Jucăriile mele de mic copil au fost Abecedarul și un caiet care avea pe spate tabla înmulțirii, a împărțirii, adunarea și scăderea. Așa că neavând ce face și neavând cu ce mă juca le-am găsit pe acestea bune.

Mai târziu în viață m-am lovit de realitatea cruntă în care mai puțin conta câte cunoștințe de matematică sau limba română ai. Ceea ce conta mai mult în calitate de elev era ce pile, relații, cunoștințe are măta și tactu. Câți bani are și al cui ești…cum se poate profita de tine.

Acest lucru aveam să o aflu prin clasa a V-a.

Până atunci doamna învățătoare ne-a protejat și m-a protejat împotriva acestor tâmpenii, acestor inepții și ilegalități, pe care le avem și astăzi.

Degeaba mă lăudam eu că taicămiu este electrician și repară mașini când eram întrebat ce lucrează tata pentru că mă izbeam mereu de același dezgust, aceeași privire critică, de parcă aveam păduchi sau ceva de genul.

Meseriile se zic că nu se aleg ci ele te aleg pe tine. Ce vină să fi avut eu că tata era electrician și nu inginer sau avocat, nu știu. Cert este că am căutat să-mi fac treaba de elev singur, fără sprijin de la colegi, părinți, frați sau alte persoane. Cu toate astea notele mele erau mici, nici nu știu de ce, pentru că eu învățam.

Ba știu, pentru că nu aveam pe nimeni sus-pus, așa că fiind un nimeni, un copil-nimeni nu aveam decât să fiu considerat banal.

Ceea ce m-a durut mult a fost faptul că mi li s-a zis într-o ședință cu părinții alor mei că eu sunt un elev mediocru. Ce a fost în sufletul lor? Ce vină aveam eu că tata nu are bani și mama se descurcă cum poate? Ce vină aveam eu că niciun profesor nu reușea să scoată din mine ce-i ma bun, nu îmi acorda atenție, nu mă stimula, iar când ridicam mâna sus agitat că știu pe dinafară…nu mi se acorda atenție?

Am trecut și peste asta. A fost o lecție de viață pentru mine să știu că nu contează câte știi ci pe cine cunoști și cine este tată-tu. Principiu care din păcate este valabil și astăzi pe oriunde mergi. Aaa…este a lui ăla, păi să-l lăsăm în pace, să-l ascultăm, să-i punem note mari. Căcat, și o ploșniță ar fi pocnit de una singură la asemenea rahaturi…eu însă cu mintea de copil consideram tot ca fiind un lucru normal.

Poate singura persoană de care îmi era drag era profa de limba și literatura română. Prinsesem drag de ea și prinsesem drag de materie. Citeam și făceam rezumate cu orele, cu zilele, într-o noapte mama speriindu-se că nu mă mai opresc din scris, că tot la rezumate lucrez, și oprindu-mă și forțându-mă să mă culc, că era trecut de zece.

De-asemenea și profele de limba franceză sau engleză erau printre cele care îmi plăceau cel mai mult.

Proful de mate, Hremiuc, Dumnezeu să-l odihnească în pace, că a făcut mulți oameni mari, folosea alte metode mai neortodoxe, metoda capacelor după ceafă sau înjurăturilor. Așa că stăteai smirnă în fața lui că nu era de glumit. Dar tot pe pile era și el, tot favorizator. Adică favoriza fii de preoți, fii de ingineri, fii sau ficele de…

Nu mi-a părut rău că am învățat chiar și așa. Firește că-mi doream și eu note bune, firește că-mi doream și eu note mari, firește că doreamși eu să-mi bucur părinții, ca orice copil. Ca orice elev în sinea lui. Mă izbeam însă de un zid impenetrabil. Însă eu mergeam înainte chiar și așa. Fără pile, pe cont propriu, bazându-mă doar pe capacitatea mea, neavând mamă care să aibă timp liber să se ocupe de mine. Mă întreb acum ce or mai fi făcând colegii a căror mame se ocupau de ei, i-a învățat și cum să se f***?

La mate printr-a 9-a mi se promisese un 10 dacă rezolv o problemă prin nu știu ce metodă. Am rezolvat-o și mi s-a pus nota 9, nu 10. Un zece poate m-ar fi propulsat în vreun club de mate sau pe la olimpiade schimbându-mi viitorul jegos. Nu s-a ținut de cuvânt jigodia și mi-a pus 9, un nouă cu dispreț, că-s prea prost. Credea probabil că alt fraier va ridica mâna, însă posibil că fraierul nu a vrut să se facă de rușine așa că m-am înfipt eu cu tupeu.

În 5 minute problema era gata rezolvată, atât de dumnezeiește mă temeam de Hremiuc ăla că învățam și coperțile.

N-a fost să fie, încă o dovadă că viața e nedreaptă cu cei drepți. Și atunci ce ne mai rămâne de făcut? Sau ce mi-a mai rămas de făcut? Să fiu și eu la fel  de jeg pentru a putea supraviețui, pentru a nu mă mânca ciorile și a face din voi sclavii mei, la fel cum și eu am fost al vostru. Nu m-ați ajutat nu vă ajut, nu m-ați rănit, nu vă rănesc!