Sunt relativ tânăr, am 38 de ani. Nu e prima tinerețe, nu am nici 18 ani, însă nici trecut nu mă consider. În fond, tinerețea e în sufletul omului. Și o poate păstra acolo până moare.

Bunicămea are 92 de ani, și nu mi s-a plâns încă până acum de nicio durere. Deși, cred că are sute. La vârsta asta omul în vârstă are reumatism, are cataractă, îl dor unele membre, organe, plus că îndură și lipsa de demnitate de a merge el singur la WC. Sau dacă merge se târâie, însă nu se plânge.

Mă doare și tac. Însă uneori, urlu, în suflet. Îmi lăcrimează ochii de dureri. Mai plâng câteodată sperând că nu mă vede nimeni. O fac dintr-un sentiment de milă față de tradiții, care s-au pierdut, față de nație.

Aș vrea să fim independenți.