…așa trist, ca tras de păr. Dezamăgit de tot. De familie de rude, de persoane de tot felul.

E idioțenie ce se întâmplă aici. Un teatru prost jucat cu actori a șaptea mână, care nu sunt aplaudați și nici măcar fluerați, că nu merită, că li s-ar acorda prea multă atenție dacă ar fi.

E un teatru nici măcar prost. Un teatru care nu provoacă nicio impresie.

Măcar de-ar fi monoton ai știi cum să-l simți. Te-ar calma dacă ar fi monoton. E ceva indescriptibil.

E o lume nebună, jegoasă și inexpresivă. Un teatru josnic. Idei proaste înconjurate de idei bune. Cum sunt mai multe proaste cad în capcana prostiei și nu sunt duse mai departe.

Luptă pentru orgoliu și fani. Când defapt doar cei care reprezintă reprezentând pe cine merită reprezentat își trag șnurul la pantofi, la ghete și se gândesc mai departe ce au de făcut.

O lume plină de bacterii umane care vor fi stârpite curând. Pentru că natura își spune cuvântul oricum.

Filosofia grea se recunoaște post-mortem zicea cineva odată. N-aș crede sau nu vreau să cred. Până și filosofii au nevoie de pâine și apă ca să scrie mai departe, să trăiască.

Nu e greu. Nu e nici măcar greu. E o stare. E ca și cum te-ai uita la un ecran de televizor comunist și nu ai vedea decât purecii aceia, dar cu câteva linii colorate, pentru a fi și mai frustrat că este un semnal, se emite undeva, dar tu nu-l prinzi.

E teroare în masă.

Castiga bani cu Daedalus