Dreptul la identitate și la sentimentul de apartenență

Urmând exemplul Poloniei și al Marii Britanii s-ar putea ca țara noastră să iasă și ea din UE. Probabil va fi ca un șir de domino care cade piesă după piesă. Adică ceva inevitabil și care vine de la sine. Nu cred că va fi o sforțare a lucrurilor. Și în fond așa și e bine. Nu ar trebui să o vedem ca o pierdere pentru că avem dreptul la identitate. Or în UE se urmărește depersonalizarea.

Scriam mai demult într-un articol precum că ceea ce ne-a unit și ceea ce ne unește pe noi este în primul rând graiul. Deși putem avea accente latine e totuși unică. Eminescu a știut să o dibuiască și de-aia a fost și rămâne o valoare enormă, pe care îl consider mai bun dintre toții poeții și scriitorii lumii. Un meseriaș. Sau poate doar sunt eu îndoctrinat și prea naționalist.

Djuvara a scris Istoria românilor povestită celor tineri. Nu istoria României. Asta pentru că înainte de a ne uni subt un teritoriu și subt o singură lege ne-a unit altceva…limba și obiceiurile. Și poate și același simțământ.

Ce se vrea cu UE nu se știe cu siguranță. Mai întâi am fost bucuroși că puteam circula peste graniță doar cu buletinul. Acum însă avem parte de alte nenorociri pe care trebuie să le suportăm ca membru UE.

În opinia mea vom ajunge inevitabil să ieșim din UE. Ceea ce este bine. Nu putem călca în picioare sângele înaintașilor care au luptat pentru țara asta pentru ca alții să profite. Există și un sentiment de apartenență aici. Poate asta contează cel mai mult.

Se prea poate să fi fost un pic formal în acest articol, însă uneori e nevoie și de așa ceva, uneori e nevoie și de uniformizare, și de a fi platonic.

Și încă două lucruri să nu uităm: că româncele noastre sunt cele mai frumoase și deștepte și că ne așteaptă bancnota EUR în loc de LEI în 2024.