Feluri de a fi ale oamenilor

Nu toată lumea este la fel și nu toată lumea poate fi cum vrem noi. Îmi este mai clară o imagine în ultima perioadă… lumea este mai bună, suntem mai buni unii cu alții. Este o chestie pe care dacă stai atent și privești la oamenii din jurul tău ai să o găsești.

Fie chiar și din complezență oamenii vrând nevrând sunt mai empatici, mai solidari, fie că sunt de aceeași națiune sau de națiuni diferite. Poate fi și greul prin care trecem. Poate și din cauza războaielor, a epidemiilor, poate și datorită netului. Ne putem întâlni oricând unii cu alții, chiar și de am fi la capătul lumii. Și atunci am căpătat noi toți un soi de fraternizare.

Este o chestie subtilă, un amănunt pe care puțini îl văd în comportamentul general uman. Cred că nu este doar o reflexie a ceea ce eu însumi sunt, pentru că în general tindem să vedem în oameni ceea ce suntem noi înșine. Nu. Este ceva real. Am observat treaba aceasta și ca voyeur, nu doar ca participant direct la întâlniri publice dintre oameni.

Ceea ce devine o lipsă însă este pierderea conștiinței comune. Suntem prezenți, așa e. Suntem prezenți, suntem acolo, însă prea prezenți, prea acolo, uitând de ce este în jur, de ce este la 100 de metri distanță de noi, de fratele de la mii de kilometri sau de vărul sau vara care este la muncă. Așa am numit-o eu, conștiință comună. Corect era conștiență comună. Pentru că nu mai suntem conștienți. Iertați-mi greșeala!

Că tot veni vorba de conștiința comună, se pare că o avem. Ne pasă. A început să ne pese. De celălat, de noi. Nu e prea târziu, niciodată nu e prea târziu. Scriu această postare ca pe un elogiu adus cuiva drag. Nu-i spun numele. Ne-am făcut prieteni ai durerii. Odinioară era despre confort. Acum nu mai e despre confort. Confortul înseamnă defapt moarte, în opinia mea.

La școală am învățat toții la psihologie că există trei tipuri de caractere, sangvin, coleric, flegmatic, și mai era unul…îmi scapă…Și bine-înțeles combinații dintre acestea. Cu ele te naști. Nu aș spune în opinia mea că chiar există acestea. Oamenii au umori diferite, și se comportă diferit în diferite locuri față de diferite persoane cu diferite atitudini.

În fața unei icoane majoritatea credincioșilor se comportă la fel. Cum ar veni…când ești lângă un om te comporți la fel, coleg de serviciu să zicem…însă când ajungi acasă la copii și nevastă intrii în altă transă, nu te mai comporți ca și cu clienții (dacă ești vânzător) sau colegii de serviciu, sau cel puțin nu ar trebui. Dacă ești polițist nu te vei comporta cu nevasta ca și cu delicvenții. Însă uneori poate o faci…defect profesional, se zice.

Este o lume a supraviețuirii defapt, o junglă. Scapă tu cum poți!

Am devenit cu toții un pic introspectivi. Privim mai mult înspre trecut și noi înșine, poate din cauza lentorii generale. Greșim făcând asta?…noi ca omenire, întreb doar…? În fond nu contează ce nație suntem, câți bani avem, cu toții avem auz, văz, miros, simț tactil, și pe toți ne doare dacă ne lovim cu ciocanul peste deget. Bine…poate unii sunt privați de un simț sau două, fie printr-un accident, fie din naștere. Unii însă sunt privați de chiar bunul simț.

Cândva credeam că pot schimba oamenii. Da, eu, credeam că-i pot schimba. În naivitatea-mi care mă caracterizează, încă mai cred. La fel ca Don Quijote care lupta cu morile, credea că face fapte mari, era un nobil cu un scop nobil. Era un erou, și culmea avea și cineva care să-l ajute, un servitor, Sanțio. Însă realitatea este că oamenii nu prea pot fi schimbați în rărunchii lor. Din complezență se mai schimbă temporar. Însă ei rămân la fel. Și acesta este farmecul diversității.

Am stat uneori să mă gândesc…oamenii sunt răi sau așa sunt formați ei răi?…Pentru că, copil fiind, cineva, fie părinții, fie societatea, te formează, și atunci unde le este vina, și de ce ar da vina sculptorul pe statuie că este urâtă când el însuși a sculptat-o?