Fotografia umanitara si calea catre suflet

Susan Sontag spunea in 2003 ca a privi de la distanta dezastrele face parte din chintesenta vietii moderne. Si adevarul este ca niciunul dintre noi nu o poate contrazice. Este suficient sa privesti o emisiune de stiri, sau lungul sir de postari de pe Facebook, ca sa iti dai seama cu surprindere cat de mult si de profund s-a inradacinat in viata noastra de zi cu zi „imaginea celui mai putin norocos” indiferent de forta care l-a aruncat in suferinta.

 

Batrani garboviti cersind pentru o bucata de paine, copii desculti si flamanzi, zambind naiv in fata unui morman de moloz pe care il numesc „acasa”, familii dezradacinate, oameni raniti, suflete care si-au pierdut speranta, zdrobiti de furia naturii sau a vietii. Subiecte emotionante, controversate sau pur si simplu dureroase. Unele ne lasa la fel de nepasatori ca cersetorul din coltul strazii pe care l-am vazut atat de des incat aproape ca nu-l mai observam. Altele ne fac inima sa  se stranga ghem si pleoapele sa se zbata des peste lacrimi abia stapanite. Si de multe ori diferenta sta doar in arta cu care este pusa in fata ochilor nostri, povestea.

Desi durerea si suferinta exista de cand lumea, fotografia umanitara s-a nascut cu adevarat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata ce atitudinea fata de boli si saracie a luat o turnura importanta de la acceptarea placida, la vointa de a schimba ceva. Pentru ca nu se poate numi fotografie umanitara, decat acea imagine creata ca marturie a hotararii de a actiona si a-i determina pe altii sa actioneze.

Sursa foto: Kelly Short

Dupa doua decenii, fotografia umanitara are astazi propria istorie si propriii ei profesionisti. Oameni ca Stephanie Sinclair, Jessica Dimmock, Luca Catalano Gonzaga, Andrew Mcconnell, Jeffrey Chapman, Mia Baker, Karl Grobl si multi altii. Unii folosesc titulatura de fotografi umanitari („humanitarian photographers”), altii au ramas la numele de fotojurnalisti. Majoritatea sunt insa de acord ca fotografia umanitara nu se invata la universtate si nu este un job pe care sa-l alegi de pe o lista. Este o arta care te alege pe tine si o cariera in care sufletul inseamna mai mult decat talentul de a gasi un cadru interesant.

Intr-o lume plina de imagini ideale si culori stridente, fotografia umanitara face eforturi pentru a aduce din nou valoarea realitatii la lumina. Prin povesti in care viata atarna adesea de un fir de speranta si de o mana intinsa in ajutor, imagini care ar trebui oricand sa ne puna pe ganduri, au cu adevarat efect doar atunci cand cadrele reusesc sa atraga atentia. Prin compozitie, prin culori sau lipsa lor, prin oameni si situatii. Surprinse pe un camp pustiu, in ruine proaspete sau intr-un colt de mahala, deseori in conditii dificile si intr-o siguranta discutabila, fotografiile umanitare lupta in fiecare zi cot la cot cu pozele de fashion si afisele publicitare pentru un loc in ochii privitorului.

Si daca crezi ca despartirile lungi de cei dragi si calatoriile interminabile in zone neprimitoare sunt cele mai mari provocari ale fotografului menit sa faca apel la umanitate, vei fi surprins. Pentru ca piatra de temelie in acest domeniu este echilibrul fin dintre emotiile pe care fotograful isi permite sa le simta si distantarea de care are nevoie pentru a nu-i tremura mana in fata povestii care pe noi ne emotioneaza pana la lacrimi, la sute de kilometri departare.

Scris de Ioana Spiridon

2018-01-01T16:52:48+00:0013 august 2017|Fotografie|

Lasă un commentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.