Mesaj de 1 Decembrie

Este ziua națională a României. La mulți ani dragi români, oriunde v-ați afla! Încep prin a spune că mă doare tare.

Văd copii fără viitor, școli online, obligativitate posibilă pentru toată lumea la vaccin, facem parte din UE, lucru care nu are numai beneficii ci și îndatoriri. Datoria statului e tot mai mare. Nu mai suntem ai noștrii, nu ne mai aparținem.

Suntem dezbinați, mă trece un fior când spun asta, însă așa e. Avem diaspora, românii din afară contra românii care au rămas în țară, avem și mai grav pe cei care se împart în două. Din lipsă de bani, din lipsă de respect la ei în țară, din mentalități construite pe baze greșite.

Comunismul nu a murit și nu va muri cred că decât o dată cu democrația la un loc, o democrație mascată, care ascunde roșu.

Tinerii nu mai muncesc în marea lor majoritate. Cunosc munca ca pe un efort intens. Nu se mai întâmplă aceast lucru, sau foarte rar. Nu mai văd oameni transpirați, nu mai văd oameni epuizați. Vegetează majoritatea. Să te descurci, asta e important, se spune, însă…

Rar, pe ici pe colo, câte un pâlc de responsabilitate, în general tot la bătrâni sau tinerii de vârste înaintate, care mai știu ce înseamnă…greul.

Rar fete frumoase își mai cântă doinele și ne mai cântă cântecele populare. Rar flăcăi cu mândre mai dansează jocuri populare. În fond doar asta ne mai reprezintă. Ii-le tradiționale nu se mai vând. Limba e stâlcită cu americanisme. Companiile de deșeuri și care poluează cel mai mult România investesc 0.0000001 la sută în tricouri și pungi reciclate pentru a-și spăla imaginea, și o fac cu succes, prostind hipsteri fascinați de prosteala cu ecologismul. Oameni ce nu știu ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață să ai grijă de animale, să le dai de mâncare, să le faci curat le mănâncă branza și oule țăranilor și tot în ei aruncă cu pietre.

Trist, suntem groapa Europei. Ne calcă străinii și noi îi pupăm în fund, pentru că nu avem încotro deoarece le suntem datori cu bani. Mă trec fiori. Mă doare. Rabd. Uneori câte o lacrimă îmi scapă fără voia mea, neobservată, când mă gândesc la codru, la izvoare și la munți, și mă sperie că nu mai sunt ai noștrii.