Mă dau la scris și mai scriu încă câteva rânduri. Deși mi-e sufletul bolnav, deși nu mai am cui îi spune păcatele mele, deși trăim într-o lume care în majoritate este ipocrită. Deși oameni de nimic fug după ce alții nu au.
Deși puștoaice care mai/mai ajung la maturitate aleargă după bani atrase de vreo vorbă de duh al vreunui prinț cu bani împrumutați. Parcă eu n-aș putea?
Îmi stă în fire să fiu un om bun de ceva vreme. La fel cum îmi stă în fire să aduc apă la moara proștilor. Când un om este prost tu trebuie să-i alimentezi prostia, altfel, devine mai deștept ca tine.
Când un puști sau o puștoaică de 16-17 ani cere pe un glas și un ton unui matur de 37 de ani să-i aduci haina, sau banii, sau plm, tu trebuie să-i aduci, pentru că altfel încalci legea firească a omului deștept care cedează primul.
Oameni ca ăștia niciodată nu o să fie bogați, nu o să devină, și mereu o să trăiască în umbra altora când o să fie mari. Pentru că pur și simplu nu-i duce capul.
Oameni ca mine sunt făcuți să reziste în condiții extreme care ar ucide mai pe oricine, sunt făcuți să rabde, să facă bani, și sunt făcuți să câștige, pe orice plan.
Comenteaza