E septembrie spre sfârșit. Frunzele cad și se aștern în suflet la mine.

Ca de mulți ani. Chiar și în perioadele de fericire erau pitite în inimă. O grămadă de frunze veștejite, putrezite, făcute una cu huma nearată din ceea ce noi oamenii numim suflet sau lipsa lui. Căci și lipsa lui…

Cum aș putea să mai simt durerea? Așa simt că sunt viu. Și mă rog lui Dumezeu să mă țină viu să văd cum se împlinesc cele profețite.

Nu mai vreau nimic și mă declar învins. Chiar și așa lupta se duce.

Mai simți nevoia de zâmbete. Mai simți nevoia să râzi în hohote când totul e prea serios, prea trist, prea supărat, ca într-un lagăr de concentrare nazist.

Când un suflet își trage fericirea din nefericirea altuia cum se numește? Aș vrea să-i dau un nume. Aș vrea să fiu supărat până la durere să-i văd pe ceilalți zâmbind.

Nimeni nu te învață cum să lupți. E un proces continuu. E supraviețuirea…sau moartea, sau ambele, sau nimic.

Azi mă simt trist…