îi sărută mâna dreaptă, pupase din nou copila pe frunte, se mai gândi într-o doară la obiectul misterios de culoare cuprului la mijloc, și gălbui pe margini, apoi se dusese să facă treburile zilnice, care erau de făcut în acea zi.

Luă o mână de grâu și semănă. Vremea era prielnică. Nu mult, nu vruse să strice grâul în cazul în care nu ar fi ieșit. Un vlăstar de măslin ieșise mai încolo și se uscase. Sau așa credea el.

A mers la izvor și bău o gură de apă pentru gustul ei, pentru revigorare. Era rece și bună. Mai încolo, o magnolie încă de pe vremea când era un copil de 39 de ani, îl aștepta. S-a dus să o miroase. A rupt o frunză uscată din ea, și a pus-o jos. A curațat planta.

Știa că are ceva de făcut. Nu știa ce. Pe supuși îi lăsase la voia întâmplării pe fiecare, să se descurce cum pot. El își vedea de ale lui treburi.

Porni apoi să ia puțină de apă, o pusese pe magnolia galbenă, și se simți așa de bine de parcă ar fi băut-o el. Nu mai plouase de mult.

Eu îl vedeam pas cu pas ce face.

Având doar o fetiță, îi va trebui un prinț mai încolo, când avea să crească, pentru a se reproduce. Toți, de la femei până la bărbați, nu erau fertili. Nimeni dintre supuși săi nu erau fertili. O altă țară îl aștepta să-i facă vizita. Se gândi poate că totuși se poate face cumva să-i găsească un prinț.

Se urcă din nou în elicopter, luase flamura însemnată cu o cruce de un tip germanic, apoi merse să-și salute supușii din țara de jos. Aceștia îl așteptau cuminți, cu fețele plecate. Îi răspunseră doar vocal la salut.

Nu mai credea nimic acum din ce îi spuse odinioară vechiul dușaman. Era doar pentru a-l influența. Făcuse stânga-împrejur militărește, se urcă în elicopterul de după scena, care era un fel de podium din piatră vechi, iar acum zbura spre încă o țară. Toate erau aproape una de altă. Ciudat lucru cum că nu avea nevoie de subordonați, de ierarhii.

Toți îi era la fel, toți îl asculatau la fel, doar unul singur din prima țară, nu știa, bărbat sau femeie, nu sta cu capul plecat sfidându-l cumva, totuși în genunchi, și simțea că e firesc asta.

Era colțul stâng, din spate, stânga grupei, chiar la fund, penultimul.

Nu se mai gândi la nimic atunci. Merse să caute ceea ce nu-i dădea pace, obiectul misterioso pe care îl tot visa. Acel obiect era chiar o sticlă cu iod. Însă prin străpungerea luminiii i se părea gălbuie pe la margini.

A luat sticla și a plecat pentru că știa unde să o caute. Lângă sticlă mai găsise niște pastile cu iod. Erau 11 la număr. Una luă el restul le rupsese în două. Acum erau 20 de pastille, mai mici, 20 de jumătăți. Ajunse acasă și îi dădu femeii și ficei câte o jumătate.

Le luară fără apă. Apoi s-a dus să ude celelalte flori din grădină. Fusese un cataclism nuclear? Poate.

Nu dură mult și femeia lui îl trase de mânecă, luându-l departe de ochii fiicei, îl sărută fierbinte. Ardea de dorință. Nu se putu înfrână și o pătrunsese până ejaculă în ea atât de tare încât era cât pe ce ca soția să leșine de plăcere.

Se ținu de el și îl trăsese peste ea. Erau in iarbă, șimai făcură o dată drgagoste. Acum erau liniștiți amândoi. Dormiră unul în brațele celuilalt. Copila juca un joc cu niște lemne. Nu-i văzură. De altfel ei se simțeau când erau priviți de către fiică. Iar fiica simțea când trebuie să-i deranjeze și când nu, când trebuie să-i privească și când nu.

Acum li se făcură foame. Înainte de a merge să mănânce ce le rămăsese de la masa de amiaz, se scăldară în gheizer, ca un fel de piscină, ca un fel de spa.

Se clătiră bine de tot. Lăsară hainele la uscat, pe niște pietre. Luară altele care erau prin apropiere pe un gard de lemn, erau curate, miroseau a florile câmpului din apropiere, își aranjară părul. Apoi s-au dus să se plimbea cu copila lor.

El sătea în drepta direcției de mers, ea în stânga. Copila la mijloc spunea mami și tati vă iubesc, pentru că mi-ați dăruit viață. Zâmbiră amândoi unul la altuia. Era la fel de șireată ca ei.

O lua în brațe George, femeia lui știa că va face asta mai devreme sau mai târziu, așa că îl lăsă.

-Vezi întinderea aceasta, se numește pământ, sau mă rog, ce a mai rămas din el, tu îl vei moșteni de la mine, când eu voi împlini vârsta la care trebuie să plec. Să te comporți frumos cu supușii tăi!

Ea băgă la cutiuță, memorase, își scrise cu litere mental acel ordin primit de la tata, apoi vru jos, și o luă de mână pe mama să-i arate ceva. Curios, George rămăsese pe loc să vadă ce-i arată mamei. Ea încrucișase două lemne din pădurea de aproape, două vreascuri, iar în jurul său le pusese patru, ca un fel de tablou.

George lăscrimase de fericire. Într-adevăr, aceasta îmi seamănă. Și el a vrut cândva să fie artist, să picteze tablouri, însă a ajuns cel care avea să conducă lumea, după al 4- lea Reich, un reich total invers decât cel pe care un așa numit Adolf de odinioară vruse să facă. El era aproape opusul. În loc să piardă cât mai mulți oameni, salva cât mai mulți.

Bombele nucleare lansate de ruși, nemți, chinezi și turci, calamintățile naturale, clima, ghețarii făcuseră ca lumea să devină alta. Doar cei care reușise să supraviețuiască mai puteau spune cum a fost. Acum însă era o nou eră. Vârsta la care ajungeau oamenii acum atingea și chiar 200 de ani.

Pleca cu fiica sa și cu soția spre paturile lor deoarece acum era seară. Rupseră câte o mură din tufa de mure din livada neîmprejmuită, o înghițiseră, apoi merseră în pat. Se acoperiră cu o pătură de lână veche dar curate fiecare, neuitând ca mai întâi să-și ducă fiica în pătuțul ei, să o sărute de noapte bună, să-i cânte un cântecel, și să o adoarmă.

Făcuseră dragoste, mâncaseră, se bucurase de fiică, acum aveau de dormit. Pe a doua zi se înțelesesără să mai bea apă din izvor, mai multă, amândoi, din alt izvor, cu o apă mai rece, de care doar ei știau. Pe fiică aveau să o lase acasă, în grija ei însăși.

Știau că nu o să-i facă nimeni rău.

Adormiseră amândoi. Fiica ei și a lui mângâia cerul, ca și cum l-ar fi putut atinge. Era de un albastru închis, ca de metil. Stelele erau mari, așa răzbătea lumina lor pe pământ.

 

CAP IV

Ancorarea în realitate

Nu avea nevoie de unități de măsură acolo. Nu avea importanță cât este un kilogram sau un litru. Nu se mai juca cu copila sa acum. Femeia o lăsase deoparte. Căzu pe gânduri. Niște gânduri profunde. Niște gânduri adânci. Atât de adânci încât nici el nu putea să le discearnă.

Se uita în zare peste câmp. Era vremea de semănat. Câmpul era roșu. Doar în oaza lui unde trăia femeia sa împreună cu el și familia sa era liniște și frumos. O bombă atomică distrusese totul în acea regiune. Asta se întâmplase în urmă cu 150 de ani. El supraviețuise bombei și timpului, la fel ca femeia sa, prin câteva artificii medicale.

Un fel de anomalie a naturii era și oaza lor de liniște din natură, și el împreună cu soția sa și femeia sa trăiau acolo. Doar fetița lor avea genele din urmă cu aproximativ 150 de ani. Nu știa ce are de făcut în continuare. Știa că trebuie să facă ceva. Avea simțul datoriei. Trebuia să facă ceva.

Lua cazmaua și o înfipsese în pământ. Era rezemată de un gard, construit doar de dragul vremurilor trecute. Nu avea nevoie în fapt de gard. O lăsase așa înfiptă în pământ preț de o secundă sau două, apoi rupsese o brazdă cu greu, din pământul uscat aproape de tot.

Nu-i plăcu ce văzuse. Nu se putea sădi nimic. Nu îi era milă de oamenii lui, de supușii lui, dar se simțea dator să-i vadă vii, că trăiesc. Lăsă cazmaua jos, făcu pași înspre ligheanul cu apă, se spălă pe mâini, apoi cu gesture simple schițase ceva pe nisip, ca un fel de plan.

Îi era foame. Nisipul era suflat de vânt în ochii lui și îi usca ochii, începu a bate un fel de mistral care usca tot. Își pusese la gură ceva, pentru a nu îi intra nisip în gură, în zare zări un măslin tânăr care nu dădea încă roade. Se dusese apoi în căminul lui unde îl așteptau fiica și femeia lui la masă.

Îi întâmpină cu un zâmbet, se așezase la masa și mâncără cartofi. I se păreau cei mai buni cartofi. Erau din mâinile ei. Îi era poftă de o gură de apă. Pe masa, se afla cana din diamant sculptat. Sorbi o gură de apă, apoi o bău pe toată. Mai rămăsese totuși o picătură la care copila se uita cu jind.

Mama ei îi arăta că și ea are cană din diamant dar mai mica. Luă, bău, și se simți sătulă. Cana ei și apa ei i se păru mai bună decât ar fi fost a tatălui ei. Acum învățase să se mulțumească cu ce este al ei. Terminară toți de mâncat. Ea mulțumi divinității pentru hrană. Era o zi de vineri. Ceilalți doi au făcut la fel.

Tatăl le spusese ce au de făcut în continuare apoi s-au dus fiecare în treburile lor. El s-a dus pe afară, a luat o gură de aer, aerul era încă uscat. S-a retras apoi în dormitorul conjugal unde a pus mâna pe o carte pe care a deschis-o la întâmplare și a citit câteva rânduri.

Avea doar două cărți de toate. Un religioasă, de culoare vișinie cu auriu și un roman de-a lui Dostoievsky la care ținea, și-l ferea pe cât se putea de ochii fiicei lui.

Pusese mâna pe roman, și începu să-l citească. Era romanul Idiotul. Erau singurele cărți care supraviețuiseră holocaustului provocat și holocaustului natural. Așa se spunea în țara lui. O nenorocire nu vine nicodată singură. Peste lume fusese chiar așa.

Când? se întreba. Când avea să se simtă din nou împăcat cu el? Mai avea o datorie, o ultimă datorie de făcut înainte de a reclădi lumea, sau ce a mai rămas din ea, așa cum ea fusese odinioară.

Nu știa însă ce are de facut și care e. S-a dus la femeie și a întrebat-o verde în față: ce mai am de făcut? Ea i-a spus să se odihnească, pentru că nu este încă momentul, spunându-și sieși: așa sunt toți bărbații, mai nerăbdători.

Se cuibări în brațele ei, ca într-ale mamei. Și adormise cu nasul între sânii ei. O iubea, ea îl iubea. Fiica lor era rodul dragostei lor. Îi acoperi după ce se trezise rana din nou, îi schimbase bandajul. Rana era pe vindicate. Urma de la glonț însă rămăsese.

Se simțea ca nou când se trezise. Poate asta era tot. Poate un somn bun era tot de ceea ce ar fi avut nevoie. Era seară când se trezise. Soarele încă nu apusese. Mai mâncase ceva, nevenind la masa, doar gustând, apoi s-a dus iar în pat și a adormit.

De cine fugise? Ce s-a întâmplat mai exact în mica zonă de depresiune montană unde se trezise? Se întreba. Știa că fusese operat cu un glonț. Știa că acum se simțea bine, știa că putuse iar vedea culorile naturii, gusta din plăcerile simple ale vieții. Se bucura de apă rece de izvor, de natură, o iubea. Iubea natura la maxim. Poate mai mult decât pe sine.

Nu ar fi îndrăznit să tulbure armonia ei. Dar cum a ajuns acolo, în mijlocul acelui crâng, cine îl sfătuise să se opereze cu un glonț, să fie operat cu un glonț? Nu mai conta.

Simțea nevoia să bea ceva să se îmbete. Bău din niște băutură în care nu era alcool. Era doar niște sirop dintr-un fruct, sirop de dude. Se simțea mai bine. Îi dădu și soției. Ea refuzase. Copila însă vru și ea, și îi dăduse și ei o linguriță. Îi mulțumi.

Se simțea revigorat acum. Începuse să sape pământul. Asta era bine. Era dimineață acum și trebuia să-și viziteze supușii. Se urcă din nou în elicopter și se porni spre regatul improvizat, spre acele ruine. Toți îl așteptau acolo, cu capul la pământ însă cu ochii spre el.

A întins mâna spre cer ca și cum ar fi lăsat ceva să-i scape din căușul palmei. Ca și cum ar fi probat grâul să vadă dacă este bun. La fel au făcut și ei. Mai întinse o data mâna în sus, cu palma de la mâna dreaptă orientate în jos, la fel ca Adolf cel nebun. La fel au făcut și ei.

Erau milioane de oameni.

Când îi era bine, când îi era rău. Știa că numai bine nu poate fi niciodată. Așa era viața lui. Așa îi fusese dat să fie. Urmărea copacii cum sunt îndoiți de vântul uscățiv, care prevestea o furtună. Un fel de vreme ciudată parcă ar fi fost pe tărâmul Arabiei, sau pe așa ceva.

Nici nu mai știa ce are de făcut. Nici nu-i mai păsa de datorie, datoria pe care nu de mult o simțea că trebuie să o aibă. Știa că va veni și vremea când iar o va simți, iar va simți nevoia de a-și face datoria.

Acum însă avea un moment de relaxare. Băuse niște lapte de capră. Mai aveau două capre, o cămilă, și în pădure se puteau vâna iepuri. Însă nu avea arme, și nici nu-i trebuiau. Avea o viteză fenomenală la prins iepuri.

Acum pe pești îi ocrotea. Nu mânca pește deloc. Cumva îi păsa de ei. Poate și din cauza faptului că lui îi plăcea apa foarte mult. Iar peștii iubeau apa, și îi simțea ca pe niște frați. Erau pești de toate culorile. La fel ca în acvariile de astăzi, din anul curent.

Eu John eram acela, eu m-am observant pe mine, și am notat ce făceam și eu scriu acestea, însă nici eu nu știu cum am putut să-mi transmit din viitor toate acestea.

Îi veni în minte izvorul de la început, de când se trezise după operație. Nu era departe. Nu luă elicopterul. Se salutară cu soția și copila, apoi luă o sticlă de apă la el, un pet, de mult timp, pe care îl folosea de vreo 129 de ani.

Se aventură înspre locul unde se trezise de după glonțul în cap. Avea de ajuns la acea cruce de lemn. Acum era exact cum o văzuse de la depărtare atunci când venise. O vedea udă, de culoare unui lemn maron închis. Era de un lemn scump.

Urcase iar la locul unde se întâmplase fapta, cu gândul de a se adăpa de la acel izvor din pădure. Era foarte bun și foarte rece.

Ajunsese acolo cât ai zice pește. Se adăpă, mai luă câteva mililitrii cu el în sticla de plastic, nu îndrăznise să o umple toată. Era cu ca un fel de scacrilegiu pentru el dacă ar fi făcut-o. Se gândi să se ducă chiar unde se trezise și chiar așa făcu. Era la fel de frumos ca în ziua în care se trezise din comă. Poate chiar mai frunos.

Acum se întinsese pe iarbă. Era frumos, mai frumos ca înainte. Soarele răzbătea prin ceața caldă, ca un fel de halou.

Inspira aer cu pori de apă puri, de munte, puțin rece. Ce frumos…se gândi. Nu-i mai veni să plece de acolo și chiar așa făcu. S-a întins, și stătea cu mintea golită.

Doar admira și asculta. Nu era nimic de ascultat, doar liniștea. De văzut era cerul prin aburii de apă. Se ridică brusc din instinct, și porni înapoi spre casă neuitând de apă pe care o luă fără să vrea cu el. I se agățase pur și simpliu de mână.

Acum știa că trebuie să trăiască doar pentru plăceri. De-abia aștepta să facă dragoste cu femeia lui și să-și țină în brațe fata, să o mângâie, și să-i făgăduiască ceva pământului.

Acum era într-o dispoziție bună. Era cu ceva fructe în mână, de pe drum, niște coacăze. I le aducea familiei. Fiica sa le mâncă pe toate.

Acum era bine. Se mulțumi doar cu ce consumase pe drum. Se tolăni lângă nevastă și făcu un fel de dragoste ca și cum ar fi fost îmbătat desi nu consumase alcool. Nu mai ținea minte nimic din ce face și ce trăise. Știa doar că se simte bine.

Ce bine era acum lângă soția sa. Era frumoasă, cu un păr bălai. Odinioară purtase ochelari. Și el purta ochelari. Doar pentru protecția vederii împotriva ecranelor de mai demult. Însă nu pentru mult timp.

Ce bine era să trăiești după instinct. Era cald și era bine. Era alt anotimp acum. Era primavără târzie când începeau vremurile toride. O vreme deși caldă, plăcută, umedă, de o umezeală suportabilă.

Din instinct s-a dus la elicopter. Gaz avea. Mergea înspre regat. Ca un fel de regat, pentru că supușii lui dormeau care cum apucau.

Acum le dăduse salutul obișnuit. Ei îl salutară, în afară de unul care îndrăznise și îndrăznea mereu să se uite la el, să-i intre în gând. Era un prieten vechi pe care îl salvase. El, prietenului lui, îl ajutase mult odinoară. Era un fel de legătură între ei. Pe cât de complexă, pe atât de simplă. Era o lege a dragostei umane nescrisă.

Acum mergea înapoi spre casă și parcă îi trecuse aceea stare de beatitudine. Reveni cu picioarele pe pământ. Se simțea mai fresh, mai bine. Cumva mai împrumutase încă din stările trecute de spirit, dar era mai bine. Poate i se trăgea și de la operația cu glonțul.

Stările lui alterau. Însă știa că totul va fi bine și totul este bine acum pentru că așa vroia el să fie. Ce vruse făcuse toată viața. Acum făcea tot ce vroia. Își adusese aminte de ceea ce făcuse atunci pe nisip. Era un plan de irigare.

Cum să-l pună în practică însă pentru că nu îndrăznea să-și derajnjeze supușii. Luă mâna și o pusese pe coada cazmalei. O înfipsese în pământ și începu să sape un canal dinspre izvorul de acasă, spre cișema. Nu i se părea prea bine ce face pentru că era apa care îi asigura familia de lichide dar altă soluție nu era de a popular din nou lumea cu verdețuri, plante, pomi și flori.

Ajunsese până la izvor. Acum, încet. Șiroaie de apă curgeau înspre gardul de unde luase cazmaua. Plantase și o planta acolo. Era încă o magnolie.

Irigase o mica porțiune. Avea de irigat tot ținutul, și nu știa cum să facă deoarece nu și-ar fi pus supușii la treabă, însă aceștia nu aveau ce mânca și se hrăneau cu cenușă și pământ, în afară de unul singur, cel din rândul din spate, penultimul.

Era greu acum pentru ei. Le erau greu la toți, înafară de familia lui. Nu știa ce să facă și își întrebă copila, pentru că avea un suflet pur, ce să facă. Copila îi arătase zarea, luna, stelele și îi spusese că totul vine de la sine, în afară de cadouri.

Acum zâmbise. Chiar….se gândea, nu-i dăduse de mult timp un cadou, nici măcar de Crăciun. I-a luat o păpușă cu mult timp în urmă, făcută din cârpe, însă acum trebuia ceva mai de calitate, în fond era o prințesă, fiică de împărat.

Așa că s-a dus la soție să întrebe ce cadou să-i facă fiicei ei. Ea i-a arătat spre haina de blană de vulpe. Aaa…da. Acum știa, avea să-i prindă o vulpe, să-i ia blana, iar soția sa să-i croiască și coase hănuiță pentru vremea rece.

S-a întors în căsuța sa. Aici avea de toate, inclusiv cana de diamant scobită și șlefuită de soția sa dar și de unul dintre supuși. Soția sa scobise începutul, îi trasease planul, și îi dădu drept pedeapsă lui, celui care îi greșise, să scobească și să slefuiască diamantul până îi iese o cană.

Acesta făcuse toată viața sa asta și încă nu terminase. Fiind-ui milă de el, îi luă cana cu toarta neterminată, și nefinisată, și îl lăsase liber.

Nu aveau calendar și se ghidau după vreme, stele, soare. Mai exista încă un singur telefon conectat la o rețea proprie cu un fel de mașinărie cu care ar fi putut lua legătura la nevoie cu familia sa. Îl țineau însă de rezervă pentru că comunicau într-un mod telepatic. Erau în același gând, fluid ca o apă care curge la vale, una cu natura, cumva.

Acum admira un tablou făcut de el cu zeci de ani în urmă, ca un fel de ou, din ce în ce mai roșu la mijloc. Profitase cineva de naivitatea lui și îi ceruse un tablou drept dar. Acel tablou fu vândut cu o sumă imensă. Avea să plătească scump șarlatanul mai apoi, iar tabloul să ajungă tot la el.

Era vreme prielnică. A doua zi s-a dus iar să-și salut supușii. Trebuiau să-i vadă, și ei trebuiau să-I vadă. Era cumva instinctual. Se atrăgeau unul pe altul, masa de popoare adică supușii lui cu el. Îl recunoșteau la fel cum un câine își recunoaște stăpânul sau cum un leu își recunoate prada, instinctual.

Nu-i mai reveana de făcut decât să trăiască bine. Știa că totul va veni de la sine, știa că cândva va muri, dar mai era până atunci, așa simțea el. Așa că nu mai vroia nimic. Hrană avea din belșug și îi ajungea. S-a intins pe pat iar își strânse nevasta la piept și se simți oboist. Lenevi vreo câteva ore.

Soția sa îi simțea starea și făcuse la fel. Copila energică se juca în curte, ca un fel de curte, prin prejurul casei în orice caz. Brusc îi veni o idee, să-i mai facă un frățior, pentru a avea cu cine se juca. Mădularul îi crescuse, însă  femeia sa, pentru că erau cununați de norod, nu era în perioada fertilă.

Stai!…îi spusese ea, nu te atinge de mine, sunt murdară. Era în perioada menstruală. Se dusese în alt pat și se așezase acolo. El luă o cană cu apă din cana de argint, pentru că avea și o cană de argint, și apoi stătea întins pe pat negândindu-se la nimic.

Admira pereții albi, de var, și își amintise cu nostalgie de casa bunicii lui. Era frumos. Erau pisici acolo, era liniște și se simțea în siguranță. Chiar…siguranță, se gândi el. Nu mă simt în siguranță…asta îi dădea o stare proastă.

“Ce să fac să mă simt în siguranță?” se întrebă…apoi se liniști știind că el este alesul, că nimeni nu se poate atinge de el.

Știa însă cumva că și el poate fi o pradă la o adică, că nimic nu e sută la sută sigur. Acum redevenise uman. Nu se mai gândea la prostii ci la treburi serioase. Împrejmui casa a doua zi apoi vopsise gardul cu vopsea de culoarea lemnului.

Ce să fac cu acel supus care este și nu este supus? se întreba. Cumva îl sfida, și el știa că trebuie să accepte această sfidare, și nici el nu știa de ce. Știa că o merită, nu-și mai aducea însă aminte de ce. Avea o datorie morală față de acel om. La vremuri grele îl susținuse nu material ci moral.

Acest om reușise prin ingeniozitatea lui să se facă prieten cu el. Era un supus prieten. Se gândi să-i de amâna fiicei, să o căsătorească cu el când va crește mai mare. Acum fata lui studia literele, matematica și astrologia sub îndrumarea mamei care era foarte cultivată.

Avea 12 ani și curând avea să aibă nevoi sexuale, să-i vină ciclul, să dorească bărbat. Data viitoare a luat pe fiica sa cu el și a adus-o cu el la podiumul de salut. Simți zâmbetul plin de căldura al supusului prieten. Simți înflăcărarea lui deși se afla la 1 Km față de el. Cumva i se modificase vederea și pupilele astfel încât putea să distingă de la depărtare ce și cum, simțurile i se dezvoltase într-atât încât simțea to ce se întâmplă cu fiecare dintre ei, cu natura, cu apa.

Acum, nu mai rămânea decât să-l apropie de ea. Dorea asta mult. Dorea un nepot, dorea să-și vadă fetița fericită.

Îi făcu semn supusului să se apropie. Și supușii îl simțeau de la depărtare și știau la care dintre ei se gândește. Acesta făcu un pas de genunchi mai aproape, și înțelese că el este următorul ales. Făcu pasul înapoi și după salut se retrăsese toți la locurile lor. Ce-i mai păsa acum când totul era aproape distrus pe planetă, Știa cumva că-l va cuprinde neliniștea la un moment dat când va da fiica în mâna altuia, însă altfel nu se putea.

Acasă îi arătă degetul inelar copilei. I-a spus: vrei un inel? Ea ia răspuns că da. El zâmbi și plecă să mai bea o cană cu apă. Un medic din vechime îi spusese să se hidrateze bine. Medicul care îl ajutase să trăiască mai mult, să îndeplinească ce are de îndeplinit.

Cum se face că supraviețuise atât timp, se întrebă omul acela, George. Se mira și el. Avuse un hematom provocat de o mama nebună care îi dădu cu piatra în cap la o vârstă fragedă. Fratesu îi dădu cu o oală plină cu apă în cap, tot la o vârstă fragedă. Avea două hematoame. Se operase cu un singur glonț, la precizie nanometrică, și reușise să stea drepți în fața vieții conducând toată populația humanoidă a terei.

Avea un noroc incredibil. Pentru asta ceea ce conta pentru el erau oamenii. Nu vroia să-i asuprească. Nu vroia să-i oblige la nimic. Dacă vor vrea, ei înșiși vor reconstrui un nou pământ, curat. Totul va veni de la sine își zicea. Cu toate astea ceva îl îndemna să-și mâne steaua singur.

Așa era de când se născuse. Era autonom. Avu niște părinți extrem de severi. Îl bătură în tinerețe, îl asupriră, tot ce mai lipseau să facă era să-l omoare, chestie pe care chiar au vrut-o la un momentdat, însă lui nu-i era dat să moară. Lui îi era dat să conducă popoare.

CAP V

Scriitor de fapt

A mai tras un fum din țigară. Fumul mergea rotocoale, în sus. Se calmă. Era agitat în gânduri, și un pic confuz. Apoi s-a gândit la ceea ce este el. El era un creator. Era un scriitor. Își rosti în gând cartea și se trezise. Compuse o carte întreagă în gând. Și o scrise.

John găsise numele persoanjului George. Era cumva despre viața lui în mare parte. Luă documentul și îl salvă în pe calculator. Se gândi că era o carte proastă, totuși nu stase degeaba, scrisese. Acest lucru îl făcea să se simtă bine. Orice scriitor este împlinit când scrie.

Căuta o editură. Nu a găsit. Ceva nu-i dădea pace. Stătea la mansardă. Fuma și bea cafea. Avea un manuscris. I se păru cât de cât interesant. S-a mai gândit o dată la fosta lui femeie apoi s-a întins pe pat să se odihnească cinci minute. S-a odihnit cam jumătate de oră.

Apoi s-a dus să mănânce ceva. Nu avea nimic în frigider. S-a dus pe masa, a luat o bucată mare de pâine alba pe care a înfulecat-o în grabă. A băut un pahar de apă, după care s-a lăsat pe fotoliu.

A mai aprins o țigară. Și-a făcut o cafea la fierbător. Fuma la balcon. Avea o scrumieră de la fosta lui concubină. S-a gândit o clipă la ea, apoi la manuscris. El era John, și era scriitor. Asta știa. Avusese un travaliu al creației. Și în același timp și viitorul…George?…se confundase cu personajul cărți sale. Înnebunise?

Acum era liniștit. Se masturbase. Era și mai liniștit după ce a băut încă o cafea, s-a mai masturbat odată, a mai fumat trei țigări dintre care pe ultima până la jumătate.

Căuta să-și publice cartea. Avea calculatorul la el. Nu știa nicio editură. John se gândise la personajul lui Geroge. Se gândea că îi seamănă, că este ceea ce e ar fi vrut să fie. Se gândea cumva că poate fi premonitoriu. Trăia vremuri grele și era oarecum posibil ca să fie chiar așa cum scrise în carte despre George, într-o oarecare măsură.

Nu se mai gândi la nimic apoi. Își goli mintea. Nu putea totuși să nu se confunde cu personajul lui, cu trăirile din carte. Nu se putea dezlega de ele. Simțea că are nevoie de o pauză. Nu mai vroia să scrie. Nu știa ce să facă. În curând banii aveau să i se termine.

Se uitase împrejur. Avea câteva obiecte pe care le putea vinde. Erau însă cadou, și nu se îndura să le vândă. Se hotărâse să se lase în voia divinității create de el în carte. Era frig în camera la el. Se acoperi cu două pături, cu frica de a nu îngheța la noapte. Nu putu sta mult așa. Ionuț s-a dus la lemne și a luat lemne și a făcut foc în soba de lemne.

A mai stat așa lângă sobă un pic, după care a mai pus niște lemne pe foc. Se mai încălzise puțin. S-a trezit apoi ca din visare. A scris o nuvelă întreagă într-o noapte în gând după care a transcris-o din gând pe calculatorul său. Nu-i prea plăcea.

A pus-o deoparte. A mai pus lemene pe foc. Încă se mai gândea la George și femeia sa, la personajul său George din viitor, și despre cum personajul din viitor îi transmise să scrie o carte desprte el. Ciudați mai suntem noi scriitorii ăștia…ne putem permite cam orice, se gândi.

Ceva nu-i plăcea la nuvela lui. Se hotărâ totuși să o corecteze. Să o revadă. Era iarnă, frig afară, deloc ninsoare și John, scriitorul, de data aceasta, real, și care trăia într-un orășel din Europa, luă o cană cu apă și o bău. Avea aceeași senzație ca personajul lui.

Ce ciudat. S-a gândit. Și oarecum miraculous, totodată se gândi. Simțea gustul bun al apei. Cuvintele aveau puterea de a-i face bine. Prin cuvânt putea zidi și distruge lumi.

Mai medită o perioadă la asta după care se hotărâ să se culce. Nu uită să asigure soba de lemne cu lemne, se puse în patul său, avu grijă să nu se intoxice cu fum, apoi se înveli, se trăsese lângă soba de lemne cu tot cu pat, își mută biroul mai aproape, și se întinse pe pat.

Pe John însă nu-l cuprindea somnul. Ceva nu-i da pace. Avea încă un travaliu al creației. Apăsă pe butonul de la laptop de deschidere, și mai scria încă desi era 1:30 noaptea. Nici el nu știa prea bine ce scrie, simțea însă că trebuie să o facă, că trebuie să-și desăvârșească lucrarea.

Când se uită împrejur după ce a băut o gură din cafeaua rece rămasă de dimineață, văzu o carte. Avea ce face în lipsă de nesomn acum. Avea de citit. Se gândi totuși să mai scrie câteva rânduri. A mai scris două sute de cuvinte după care a simțit că pica în derizoriu. Așa că lăsă laptopul pe sleep mode, luă cartea în mână, citi un capitol scurt și se culcă obosit.

Când se trezi era dimineață. Se trezise odihnit. Se întreba mai pe la amiza, după ce-și băuse cafeaua, dacă nu cumva el este personajul din carte și dacă nu cumva este o carte premonitorie, la fel cum a fost 700 de leghe sub mări care avea să prevestească apariția submarinului.

Se ancorase mai târziu în realitate, spunându-și sieși, eu sunt doar un scriitor, tot ce trebuie să știu este că îmi fac meseria și scriu.

Așa că după ce mânca două ouă fierte, cu pâine și puțină sare, bău o cană de apă și se așeză din nou la masa de scris.

Avea fila de scris alba în față, tastele cu litere îi surâdeau. Începuse să scrie. Biroul era din lemn de nuc, nu avea nimic ca muză în față. Avea doar o ceașcă de cafea din cele mai bune și un pachet de țigări.

Își propusese să termine nuvela dintr-un singur foc. Apoi se mai domoli. Mai scrise 1000 de cuvinte rapid. Nu-i plăcea ceea ce scrie însă trebuia să o facă. Acum George era prin ținutul Italiei, și descoperise personajului său locul unde se află, locul geographic.

George logodise pe fata lui cu personajul la început misterios. John nu mai avea detentă ca să scrie. Se chinuia să scrie. Avea scârbă de scris, nu mai fusese de mult timp într-un concediu, dar trebuia să o facă. Știa că dacă nu va scrie câteva zile nu va mai scrie apoi o perioadă lungă. Dacă ar fi făcut acest lucru și-ar fi pierdut pâinea. Din scris trăia.

Când ieși pe stradă unii îl arătau cu degetul, alții șopteau pe la colțuri tot felul de lucruri. Unii îl vorbeau de bine, alții de rău. Lui nu-i păsa, știa că scriitori nu sunt iubiți în societate, li se iubesc doar operele și când vorbești cu ei în calitate de scriitor. Ca oameni însă scriitori sunt cam ciudați, știa asta.

După ce dădu o fugă până la magazinul din colț care era mai aproape și avea țigări se întoarse acasă. Acasă îl așteptau cărțile. Cum nu avea cald în camera și era luna decembrie, după ce mai fumă o țigară în fața biroului lui și stinse țigara în scrumieră, făcu focul de lemne în sobă.

Camera se încălzise apoi se dusese iar la birou și își puse muzică. Mai luă o gură de cafea și apucă o carte. După ce s-a întins pe fotoliul său scump, din piele, se lăsă în brațele lecturii. Îi plăcea ce citea. O făcea cu plăcere.

Îi plăcuse încă de mic să citească, îi plăceau literele, la fel ca personajul lui principal. Cumva se gândea că proiectează în carte ce și-ar dori el. Și poate chiar așa era. Putea face ce vrea cu coala de hârtie, cu tastele, cu filele, și asta era mângâierea lui.

Citi cam jumătate de oră dintr-o carte de Dostoievski. Era o traducere bună. Știa că va veni și vremea când va dori să-l citească în limba rusă, pentru a-l înțelege. Pentru asta însă avea de învățat limba rusă.

Lăsă cartea, i se făcu foame și coborî de la mansardă să înfulece o bucată de pâine. Nu avea nimic cald. Își făcu un ceai, luă o felie de pâine cu gem, și mâncă. Nu mânca mult și se sătură repede. Își scrise apoi încă o parte din nuvelă, citise ceva, nu știa ce are de făcut mai departe.

Se bucura și se mângâia când era singur că are o meserie. Știa că scrisul nu va dispărea niciodată sau cel puțin cât va exista om pe acest pământ. Subt o formă sau alta se va putea umanitatea exprima prin semne.

În camera sa era cald acum. Totuși nu se dezbrăcă, încă mai resimțea frigul, sau poate avea frisoane. Se uită de două ori împrejur și văzu un pix de argint. Era chiar pixul pe care îl primise cadou de la sora lui. Știa ce să-i cumpere întotdeauna sororii lui și aceasta i-l dădu înapoi cadoul și alte obiecte făcute cadou de-a lungul anilor pe motiv că nu are unde le ține în casă.

După ce luă pixul îl așezase frumos pe birou și întrerupse muzica. Vroia doar liniște acum. Era pe înserate. Ieși afară puțin și trase câteva guri de aer proaspăt. Un gând fugitiv îi trecu prin cap despre personajul său, George, însă nu-l putu prinde. Dacă l-ar fi prins l-ar fi așezat în memorie și l-ar fi pus în nuvelă. Acum însă știa că poateașa era scris, și poate din acest motiv nu putureține ideea.

Cum se făcuse ora nouă seara, se puse în pat după ce mai înainte a pus cartea frumos la loc și a terminat de scris ce mai avea de scris. A închis și laptopul, a stins lumina, și s-a așezat în pat. Nu dură mult și adormi.

Era singur. Femeia sa îl părăsise. Se iubise mult cu ea, îi plăcu și lui, și ei. Fosta sa femeie însă doarea doar o aventură. Dacă l-ar fi dorit de bărbat ar fi acceptat planurile de căsătorie. Aceasta însă la planuri de căsătorie dăsude înapoi. Accepta tacit aventura bucurându-se de reprizele de sex cu ea de fiecare data.

Când se trezi a doua zi era Duminică. Își luă haina cea bună și plecă la plimbarea de Duminică. Întotdeauna Duminica ieșea să se plimbe.

Se plimbă puțin pe lângă copaci, pe lângă râul din apropiere. Pierduse contactul cu natura și vroia să se reconecteze. Începea să se simte ca mai înainte când era doar un copil și se scălda în râu. Aruncă o piatră în apa din fața dealului, privi cum se unduiesc micile valuri provocate de căderea pietrei. Vru să mai arunce una dar se răzgândi.

Se spălă pe mână în râu deși era deja curat. Simți însă nevoia de a se spăla. Simți pietrele sub picioare, prin pantofii sport, cu talpă subțire. Îi plăcu. Era ca un fel de masaj. Se urcă apoi pe deal și se pierduse de ochii trecătorilor care unii îl priveau să vadă ce face. Captase toată atenția.

CAP VI

Zilele treceau și el tot scria la nuvelă în mansarda sa. Era un pic boem, găseai ziare aruncate și cărți pe jos, cești de cafea nespălate, scrumiere necurățate. Îi venea din ce în ce mai greu să scrie. Scria de parcă ar fi mers prin nămol, prin lut, cu o pereche de cizme.

Îi era greu dar scria, aceasta era meseria lui. Trecuse o zi și avea de încasat niște bani pentru o carte. Nu știa de ce dar parcă sumele mari de bani provenite din cărțile de success nu-l mai bucurau. Cândva se bucura. Acum însă bucuria ținea doar două trei ore. Apoi pleca cu BUS-ul local în centrul orașului să cheltuie banii pe diverse obiecte.

Uneori își cumpăra îmbrăcăminte, alteori electronice, și multe cărți. Avea deja titluri în minte pe care dorea să le citească și după ce se întoarse de la piață cu un bagaj destul de consistent de hrană, lichide, și haine noi, se duse acasă și comandă toată literatura lui Dostoievsky pe care nu o avea deja în bibliotecă, pentru că avea multe cărți scrise de el.

Se ura și ura. Se ura pe el însuși. Îi era greu. Vru să iasă din depresie. Se apucă de mișcare, de sport. Acestea avu darul să-i prevină căderea într-o depresie. Se simțea mai bine acum. Nu-i mai era frică de tot felul de situații pe care și le închipuia. Avea o imaginație bogată, iar asta din urmă uneori răzbătea până în viața de zi cu zi.

După ce s-a șters de sudoarea după alergarea de șase km a mâncat o ciocolată pentru a-și reface energia pierdută apoi, a fumat o țigară și s-a așezat o oră pe pat, fără să facă nimic.

Brusc își aminti că nu terminase munca la nuvelă. Vroia și să meargă la lucru, dar își și propusese să stea în pat o oră. Mai avea un sfert de oră dar nu avea răbdare să simtă tastele sub degete.

Se chinui să stea locului însă când se împlini ora de odihnă nu mai avea chef de scris așa că își făcuse o cafea desi era ora șase seara, fumase o țigară, și se așeză la masa de lucru.

Începuse greu dar pe măsură ce scria imaginația i se aprinse. George era acum bunic. Femeia sa îi mai dăruise un copil care se născuse cam în aceeași perioadă în care se născuse și copilul fetei lui. Era și tata și bunic în acelaș an.

Știa că George are o misiune, că personajul său are o misiune și nu știa care. Împlinise totul dar mai avea de împlinit ceva. Ceva măreț. Și nu era vorba de salvarea lumii.

John își găsi din nou liniștea într-o cană cu ceai cald. Era ok acum. Se simțea mai bine. Îi lipsea contactul sexual. Nu mai făcuse sex sau dragoste de patru luni. Mai frecventa din când în când prostituate de calitate. Mergea singur însă, și nu știa mai nimeni unde se duce și ce face, doar câțiva amici care păstrau tăcerea.

Acum el se duse să se spele pe dinți, să facă un duș cald, și se schimbă în pijamale. Ceva însă îi spunea că nu trebuie să doarmă. Așa că începu să scrie iar. Începu lucrul la încă o nuvelă în paralel. Scrise doar câteva rânduri și se opri. Deschise o filă nouă și se hotărâse să-și scrie viața.

Acum nu mai avea nimic de pierdut. Pierduse ce avusese de pierdut. Îi era frig iar uneori avea frisoane gândidu-se la teroarea pe care o răbdase în casa sa. Viața fusese dură cu el.

Acum se hotărâ să scrie o carte despre viața sa, să-și scrie memoriile. Erau multe ce ar fi putut scrie, ceva însă îl durea peste măsură. Suferea. Se hotărî să transforme suferința în roadă. Așa că folosea energia data de suferință pentru a-și scrie memoriile. Începuse. Se făcuse 4 dimineața și îl cuprinsese somnul apoi s-a băgat în pat și s-a culcat.

A doua zi dimineața mâncă o portocală și băuse o cafea. Îi era bine. Avea bani, avea hrană, avea căldură, avea de toate. Laptopul îi funcționa și facturile erau plătite. Nu-i mai rămânea decât să se pună iar pe lucru. Înainte de a se așeza la masa de scris a aprins o țigară. Nu o fumă ca de obicei, lent ci acum trăgea din ea cu sete. Fumul care îi ieșea din gură îl trăgea pe nas. Se simțea bine, se simțea el însuși.

A scris în ziua aceea douăzeci de pagini. Cumva se simțea rău din cauza asta la urmă pentru că nu-l presa nimeni să scrie repede și se gândise dacă nu cumva fusese superficial. Muza îi sătea în dreapta biroului. Era pisica sa de rasă, pe care o hrănea cu cea mai aleasă mâncare.

Se mai uită apoi în treacă peste ce a scris. Mâncase litere multe, făcuse greșeli de ortografie dar avea pe cineva să-i corecteze textele. Avea și cine să i le traducă. S-a dus apoi în bucătăria sa improvizată și a mâncat o omletă cu ceapă și măsline. Cândva lucrase ca bucătar și se pricepea să facă mâncare. Se gândi dacă să-și facă o supă sau nu. Renunțase la idee. Se săturase cu omleta servită dintr-o farfurie foarte scumpă, și cu tacâmuri de argint.

După ce a băut două căni cu apă la temperatura camerei s-a dus în dormitor să se așeze puțin pe pat. Nu de mult timp își formase obiceiul de a se așeza pe pat la amiaz după ce lua masa. Trase un pui de somn de jumătate de oră și ceva ca o spaimă îl trezise. S-a dus repede să urineze în baie. Nu era nimic, probabil ceasul biologic îl trezise că este momentul să mai lucreze ceva.

A pus mâna pe o carte de filosofie apoi a lăsat-o deoparte. Știa că dacă va vrea să studieze mai aprig filosofia avea nevoie de îndrumare. Totuși luă cartea înapoi și începuse să citească introducerea. Era o carte subțire, ușor de digerat, ușor de înțeles, și rapid de citit. Genul acesta de cărți îi plăceau lui.

Nici nu-și dădu seama când începuse să se facă seară. Își mângâie pisica blând și apoi își făcuse patul pentru somn. Era oara 9 seara. Uitase ceva, să facă alergarea de dinaintea somnului. Cum nu avea chef de alergare făcu-se doar o plimbare până la o clădire mare din apropiere. Era mulțumit acum cu ce scrisese, cu ce făcuse în ziua aceea. După ce a ajuns acasă a băut o ciocolată caldă s-a spălat pe dinți, a băut o cană cu apă, s-a schimbat în pijamalele sale albastre, apoi s-a pus pe pat, a tras pătura și a adormit aproape pe loc.

Nu avea obiceiul să numere oi înainte de culcare pentru a-l lua somnul. El, John, ori făcea ceva mișcare în ziua aceea, ori dacă nu-l prindea somnul număra în gând. Își propusese să numere până la nouă sute, nouăzeci și nou de miliarde. Cum nicioadă nu ajungea la cifra aceea tot încerca. Ajungea însă cam pe la două sute și îl lua somnul.

Dimineața când se trezise prima oară luă o gură de suc de fructe din paharul său aflat lângă noptiera din lemn scump. Apoi s-a dus la ghiuvetă să se spele pe față. Nu avea barba așa de mare și decisese ca să nu se radă în ziua aceea.

Își făcu un mic dejun ce consta dintr-o omletă cu puțină brânză și o cană de ceai negru. Se simți înviorat acum. A ieșit afară să se dezmorțească puțin, schițase un pic de gimnastică, apoi s-a dus în casă și s-a schimbat în ținuta de zi.

După asta s-a dus direct la masa de lucru. Nu știa cu care carte să înceapă. Avea două nuvele acum în lucru, plus un site pe care scria zilnic. Și-a făcut o cafea, a așteptat să se răcească, a fumat două țigări, a băut cafeaua, și s-a dus să scrie.

Începuse cu chef. Inspirația îi veni pe loc. Se bucura scriind. Scriind putea făuri lumi. Era o taină pentru el cum poate face asta și scria pentru că știa că cineva va avea de învățat din ceea ce el scrie. Era ceva ce nu știa nici el bine, însă știa că scrierile lui sunt de un mare folos.

Nu știa când a trecut timp, începuse să i se facă foame, era ora doisprezece ziua. Cum nu avea nimic pregătit își făcuse o porție mare de cartofi prăjiți. Înfulecă repede porția de cartofi prăjiți cu pâine și după ce bău o gură de suc de fructie se ridică de la masa.

Pusese vasele murdare în ghiuveta de la bucătărie împreună cu tacâmurile și paharul iar apoi se dusese să se întindă jumătate de oră pe pat. După ce se ridică merse la toaletă să se ușureze. Se simțea mai bine acum.

Deschise laptopul și începu iar să scrie. Nu-i venea în gând nicio idee genială, așa că scria din inerție cu grija de a nu devein monoton, s-ar fi simțit în scrierea lui. Nu era un novelist prea experimentat, deși scoase pe piață doar două nuvele anterior, avuse succes. Câștigase bani frumoși de pe urma cărților sale după lungi și consistente eforturi.

Gândul îi zbura, spre altă idee, spre altă idee de nuvelă. Se gândi cum poate introduce idea aceasta nouă, în nuvela prezentă. Era chiar genială ideea, se făcea că George ar fi putut creea pe bune lumi, oricum ar fi vrut el, că orice om poate creea o lume, așa cum vrea, și era pe bune treaba aceasta, putea fi dovedită chiar de oamenii de știință. Cum?

Între timp își găsise un suflet să-l aibă cu el, o femeie mult mai tânără, supusă, umilă, care îl ajuta la menaj și căreia îi mai citea din scrierile sale. O plătea cu o sumă modică.

Îi trezise interesul Alexandrei, concubinei. Și ea ar fi vrut să-și creeze lumea ei. Și-ar fi clădit o casă frumoasă, cu încălzire în ea, cu mobile de lux și tot ce trebuie, și cu o grădină în jurul ei, alături de chiar el, de John.

Serviciul ei era doar un pretext, vroia să fie lângă el, îi simțea spiritul ascuțit, îi simțea imaginația bogată, bunătatea și în același timp cruzimea lui John era bărbat în adevăratul sens al cuvântului desi nu prea părea. Crud cu cei cruzi, milos cu cei slabi  și drept în judecată în același timp. Nu era frumos la înfățișare, însă avea niște ochi parcă veniți din alte timpuri străvechi, ca ai unor vechi nobilis au împărați.

Probabil în arborele lui genealogic avea vreo rudă ce fusese cândva prinț sau împărat. Oricum avea un aer nobil ce impunea respect.

Vreau lumea mea spusese Alexandra. Creeaz-o! Spusese Ionuț. Spune-mi-o cum ai vrea să fie! Aceasta îi descries casa în cele mai mici amănunte. Până și culoarea de la mânierul șifonierului. Ionuț nu obosea ascultând-o. Îi plăcea lumea ei.

Când a ajuns la dormitor privirile celor doi se aprinseră, se apropia de ea și inevitabil avu loc actul, pe patul său. Se duse pe balcon să fumeze țigara de după. Ea nu fuma. Dumnezeu știe ce făcea în lipsa lui dar lui nu-i păsa. Avea grijă doar să trăiască clipa și o trăise din plin.

Era seară acum, partida de amor îl întrerupse din muncă și se simțea vinovat că nu a scris norma, cât trebuia să scrie, cât își propusese el însuși să scrie într-o zi. Nu ar fi deranjat-o, ea dormea acum cu fața senină și avea un somn liniștit.

El era ca o mașină de făcut sex, de scris, de tot. În general când se apuca să facă ceva era foarte tenace și energic. Rareori îl părăsea acea poftă de viață, și energie care zăceau în el latent și învățase încă de mult timp să le ascundă, pentru a nu părea nebun în ochii celorlalți.

Când alerga era la fel de rapid pe ultima sută de metrii ca un alergător de elită. Cei care îl priveau îmbrăcat sport, și alergând pe ultima sută de metrii își făceau cruce. Uimirea îi cuprindea mai ales că el nu era chiar la vârsta când să poată asta. Erau mult mai tineri decât el care nu puteau alerga așa de rapid ca el, nu aveau tonusul lui.

Se așeză lângă ea ușor, pe pat, încălcându-și propria regulă de a scrie 1000 de cuvinte pe zi. Laptopul îl lăsă deschis, ca un fel de lumina de veghe, se simțea mai conectat în felul acesta. Avea să afle mai târziu că ea, Alexandra, avea să-i dăruiască o fetiță, blondă, semănând bunicii lui John.

Gândurile i se încurcară lui John, ideile i se împleticiră, nu mai știa unde era firul narativ, nu mai știa de George, personajul său principal din cea de-a treia nuvelă, și se gândea acum în mod ciudat, dacă nu cumva chiar el este, dacă nu este o chestie premonitoare, însă nu spuse asta Alexandrei pentru că l-ar fi considerat nebun, sau cel puțin așa credea el.

Gândul ăsta tot nu-i dădea pace. Mai fuseseră scrieri de genul acesta, premonitorii, o știa pentru că citise mult, și se confruntase cu multe situații în viață. Știa că uneori oamenii pot prevedea anumite situații.

Nu știa ce să facă acum. Era confuz. Nu-i mai ardea nici de făcut dragoste. Avea o energie încă neconsumată în el, vroia să facă ceva, să înceapă o activitate. S-a dus să-și aprindă o țigară, pe balcon, și o fumă până la jumătate, apoi o stinse. Era sătul de tutun.

S-a dus apoi până în bucătărie și și-a făcut un ceai. Avea un ceainic vechi. Pusese pe aragazul său electric să fiarbă apă și își pusese un plic de ceai într-o cană primită cadou. Era o cană primită cadou de la fosta sa concubină.

Ceaiul avu darul să-l mai liniștească. Se simți mai bine acum. Energia era încă în el neconsumată. Mâncase bine la prânz. După ce se schimbă într-o ținută sport, își sărută actuala concubină și se duse să alerge cei 6 Km pe care îi străbătea în fiecare seară, fie mergând, fie alergând. Era ca un fel de cardio pentru el.

Mișcarea îi pria. Putea să doarmă mai bine în urma mișcării. Putea chiar să facă dragoste mai bine pentru că mișcarea îi punea sângele în mișcare în zonele periferice. Se simți mai bine când ajunsese înapoi acasă, și-și făcuse o ciocolată caldă.

Mai luă pe lângă asta un baton de ciocolată, pe lângă ciocolata caldă pe care o băuse dintr-o sorbitură. Se simțea mai bine acum. Serotonina, hormonul plăcerii își făcuse efectul pe deplin. Și după ce fumase și o țigară se simțea ca în al noulea cer, mai ales văzând-o și pe ea goală pe jumătate în patul lui, dormind liniștită și satisfăcută.

Se schimbă în pijamale și se așeză lângă ea. Ea îl simți în somn, îl îmbrățișă, își puse capul pe pieptul lui și îl sărută involuntar, simțind nevoia instinctual. Îi era ca un fel de protector, ca un fel de tata. Îi simțea puterea, știa că doar el va putea să o protejeze de relele acestei lumi, de oamenii răi, și să-i clădească sau să înceapă să-i ofere un viitor.

Adormiră amândoi și ceea ce îi treziseră era soarele dimineții care străbătea fereastra de termopan, asta după ce el în prealabil înainte de culcare nu uitase să dea jaluzelele deoparte, tocmai ca dimineață să bată soarele în camera, când va răsări.

Primul care deschise ochii plin de mulțumire era el. Soarele blând îl mângâia pe creștet, îi mângâia fața și ochii, și trupul până la gât. Ea îl simți că se trezise și se mișcase. După ce se mișcase se trezi cu totul și ea. Zâmbi și își apropie fața de al lui. Își uniră obrajii apoi ea se duse să-și facă programul de dimineață.

El deschise radioul și auzi o știre care îi plăcu, apoi după ce mai ascultă ceva muzică ea îl chemă la cafea. El se conformă. Uită pachetul de țigări pe noptieră așa că s-a dus să-l ia de acolo. Îi văzu lenjeria ei, pe pat, și se excitase. Avea o erecție și se duse lângă ea zâmbind tâmp.

Se duseră amândoi pe pat și făcură dragoste pentru a calma situația, apoi își reluară cafelele după ce se șterseseră cu șervețele umede, lucru pe care ea avu grijă să i-l facă și lui, pentru că îl iubea.

Erau vreo două săptămâni de când lucra la nuvelă. După ce servi micul dejun împreună el s-a dus în biroul său și s-a așezat la masa de scris. Ca întotdeauna aproape înainte de a scrie, își aprinse o țigară, o fumă, apoi începu să scrie. Starea de bine pe care o simțea cu soarele mângâindu-i fața, cu ea prin-prejur, cu căldura din casă și cu micul dejun pregătit de ea se trasmitea și personajelor lui, și se cunoștea și în scris.

După ce își scrisese norma de 1000 de cuvinte luă repede o carte și începu să citească. În fiecare zi citea cam o oră sau două. Uneori chiar patru ore pe zi. Felul acesta de a fi al lui ca scriitor de nuvele și cititor în același timp îi făcea bine. Era mai cult, avea mai multe cunoștințe și îi menținea inspirația la cote înalte. Întotdeauna avea idei și niciodată nu rămăsese în pană de idei.

Se cufundă în citit în ziua aceea. Îl atrăgea subiectul în așa fel încât uită complet de ea, de faptul că trebuie să mănânce, și când se dezmetici mai bine era seară. Și cel mai important: lui nu-i era somn. Terminase de citit cartea toată.

Cartea era despre drogurile naziștilor, și ce droguri foloseau pe timpul celui de-al doilea Război Mondial. Se gândea că anfetamina care pe atunci era legală acum este o substanță interzisă și cât de repede se pot schimba lucrurile.

Ea îl chemă la masă. Acum era sâmbătă seara și el îi propusese ca după masa să iasă la cumpărături. Chiar când ieși din casă, pe ușă, avu un fel de revelație, știa tot despre George, personajul său din carte. Îl știa pe de-a rostul, îi cunoștea și alunițele, semnele de pe corp unde fusese rănit când era copil, știa ce șosete purta în fiecare zi, când și unde se schimbase. Chiar tot.

Avu institnctul să se întoarcă și să scrie cât mai mult din ce știe însă Alexandra îl opri, și îl sfătui să meargă unde se porniseră. Când ajunseseră cu mașina lui roșie la magazine în fața magazinului era un om care fuma, și era chiar George, așa i se păru lui. Acum îl vedea pe George în oameni.

Doamne, ciudați mai sunt scriitorii aceștia, se gândi ea. Îl iubea.

Când se întoarseră acasă erau frânți de oboseală. Nu mai doreau nimic, decât să se culce. Despachetară, puseră cumpărărturile în frigider, cele alterabile, nu prea vorbiră între ei, și apoi după ce se spălară pe picioare, se schimbară în pijamale, apoi se băgară în pat.

Ceea ce trăiseră ei fusese ca o lună de miere. Vreo trei zile trăiră așa, ca în povești. Făcură dragoste ca niciodată amândoi în aceste trei zile. Se simțeau al naibii de bine împreunați. Plăcerea era din partea ambilor și acest lucru îi ținea împreună.

Când avea să dispară această plăcere ori aveau să se despartă ori ar fi intervenit obișnuința între cei doi și ar fi rămas împreună din inerție și din greutatea cu care și-ar fi găsit alt suflet lângă ei. Nu mai erau la prima tinerețe. Erau la cea de-a doua tinerețe. Acest lucru nu-i împiedica însă să se iubească și să se respecte unul pe altul. Era mai pe scurt o perioadă de vis între ei.

Când se trezi dimineață Ionuț se trezi înspăimântat. Nu mai știa despre ceea ce i se revelase ieri, adică uită totul despre George, despre viața lui și lumea lui. Știa că-și propusese să nu uite ceea ce i se revelase despre personajul său și uitase.

Înspăimântat aproape se duse să-și facă o cafea. Când o băuse și-și aprinse o țigară scormonea prin memorie îndretându-și ochii în partea stângă. Cum căuta adânc găsi. Nu-i trebuise decât un singur lucru din ceea ce i se revelase ieri despre personajul nuvelei sale, un singur lucru și deja începea să-I revină în minte tot despre personajul principal.

Acum știa tot. Nu mai avu răbdare să termine țigara și cafeaua, luă scrumiera, le puse pe jos în camera birou, scruma la întâmplare, își deschise în grabă laptopul, și începu să scrie cu fervoare.

Scria tot ce-i venea în minte cu gândul să nu piardă nimic. Știa totul despre el, totul, inclusiv secvențele genetice, însă nu putea scrie tot ce știa pentru că ar fi avut de scris toată vița despre George, așa că scria doar cee ce i se părea lui mai demn de știut.

Se trezi și ea, îl găsi la birou prins în lucru. Lui nu-i mai păsa de nimic, nu vroia să mănânce, nu vroia să bea apă, cafea. Vroia doar să scrie. Și scria. Nu se mai opera din scris. Simți cum îl dor mâinle de stat aplecate peste tastatură. Subt taste se strânse sudoare de la degete. Îl dureau falangele mâinilor, dare el tot scria. Era nebun, intrase într-o psihoză.

Sau cel puțin era nebun în acea zi. Sau scria ca un apucat, ca un maniac, ca un nebun. Ea nu știa cum să-l oprească. Nu mai vroia mâncare și ea intrase la griji.

Când deodată un miros plăcut umplu camera. Era mirosul mâncării lui preferate, mirosul mâncării pe care mama lui pe cât timp trăia i-o pregătea cu drag. Ea îi știuse leacul, și-l ademeni cu mâncare. Brusc aproape lăsă laptopul, scrisul, și acum că intrase în modul în care știa totul, știa că mai avea și mâine o zi în care să scrie, așa că se duse să înfulece ceea ce ea pregătise.

Mânca cu o poftă fenomenală. Înșfăcă mâncare cu mâinile, nici măcar nu folosea cuțitul și furculița, o băgă în gură și mesteca ca un sălbatec. Bău apă. Avea burta plină. Nu vroia acum decât să doarmă. Era un animal. Se confuda cu un animal și îi plăcea.

Cum ea era la ciclu nu se culcă în pat cu el, aceasta fiind una dintre înțelegerile lor anterioare. El încă mai avea credința că nu este bine să doarmă în pat cu femeia când are ciclu.

După ce-și făcură obicieiurile de seară, spălatul pe dinți, patul, schimbatul în pijamale, rugăciunile și câteva întinderi ale mușchilor, după ce citiră amândoi câteva pagini din cărți diferite, s-au pus în pat și au dormit, nu înainte de a discuta ceea ce au de făcut a doua zi. El avea de citit cinci capitole dintr-o carte și de scris norma de cuvinte la nuvelă, și de răspuns la toate email-urile. Ea de gătit, curățenie, și de vizitat una dintre rude care locuia în apropiere.

Asta îi plăcu lui, deoarece avea mai mult timp de petrecut singur. Îi plăcea ca atunci când lucrează, adică mai ales când scrie și citește să fie singur, sau mă rog, doar el și laptopul.

Adormiră. Când se trezi dimineață devreme s-a dus să-și pregătească micul dejun și să-I pregătească și ei. Îi plăcea să-i facă mici surpize. O iubea. Îi pregătise niște ochiuri perfecte și apoi ceai. Când ea se trezi el s-a dus să-i servească micul dejun la pat.

 

CAP VII

O privea lung. Era, deși nu la prima tinerețe, cum nu se mai poate de frumoasă și cu un trup de zeiță greacă. Era goală iar pătura groasă îi acoperea trupul până la buric, lăsându-i acoperită partea intima la care el acum se gândea într-un fel nevinovat, artistic, pur, ca un copil.

După ce își făcură ambii treburile de dimineață el se retrăsese la masa de lucru iar ea se duse la manichiură.

Simțea un fel de tensiune în el. Ar fi vrut să spună tot despre George. Erau atât de minunate lucrurile pe care le știa despre personajul său principal încât ar fi vrut să împărtășească tuturor ce fel de om minunat era el, și ce lucruri frumoase înfăptuise. Era pentru prima oară, după mult timp, când începuse să creadă iar în frumos în frumusețea sufletească și trupească și în bine. Exista cu adevărat, da, frumusețea, curățenia, puritatea, toate existau, și se simțea bine știindu-le acolo, că ele există.

Un sentiment nobil îl cuprinse. Știa că toate acestea, toată starea de beatitudine poate exista pentru totdeauna. I se revelase asta. O și putea descrie în cuvinte, și chiar și-o notase: “e ca un câmp mare, unde e cald și bine, unde nu ai nevoie de nimic, doar trăiești și starea de bucurie e neîntreruptă”. Era ceea ce se numea rai și el putea descrie în cuvinte din ce I se revelase.

Nu știa cum poate ajunge acolo, știa că trebuie să fie un om bun. Intuia că poate ajunge acolo. Din punct de vedere al faptelor nu corespundea, era desfrânat, doar se împreunase mai devreme fără căsătorie religioasă, și asta nu-i dădea pace. Vroia neapărat ca după ce viața lui fizică se va fi terminat să ajungă în locul cu bucurie pentru totdeauna.

Nu scrisese nimic la masa de scris și se gândea la asta. Sună la un magazin online să comande o Biblie. Îl căuta pe Dumnezeu. Cum era nu chiar tânăr începuse să se gândească la moartea lui. Cândva trebuia să se întâmple. Și era o certitudine. Se va întâmpla. Cândva va muri. Și vroia cu tot dinadinsul să-i fie bine după.

Se mai liniști apoi din acea fervoare și începuse să scrie lent în continuare nuvela. Acum că știa tot nu prea avea chef de scris.

Se hotărâ să dezvăluie publicului doar o parte.

Nu merita lumea să știe tot. Vor crede? Mai ales că era considerat doar un scriitor nebun?

Oare scriind despre ceea ce i se revelase nu ar fi fost o pângărire a sentimentelor sale? Deseori se gândea mai mult la alții decât la el. Suferea deseori mai mult pentru necazul altora decât pentru al lui. Era un scriitor, cam toți scriitori fac la fel.

Nu se opri și scria în continuare să atingă norma de cuvinte pe care el însuși și-o impuse. Vedea asta ca pe ceva sacru. Trebuia să o facă, trebuia să scrie. Era meseria lui, din asta își câștiga pâinea, și mai mult decât atât, din asta își cumpărase o casă și strânse o avere frumușică. Nu publica doar cărți ci scria și pe diverse site-uri cam despre orice. Citea mult din diverse domenii și acest lucru îl ajuta mult. Și cum avea și o experință de viață bogată, se cunoștea în scrisul său. Lumii îi plăcea pur și simplu să-l citească. Îi plăcea să citească ceea ce el scrie.

Nu era iubit prea tare în societate, era admirat ca scriitor și respectat pentru ceea ce făcea. Unii îl arătau cu degetul, unii care nu-l cunoșteau. Scriitor…ce meserie și asta…pe semne că moare de foame.

Nu toți îl cunoșteau, el trăia confortabil și în ultima perioadă începuse să fie împlinit financiar. Muncise mult, atât înainte cât și după a se apuca serios de scris. Lucrase pe șantier, fusese taximetrist, fusese ospătar, se înrolase chiar și în armată pentru o perioadă. Tot cee ace îi plăcea însă mai mult și lucrul cu care se simțea cel mai împlinit era scrisul și cititul.

Își dăduse seama încă de mic copil de importanța cuvântului scris, de importanța de a ști cum să interpretezi un text, fie el și o notă la restaurant sau un articol de lege.

Avea putere acum. Un gând nostalgic îi veni ușor. Se gândea la fostele lui concubine. Auzise că nu o duce prea bine una dintre ele. Îi părea rău pentru ea. Știa că chiar dacă îi făcuse ceea ce făcuse, așa sunt oamenii, și în sinea ei, ea, fost lui, nu era un om rău.

În timp ce se gândea la toate acestea și scria. Era singurul om de pe pământ care se putea gândi la patru lucruri deodată și să și scrie în același timp. Avea o atenție distributive dezvoltată și era un om foarte atent. Când isprăvi se mai gândi la ea, la fosta lui concubină. Isprăvi și cu scrisul normei de o mie de cuvinte. Nu scria o mie exact, ci cu aproximație, cu o toleranță de plus minus douăzeci.

I se făcuse brusc foame și ea, noua lui iubită parcă îi citise gândul. Intră în casă cu o sacoșă plină cu niște covrigi aburind și cu ceva salată. Deși era anotimpul rece ea cumpărase niște verdețuri. Asta îl încântă. Cum John iubea ceaiul se duse să-și pregătească un ceai fierbinte în care mai apoi își puse un praf de la farmacie contra răcelii sale.

Îl sorbi repede așa cum îl învățase mama lui după care ieși pe balcon să fumeze o țigară. Îi era în continuare foame. Se simțea totuși bine după ceaiul fierbinte. Ea îl chemă la masa. Îi puse pe masa o salată de verdețuri, o cană cu apă, și un coș cu patru felii de pâine. Râdea în sinea lui de ce gospodină proastă e. Afișă un zâmbet ștrengăresc iar ea nu putu ghici la ce se gândi el. Chiar dacă nu era o gospodină bună performanțele ei sexuale compensau, și asta era tot ce dorea el de la o femeie.

Mâncă tot și mai ceru o porție pentru a-i satisfice ei orgoliul. Ea, mândră, îi mai puse o farfurie. Zâmbi iar ștrengărește și ea iar nu putu ghici la ce se gândea el și puse pe seama mâncării pe care ea o considera bună, îl considera un zâmbet de satisfacție.

Deși el era bărbat, și știa că femeile au o inteligență emoțională mai ridicată decât bărbații, ar fi trebuit să știe la ce se gândește el, însă el cumva, se deosebea de alți bărbați. El avea o inteligență emoțională crescută, și un simț ascuțit.

Supraviețuise războiulu doar. Cu câțiva ani în urmă fusese chemat să lupte în război, și neavând ce face, pentru că așa erau legile țării, mersese. Se întoarse de acolo viu și decorat, pentru că conduse o trupă de commando chiar în inima dușmanului, mergând tot înainte, și înfrângându-l hotărât.

Asta avu darul să-l demoralizeze pe dușmani, care erau mai mulți, și să-l facă să reconsidere forta armatei țării sale. Era un om călit John în cel mai deplin sens al cuvântului. Și un om trecut prin viață, ce știa multe, din practică și nu din cărți, cum știau alți scriitori.

 

CAP VIII

Cine e defapt John

John se trezi. Ce naiba? Se întrebă. Femeia lui îl chemă și i se păru că-l strigă George. Îl striga John dar suna ca și cum ar fi fost George, de parcă cele două nume erau aceleași. –Ce e cu mine aici? O întrebă pe ea? -Ai leșinat, spuse ea.

-Cum mă cheamă?

-John, spuse ea. Liniștește-te. Și îi dădu o băutură caldă, amară. -Bea asta, o să-ți fie mai bine. El o bău fără să se strâmbe.

-Am avut ca un fel de vis în timpul leșinului în care eram scriitor, și scriam o carte. Mă chema George, apoi scriam despre…mine…însumi???…și…

-Știu! Știu tot ce ai visat, știu totul. O să fie bine, acum liniștește-te, întinde-te pe fotoliu. Uite, dacă vrei ai țigările pe masa. Sunt lângă laptop.

John suferea de epilepsie, de ceva gen epilepsie combinată cu bipolar și schizo. O combinație între acestea. Își scrisese toate halucinațiile chiar halucinând. În criza sa el scrisese o nuvelă. O chestie ciudată pe care nimeni nu o mai făcuse dintre bolnavi până la el.

Un fel de semicriză. Scria mașinal, inconștient, în timp ce era în transă, apoi căzu jos și de oboseală leșinase. Soția sa în tot timpul acesta îi dădu pace să scrie. Știa că pentru el asta e vital.

Probabil era cea mai interesantă nuvelă, scrisă ca într-un fel de transă. Nimeni până la el nu făcuse asta.

Era totul cât se poate de real acum. John trăiește în Spania, pe undeva pe lângă Toledo, el e defapt personajul principal care a scris despre George și despre John scriitorul. John cel din realitate scrie ocazional. A publicat doar două cărți până acum, una de poezii și un roman prost conceput, cu un fir narativ prost, cusut cu ață alba.

Nu avusese success cu cărțile sale. Când îi venea cheful mai scria. Era o pasiune de a sa. Muncea în via sa, avea o vie întinsă lăsată moștenire de la părinții săi. Era pe linie dintr-o familie de rang. Unul din străbunicii săi fusese mâna dreapta a regelui.

Soția sa îl iubea mult. Îi plăceau ochii lui și chipul. Era la chip frumos. Avea trăsături feminine, și se asemăna cu personajul său la chip. Era bun la pat, mai bun decât toți bărbații pe care ea îi avusese înainte.

Avea însă problema aceasta de sănătate, epilepsia, moștenită de la mama sa, și ea fusese epileptică. Însă calitățile sale de om și scriitor compensau.

Îi făcu un ceai și îi dădu ceva să mănânce. Gata își spuse ea. Se va odihni de acum. L-a condus spre pat, era cald în camera lor, l-a pus în pat, îl înveli, și dormi 40 de ore fără întrerupere.

Când se trezi se trezi refăcut. Prima oară merse la toaletă. Se spălă pe față. După aceea merse în bucătărie și găsi pe masa micul dejun, chiar dacă era ora 11:30.

Luă ceaiul, luă gemul și pâine cu unt și mâncă cu poftă. Îi era foame. După ce își potoli foamea se duse iar în camera și nefăcânu-și griji de nimic se puse înapoi sub plapumă. Era cald și adormi iar.

Ea se strecură ușor lângă el. Dormiră amândoi. Și ea era obosită pentru că îl veghease. Se trezi întâi ea, dimineață, în jurul orei 5. Era o zi de weekend, de sărbătoare, nu trebuiau să lucreze nimic în ziua aceea.

În camera se mai răcise. Se dusese să aprindă focul cu lemne, întețise focul, făcu cald, era cald în camera și se puse înapoi lângă el.

Apoi adormi iar. Când ea se trezi mirosea a ceva frumos în camera. El îi pregătise micul dejun și o prăjitură care ei îi plăcea.

Se simți iubită. Acest lucru era singurul și cel mai important lucru pentru care rămăsese lângă el, cu toate că era bolnav, că uneori acvea crize, că uneori intra în transe, că uneori era insuportabil. Îl iubea pentru că se simțea bine lângă el. Se simțea iubită și în siguranță lângă el.

El era un bărbat puternic și fizic și psihic, în pofida bolii sale. Era intelligent, de o inteligență ascuțită, și cunoștințele lor îl respectau. Le inspira frică și în același timp era șarmant. Și pe drept vorbind îi ajuta pe toți care îi cereau ajutorul, chiar dacă nu avea nimic de câștigat din asta. Prin asta își câștigase respectul și autoritatea și fusese îndemnat, deși el nu vroia, să candideze la următoarele alegeri locale.

Un dintre prietenele ei îi sugerase, îl îndemnase și îl influnețase să facă asta pentru că era un om care simțea durerea celuilalt, simțea problemele și vroia ca toată lumea să fie fericită.

Acum ea mânca cu poftă prăjiturile. Erau mai delicioase ca nicidată, desertul ei preferat. Și la drept vorbind acesta mai adăugase câteva ingredient noi, și schimbase un pic rețeta, învățat de o bătrână. I se păreau așa de bune încât o destinse complet gustul lor și senzația pe care i-o lăsă pe limbă. Ar mai fi vrut dar nu mai erau. Se mulțumi cu atâtea și nu se spălă pe dinți pentru a nu pierde gustul.

Cum era dumică se îmbrăcară amândoi să meargă la plimbarea de duminică. Se îmbrăcară frumos, elegant. Se duseră într-un parc din Toledo. Deși acolo ei copilăriseră, și ar fi trebui să fie plictisiți de superbul peisaj acum îl vedeau ca prima oară. Inspirau și expirau mirosul orașului.

Tăceau și se simțeau bine. Nu se gândeau la nimic. Tot ceea ce făcuseră amândoi era ca să se plimbe și să tacă, fără ca tăcerea să creeze tensiune între ei. Nu simțeau nevoia să vorbească. Erau pe veci iubiți, se plăceau pe veci, și nu le mai trebui altceva. Aveau alte probleme individuale care să-i aducă cu picioarele pe pământ, să-i facă să simtă că trăiesc.

Între ei era pace.

Ce se va întâmpla cu manuscrisul? Ea se gândi, și intui că e valoros. El nu se gândi la publicare, îi ajungea doar că reușise să-l scrie, și îl ținea aproape de el, în birou și aproape de inima lui, ca pe un copil de care trebuie să aibă grijă, încă mic, și care nu trebuie expus prea mult.

Un prieten de-al lor îi sfătuise să-l publice la o anumită editură însă ei refuzaseră. Știau că sfaturile de cele mai multe ori vin din dorința omului de influența, de a fi influent. Și mai știa că sfaturile pot fi date în interese proprii. Așa că ei nu ascultau de sfaturi.

În schimb îl publicară pe internet pe o pagină proprie la un timp. Nu vroiau bani. Aveau via, aveau din ce trăi, cea mai întinsă și mai bună vie din toată Spania. El vroia ca să împărtășească acea bucurie tuturor celor care vor vrea să o citească.

Erau în camera lor acum și menajera le făcuse curat și aerisise dormitorul. Era călduț iar el îi făcu semn să se dezbrace.

Ea își dădu lenjeria jos și se crăcise, ascultând de poruncă, el luă un prezervativ, i-l întinse, ea îl desfăcu și i-l puse. Apoi începură să facă sex.

După ce terminară el ieși la o țigară. Ea stătea pe pat. După asta el îi zise: vreau un copil!

Ea stătea pregătită și nu scoase o vorbă. Mădularul i se întări, desi nu erau mai mult de 5 minute de când terminase, și o pătrunse. Ea gemea. Era pentru prima oară când el își introducea tot penisul în ea, iar asta îi provoca dureri, pentru că era lung.

Asta îl excitase mai tare, și de-acum începură să se fută, ca animalele, sălbatice. El terminase, și se aruncă lângă ea și adormi instant.

Peste două trei luni avea să afle că este gravidă. Avea o fetiță, sănătoasă. Avea să fie brunetă, să-i semene lui. Dar despre asta mai încolo.

CAP IX

El ieși după ce se trezi, la o plimbare pe o faleză. Acolo văzu din depărtare un cerșetor. Îi părea că este tatăl său. Era de fapt fostul lui inamic căruia-o furase pe ea.

Erau prieteni de mici. Acest inamic îi pusese multe piedici în multe afaceri personale. Numai cu asta se ocupase toată viața.

Deși pe față în trecut își vorbeau frumos, fostul lui rival în dragoste îl disprețuise permanent, îi băgase intrigi în așa fel încât să întoarcă multă lume împotriva lui. Prin influența pe care o avea îi făcuse mult rău, își epuizase toate armele, toată muniția. El, John, doar răbda.

Peste vreo câțiva ani inamicul avea să devină un om simplu, care trăia din mila oamenilor, și care îl mai puneau la muncă și îi dădeau de mâncare. Dormea pe unde apuca, se dregadase. Era ca un fel de pedeapsă divină.

De data asta însă John nu-l băgă în seamă, și el, cum era pierdut, nu-l remarcă, nu-l cunoștea de la acea distanță. Și oricum nu ar fi putut avea ce să-i spună pentru că știa prea bine ce făcuse, știau amândoi. Și acum știa că trebuie să-și tragă pedeapsa, Karma.

După ce trecuse de el merse până la un bancomat din apropiere și în drum găsi o floare, care desi era un trandafir, nu părea plantat intenționat de nimeni. Părea ca și cum ar fi răsărit acolo din întâmplare.

Era roșu. Un roșu aprins. El îl culesese și îl luă cu el cu gândul să il ofere primei femei care îi iese în cale.

Prima femeie care îi ieșise în cale era o femeie amărâtă, într două vârste, care nu se aranja, nu se machia, se vedea că fusese umilită și nu se maii prețuia pe sine.

Era îmbrăcată prost, însă el făcuse așa cum își propusese singur. Acea femeie luă trandafirul uimită. Apoi el trecu mai departe fără o vorbă, fără să aștepte mulțumesc, fără să i se mulțumească deoarece ea rămăsese cu gura căscată.

Peste o zi avea să mai treacă pe acolo și pe acea femeie avea să o mai vadă. Era aranjată acum, cu părul frumos pieptănat și vopsită, îmbrăcată bine, și strălucea. Acel simplu gest al său îi redăduse încrederea în oameni femeii și stima de sine.

Nu crezuse că putea fi al lui dar o făcuse să se simtă bine acel gest și îi dărui acea floare dezinteresat. Se simțea apreciată acum. Și îl iubea, dar nu ca pe bărbatul ei, ci ca pe un om.

Apoi el se duse acasă fără să povestească nimic ei. Știa că el știe ce face, nu se simțea amenințată în niciun fel de nicio femei deoarece legătura lor era prea strânsă, erau suflete pereche, care parcă de mult timp nu se întâlniseră și acum se hotărâseră în gând să nu se mai despartă, o hotărâre definitivă. Erau siguri unul pe altul în ceea ce privește asta.

Când ajunsese acasă îi ceruse ceai. El bea un ceai foarte special, care nu se găsea decât foarte greu, și niciodată la plafar sau în farmacii, doar la femei bătrâne, care nu se știa de unde îl aduc.

Era un ceai foarte scump, un singur fir din această plantă îl costa cât mesele pe o săptămână. Acel ceai îl bea dooar când simțea nevoia, și niciodată mai des de o data pe săptămână. În caz în care nu simțea nevoia să-i simtă gustul îl bea voit.

Și nu bea ai mult de o cană.

Nu îl bea cu zahăr. Totuși lui i se părea foarte bun la gust. Avea o cană special din care bea acel ceai, o cană care se asemăna cu cana din nuvela lui, cea de diamant.

Era joasă, ca un fel de cană din care beau cei din orient, doar că fusese făcută din lut, de un olar, care mai târziu avea să afle că a devenit celebru pentru arta olăritului. El cumpărase cana când el era un începător.

El, John, care era un artist în felul lui și iubea arta, știa că la inceputul carieriei lor artiștii pictează cel mai bine, și acele opera sunt cele mai de preț.

Dup ce bău acel ceai îl luă o senzație plăcută. Se simțea excelent, ca și cum nu ar fi avut nevoie de nimic. Nici de mâncare, nici de sex, de nimic, se simțea mulțumit, împlint, sau nici măcar atât. Era un ceai fără substanțe interzise, doar un ceai cu anumite calități.

Acum zăceau amândoi, în pat, beți de fericire, se îmbătau unul cu altul. Efectul ceaiului le trecuse și nu avusese decât darul să-I calmeze oarecum, de stresul cotidian.

Nu-și făceau nimic, și nici nu aveau de gând să-și facă, doar se priveau, se priveau de treizeci de minute în continuu. Nu se mai săturau de privit unul la altul. Uneori le mai fugea privirea spre srâncenele lor, spre nas, se cunoșteau încă o data, deși mai făcuseră asta, însă treba asta o făceau regulat, o data la câțiva ani, după ce fizionomia li se schimbau, la fel și privirile.

Însă privirile lor erau din ce în ce mai plăcute unul pentru altul, la fel ca măslinul vechi, din spate, pe măsură ce creștea. Aveau și o cultură de măslini, despre care am uitat să vă spun deoarece nu era mare, însă se ocupă o bunică de-a lor de ea.

Apoi după ce deciseseră ei că nu trebuie să se mai privească, de comun acord, se luară de mână se mângâiară pe mână, și plecară unul la toaletă iar celălalt afară pe balcon.

El își aprinse o țigară. Ea după ce se ușură plecă repede să gătească. Era una dintre cele mai harnice femei din lume și bunica lui, o învățase să gătească pentru el.

Se iubeau la nebunie, și se dușmăneau când aveau ei chef, certându-se, tachinându-se, împăcându-se și iubindu-se iar, cu patimă, sau doar sex, însă erau unul pentru altul. Erau suflete pereche.

El își aduse aminte de manuscris. Nu mai știa, pierduse șirul evenimenteleor. Comitetul și consiliul local de la primărie îl ținuse ocupat toată ziua, vreme de trei luni încheiate. Nu avusese timp mai pentru nimic și acum își făcuse timp, să se iubească cu ea.

Profita de clipa de răgaz să se îmbrățișeze, înainte ca mâncarea să se răcească. Deși știau că e doar formal înainte de masa, totuși păstrau acest obicei chiar de când erau la început, din prima cină la restaurant. Acolo, el îi trase scaunul să se așeze ea și făcu o mica glumiță, însă nu cea cu scaunul tras pentru a cădea, ci se făcuse că scapă guma de mestecat pe părul ei, spunând: vai guma!

Ea la început se speriase apoi râse cu poftă înețelegând din prima gluma, car nu era despre guma de mestecat ci despre alt gen de gumă.

Îi plăcu faptul că era direct. După ce ospătarul veni să le ia comanda, el comandă pentru amândoi.

Ea dorise doar ciocolată caldă, alba, și de mâncare cartofi prăjiți. El zâmbi. Ea era sinceră, nu că nu vroia să-l pună la cheltuială, dar asta avusese poftă atunci. El își comandă o supă de pui și de băut o apă.

Mâncară amândoi cu poftă. Și după aceea a fost poveste.

CAP X

El răsfoise prin manuscris. Nu prea avea răbdare și se pregătea să intre în încă o sesiune de lucru la primărie de data aceasta de șase luni. Avea de lucru mult și căpătase o funcție importantă. Muncea cot la cot cu lucrătorii, uneori chiar el dând tonul la lucru. Și din acest motiv era iubit de locuitorii orașului.

Acum mai dăduse două foi, privirea i se oprise pe o frază care i se păruse că sună ciudat, o șterse, și așa era prea lungă. Apoi salvase documentul și închise laptopul.

Când please să-și ia servieta și să meargă la lucru, uitase că trebuie să mai facă ceva, sau mai bine spus se prefăcuse că uitase pentru că ieșise din casă și se întoarse înapoi zâmbind, apoi își lipisele buzele de urechea dreaptă neșoptindu-i nimic. Asta îi dădu ei un fior.

Mereu o surprindea cu câte o schema dintr-acesta de-a lui, nouă, de dragoste.

După ce plecă se urcă în mașină și dus fusese. Uitase să-și ia apă cu el însă știa că la birou avea. Afară era cald, incredibil de cald, mașina avea aer condiționat, însă nu funcționa la parametrii optimi. Trasnpiră.

Când coborâse din mașină și se înfățișă în fața subordonaților era transpirat, Avea o cămașă verde, un verde asemenea frunzii de măslin. Se vedea că era transpirat și asta îi dădea un look plăcut.

Ei îl așteptau pironiți toți pe loc, în afară de unul care nu era atent. Era exacrt ora la care stabilise să se întâlnească.

Acum nu-i mai rămânea decât să împartă sarcinile și să se apuce de treabă. De obicei după ce împărțea sarcinile luă și el o unealtă în mână și muncea cot la cot cu muncitorii până seara dacă nu intervenea altceva, de exemplu treburi de birou.

Trasară sarcinile. Acum aveau de tras o conductă de gaz, spre o clădire nouă. El începuse să muncească fără să stea pe gânduri.

În scurtă vreme treaba era gata, ce-i drept cu sudoare.

Se opriră să mănânce toți. Își adusese aminte că nu luase apă și ceruse apă de la un coleg. Îi considera colegi, nu subordonații lui. Ei îl respectau. Pe el îl interesa să-i fie orașul frumos, și țara frumoasă. Ținea mult la țara lui, dar mai ales la locurile natale.

Muncise de mic. Îi plăcea să muncească. Avea munca în sânge. Știa tot ce trebuie de făcut. Nu dorise să devină șeful lor când i se propusese și acceptase în silă.

Nu-i plăcea să dea ordin, îi placea să muncească, însă când era nevoit dădea, și era direct, și oridinile i se îndeplineau imediat.

Acum că mai zăboviseră puțin după masa, se simțeau mai odihniți, mai ales că băuseră și apă și stătură un pic la umbra.

CAP XI

Avea destule pe cap. Destule probleme. Însă cu toate acestea, cineva îl veghea, din cer.

Și din când în când se gândea la ea, mai ales când vedea apă. Pentru el, ea era vitală la fel ca apa. Poate și din acest motiv făcea legătura asta. Oricum existau o chimie între ei.

Plecase la mașină și uită și de data aceasta să-și ia apă cu el, desi nu ar fi avut nevoie, însă din când în când simțea nevoia să-și ude măcar buzele.

Acum el era și mai traspirat și prima oară când intră în casă se uită la ceasul de pe perete apoi imediat intră în duș.

Făcu un duș rapid, după care nu mai luă hainele pe el ci mersese la ea, să o mângâie pe burtă, așa gol cum era. Ea suspină. Își făcea griji de cel mic, și că tatăl lor va fi ocupat cu muncaiar el nu știa cum să o liniștească.

Apoi luă o cană de apă și i-o întinse. Pruncul îi săltă în burtă.

Se bucurase și ea nespus, dar nu putea să o arate, ceva o reținea să-și arate bucuria.

El știa, dar tăcea. Apoi îi știuse leacul. Luă o floare pe care o găsise la muncă și i-o vârâ în buzunar. Ei îi trecu supărarea.

Acum îi pusese masa. El luă o haină pe el, și se dusese în bucătărie să mănânce.

Știa că dacă era gravidă nu mai avea voie să facă dragoste cu ea.

Acum stăteau amândoi întinși pe pat.

Ea pusese mâna pe o carte și continua să citească din ea. El adormi.

Când se trezi era ora două noapate. Se dusese la baie să bea apă. Omul acela era obsedat de apă. Apoi trase apa la baie desi nu urină, și nici ea. Asta avu darul să-l mai liniștească. Era ca și cum ar fi curs un râu. Era dorul de natură.

Își aprinse o țigară, și scoase pachetul afară din casă, promițându-și ca a doua zi să nu mai fumeze în casă, din cauza celui mic.

Se duse să ude o floare, pe care ea o ținea pe hol, lângă ușă. O udă, apoi se mai liniști. Avea să fie tata. Avea emoții.

Nu mai știa ce să facă cu cele ce scrise. Acum îl bătea gândul să caute o editură și să publice povestea cu George. Aceasta va fi implicat multă muncă.

Acum, știa că totul va fi bine. Își adusese aminte de bunica lui. Era ca o zână de frumoasă, chiar bătrână fiind și nu-i păsa de nimic.

Acum se culcă lângă ea, știa că bunica lui îl veghea din cer.

Pusese mâna sub cap, ambele împreunate, pe pernă, și adormi. Instictiv luă pumnul și-l așeză pregătit, în caz că îi atacă cineva soția însărcinată.

Când se trezi dimineață, ea încă dormea și soarele le bătea amândurora în față prin geamul străveziu.

Ea se ridică cu mâna la burtă, care încă nu era mare. După ce luară un mic dejun bogat în vitamine, se îmbrăcară și merseseră la treabă, era o zi de miercuri.

Astăzi el avea liber. Însă trebăluia prin grădină și prin vie. Își aranjă sculele iar ea țesea ceva, în atelierul mic, totuși mare pentru ea, însă care era moștenire de la bunica lui și i-l lăsase ei.

Ea studiase muzica, însă acum se apucă să țese. Prima țesătură ai ei fusese fenomenală, nici buncii ei care fusese șefa țesătoriei, nu-i veni să creadă și rămăsese îngrozită, în sensul bun. I se ridica părul pe mâini și I se făcuse părul măciucă când văzuse ce țesetură uimitoare putuse să iasă din mâinile ei.

Nu-și face planul cât să țese într-o zi. Țesea și se gândea la următoarea țesătură. Atât știa cât era în atelier. Copilul se mișcă un pic. Ea se uită la ceasul de la mână, și era vremea prânzului. Servitoare o aștepta cu mâncare ca și pe el.

Nici nu mai știau acum dacă să mănânce sau să nu. Se spălă pe mâini, și se duse la masa împreună cu el. După ce serviră masa, se așezaseră pe pat treizeci de minute, după care merseră fiecare la treburile sale fără niciun cuvânt.

S-a dus să-și țese pânzele mai departe, numai asta avea în cap atunci. Chiar și la masa se gândea la țesături.

Seara când termină lucrul el era deja acasă, odihnidu-se pe pat. Ea nu-i reproșă nimic știind că era o perioadă de refacere pentru el. Șaisprezece ani de zile muncise fără pauze și concedii, răspunzând la fiecare apel telefonic, la fiecare solicitare, la tot ce i se dădea să îndeplinească.

Ea consideră că el merita mai mult, și se simțea prost doar din cauza aceasta. Merita o pauză, merita pe deplin o pauză!!! Știa că el poate face față la orice, știa că rezistă, dar ei îi era ciudă că el merita, și nu se proceda corect, era sută la sută că nu se proceda corect cu el, că nu i se acordă pauze, concedii, și știa că se greșea.

El știa, dar continua să rabde.

Wagner asculta acum, când țesea. El asculta și el tot Wagner, dar niciunul nu știa că și el și ea asculatau aceeași muzică pentru că erau în camere diferite. Bunica lor când veni să-i verifice auzise și se rămăsese uimită ce legătură puternică s-a creat, între ei.

Însă nu le suflase o vorbă niciunuia nici altuia și nu le spusese că ei ascultă aceeași arie de Wagner în același timp, cu decalaj de doar unsprezece secunde. Aveau câte un magnetofon vechi, și el și ea, el în grădină departe, ea în țesătorie.

Nici nu știau când trecuse timpul. Îi mai rămânea doar să bea apă. Acum, se sfârși ziua de lucru, amândoi se simțeau obosiți și în joia următoare nu aveau decât să facă inaugurarea țesăturii ei și el a micii construcții pe care el o pregătise pentru viitorul lor copil.

Avea să afle mai târziu că defapt aveau fetiță și băiețel, erau gemeni, de sexe diferite.

Era bulversat. Nu-i mai trebuia nici măcar apă, dar trebuia să o bea. Ceva îl necăjea. Știa că că copilul va fi bine, dar suferea pentru țara sa. Pentru neamul său.

Și pentru oraș lupta, să-l vadă frumos curat. Să-l vadă ca nou. Să fie bun. Să fie cum trebuie, cum spun oamenii, și cum credea el că e bine.

Dar în primul rând îi păsa de el. Pentru că el trebuia să apere orașul și țara.

Mai departe avea să afle singur ce are de făcut. Avea un mentor, care îi murise. Uneori plângea într-ascuns pentru alții.

Știa că se va descurca. Pur și simplu asta era meseria lui, să conducă.

Dar, pentru că întotdeauna există un dar, avea și el nervii săi. Din acest motiv, îi plăcea să și-i calmeze bând apă.

Mai departe avea să-și scrie nuvela în continuare și să o publice. Refuzase premiul nobel pentru literature când îl luase pentru ca să arate că nu-i pasă de bani și faimă și chiar nu-i păsa.

Țara lui, va fi fost, cea mai frumoasă dintre toate dacă nu ar fi început războiul. Dar urma să fie distrusă într-un mare război.