„Fii mai hotărât…Luptătorule!”

Am fost trezit aseară cu câteva minute înainte de Înviere să merg la biserică. Nu am fost. E pentru prima oară când de Înviere dorm. M-am culcat pe la ora 8-9. M-am pus pe pat, am adormit. Și am adormit cu gândul că voi dormi de înviere.

De o bucată de vreme dorm în majoritatea nopților. Mai pierd uneori câte o noapte, lucrând la PC sau citind, însă majoritatea nopților le dorm. Și e mult mai bine așa. deși consider că dorm prea mult. Sunt cam nemulțumit de mine, ba sunt nemulțumit că dorm prea puțin, ba prea mult.

O chestie e faptul că sunt nehotărât cu jobul…să mi-l schimb? Să nu mi-l schimb…Să schimb ceva în viața mea, să nu schimb. Și nici nu știu dacă mai am puterea să o fac, adică mă îndoiesc de mine însumi, deși știu că totuși aș putea să fac schimbrări. Nu știu însă dacă ar fi bine.

Se vede că gândesc la modul abstract, și gândirea mea e una de tipul care tinde spre abstract, fără practicalitate uneori. La fel învățam și l școală la mate, nu știam pe atunci că toate problemele acelea complicate pot fi aplicate și în practică. Și la drept vorbind nici nu mi se spusese și nici nu mi se indusese dragostea de matematică. Cu toate acestea învățam și învățam bine, cu gândire abstractă.

Cineva, cu părul alb pe cap îmi spunea să fiu mai hotărât. Se pare că nici acum nu prea sunt. Mă resemnez că așa este zodia mea…Gemeni…cam nehotărâți din fire.

Astăzi este Paștile. Astăzi nu mai sunt la muncă. Astăzi sunt liber. Și tot astăzi văd cu ochiul minții prea multe variante a ceea ce aș putea să fac în continuare, poate doar din dorința de a schimba ceva în viața mea, când sunt prea mult îngrădit și prea mult ținut în același loc, exact la fel, fără posibilitatea și libertatea de a schimba fie și un lucru neînsemnat. Am doar restricții, nu am libertăți prea multe, sau mai deloc.

Nu am posibilitatea să evoluez, sau cel puțin trebuie să mă chinui să mi-o fac eu însumi, să lupt pentru a evolua pe mai multe planuri. Lupt…sună frumos, însă eu știu că lupta e grea, deoarece am mai luptat, și nu e o joacă. Poate la fel ca cei care luptă în Ucraina în momentul de față. Le vedem doar uniformele, însă nu știm câte șanțuri…aka…treanșeee au săpat, câte rude le-au murit, cât sânge au văzut, câtă epuizare fiuzică și psihică au trăit, câtă suferință au îndurat.

De ceva vreme tot îndur. Văzusem pe FB că dacă tot înduri trebuie să-ți fixezi un țel pentru care să o faci. Lupta poate fi interioară. Poate sunt într-o introspecție de prea mult timp. Poate ar trebui să ies din lumea mea. Însă aici e mai safe, în lumea mea. Fiecare are lumea sa, asta îmi spusese un coleg de muncă că scrie într-o carte veche de filosofie.

Poți trăi viața sau poți trăi pentru un țel. Îndur și muncesc, fără un scop prea clar. Merg tot înainte ca un nebun, fără să văd lumina de la capăt, știu că există însă și de-aia merg, la fel ca Don Quijote care lupta cu morile de vânt, un brav cavaler, însă eu nu am servant. Lupt pe cont propriu cu o posibilă boală, sau chiar două, cu tot ce-mi stă în cale, fără sprijin și doar cu bețe-n roate, pentru o speranță de lumină.

Mă gândesc însă că și alții au făcut-o înaintea mea. Știu doar că trebuie să merg mai departe, apreciat, disprețuit, îndurând pentru nimic, doar pentru speranța că va fi ceva la urmă, că nu se poate să îndur degeaba, chiar așa, cu perioade scurte de relaxare parțială, fără concedii. Însă cu siguranța că un lucru trebuie făcut până la capăt, chiar și lupta aceasta mea, că trebuie să o duc până la capăt.