E greu frate când durerea doare tare și nimeni nu îți e aproape. Părăsit de familie, părăsit de toți, neînțeles de nimeni, nu-ți mai rămâne decât o credință vagă în Dumnezeu. O singură credință mai nădăjduiește, în tine.

Când toți caută să te acuze pe nedrept, când legea este încălcată și se comit abuzuri de tot felul, vrei parcă să nu mai fii, și nu mai aștepți nimic altceva decât ziua în care vei muri, neîndrăznind să-ți faci rău sieți, pentru că, corpul e un templu, și niciodată nu știi ce va fi după.

Scriu aceste rânduri cu nădăjdea că cineva mă va auzi, nu mă plâng, lupt, și am să lupt pentru cel slab, până la moarte.

Mi se pun în cârcă fapte de care nu sunt responsabil, o să fie și mai bine îmi spun, sau așa e în “politică”.

Încearcă unii să mă facă, ei știu că nu pot. Ei știu prea bine că nu au cum și că ziua hotărâtoare este ziua nu când vor ei să mă ci când vrea cel de sus. Lupt și am să lupt pentru că sunt unul dintre cei mulți. Unul dintre luptători. Liniște? Nu mai știu cum arată și nu mai știu cum se simte, și nu-i mai cunosc mireasma. Cunosc în schimb mireasma amarului, și îi simt gustul dimineața când mă trezesc și seara când mă culc.

Îi simt apropierea. Nu mă plâng, doar te informez ca să știi ce aduce cu sine ceea ce eu am. Nu vrei să fii în pielea mea, crede-mă. Și poate de-asta și nici nu-i doresc nimănui să fie. Nebunie este la ușa următoare pe aceeași scară pentru mine. Nu vreau să-i bat la ușă. Pentru că știu că dacă îi bat o să-mi deschidă, nu că mi-ar fi frică de ea, pentru că ce e mai dulce decât să nu fii conștient de faptele tale, ce  mai dulce decât nebunia în care de nimic nu ești responsabil și totul este pus pe seama ei? Nu că mi-ar fi frică de ea, dar nu-mi stă în caracter.

Mai bine scriam un articol util pentru cineva. Însă ăsta mi-e util mie…

Dacă vrei să mai citești din viața mea și prin ce am trecut, și bune și rele, și amuzante, și triste AICI.