Fotografia umanitară și calea către suflet

Susan Sontag spunea in 2003 că a privi de la distanță dezastrele face parte din chintesența vieții moderne. Și adevărul este că niciunul dintre noi nu o poate contrazice. Este suficient să privești o emisiune de știri, sau lungul șir de postări de pe Facebook, ca să iți dai seama cu surprindere cât de mult și de profund s-a înrădăcinat în viața noastră de zi cu zi „imaginea celui mai putin norocos” indiferent de forța care l-a aruncat în suferință.

 

Bătrâni garboviți cerșind pentru o bucată de pâine, copii desculți și flămânzi, zâmbind naiv în fața unui morman de moloz pe care îl numesc „acasă”, familii dezrădacinate, oameni răniți, suflete care și-au pierdut speranța, zdrobiți de furia naturii sau a vieții. Subiecte emoționante, controversate sau pur și simplu dureroase. Unele ne lasă la fel de nepasători ca cerșetorul din colțul străzii pe care l-am văzut atât de des încat aproape că nu-l mai observăm. Altele ne fac inima să  se strângă ghem și pleoapele să se zbată des peste lacrimi abia stăpânite. Și de multe ori diferența stă doar în arta cu care este pusă în fața ochilor noștri, povestea.

Deși durerea și suferința există de când lumea, fotografia umanitară s-a născut cu adevarat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată ce atitudinea față de boli și sărăcie a luat o turnură importantă de la acceptarea placidă, la voința de a schimba ceva. Pentru că nu se poate numi fotografie umanitară, decât acea imagine creată ca marturie a hotărârii de a acționa și a-i determina pe alții să acționeze.

Sursa foto: Kelly Short

După două decenii, fotografia umanitară are astăzi propria istorie și propriii ei profesioniști. Oameni ca Stephanie Sinclair, Jessica Dimmock, Luca Catalano Gonzaga, Andrew Mcconnell, Jeffrey Chapman, Mia Baker, Karl Grobl și mulți alții. Unii folosesc titulatura de fotografi umanitari („humanitarian photographers”), alții au rămas la numele de fotojurnaliști. Majoritatea sunt însă de acord că fotografia umanitară nu se învață la universtate și nu este un job pe care să-l alegi de pe o listă. Este o artă care te alege pe tine și o carieră în care sufletul înseamnă mai mult decât talentul de a găsi un cadru interesant.

Într-o lume plină de imagini ideale și culori stridente, fotografia umanitară face eforturi pentru a aduce din nou valoarea realității la lumină. Prin povești în care viața atârnă adesea de un fir de speranță și de o mână întinsă în ajutor, imagini care ar trebui oricând să ne pună pe gânduri, au cu adevarat efect doar atunci când cadrele reușesc să atragă atenția. Prin compoziție, prin culori sau lipsa lor, prin oameni și situații. Surprinse pe un câmp pustiu, în ruine proaspete sau într-un colț de mahala, deseori în condiții dificile și într-o siguranță discutabilă, fotografiile umanitare luptă în fiecare zi cot la cot cu pozele de fashion și afișele publicitare pentru un loc în ochii privitorului.

Și dacă crezi că despărtirile lungi de cei dragi și călătoriile interminabile în zone neprimitoare sunt cele mai mari provocări ale fotografului menit să facă apel la umanitate, vei fi surprins. Pentru că piatra de temelie în acest domeniu este echilibrul fin dintre emoțiile pe care fotograful iși permite să le simtă și distanțarea de care are nevoie pentru a nu-i tremura mâna în fața poveștii care pe noi ne emoționează până la lacrimi, la sute de kilometri depărtare.

Scris de: Ioana Spiridon