Cum am trăit revoluția din Decembrie ’89

Eram doar un puști de cinci ani. Era iarnă și stăteam în căsuța noastră mică unde ne înghesuiam să ne fie cald. Însă atunci eram singur în casă. Părinții avuseseră încredere în mine să mă lase singur. Mătușa mea, Dumnezeu să o ierte era la o casă depărtare.

Mă uitam la un televizor cu ecran de sticlă care transmitea un singur post: TVR1. Televizorul era alb-negru. Adică imaginile erau ceva de genul cum vedem azi pe Discovery Chanel înregistrări vechi.

O imagine îmi apare, două personaje pe care le-am identificat imediat stăteau prăbușite la pământ, secerate de gloanțe. Erau Elena și Nicolae Ceaușescu. Merg imediat la mătușa mea și îi spun: Ceaușescu a murit! Cum să moară? întreabă mătușa. Vino și vezi! îi spun.

Nu mai știu de unde știam eu că acela era Ceaușescu. Adică nu mai știu în ce împrejurări l-am memorat. Probabil tot de la TV. Însă era cert…murise și el și soția lui. Nu înțelegeam ce înseamnă asta. Nu mă bucuram și nici întristat nu eram. Era doar o senzație de noutate.

Mai târziu, prin ’91, aveam să merg la școală în clasa I. Nu era pregătitoare pe atunci. Toată pregătirea se făcea la grădiniță. La grădiniță am învățat culorile și formele, și cam atât.

În clasa întâi nu aveam să mai port ceea ce se numea pe atunci cravată de pionier. Cam așa arăta:

La grădi erau mai mici și se prindeau cu nasture. Erau purtate de milioane de școlari, de milioane, în mod obligatoriu. Așa era uniforma și așa trebuiau să se înfățișezela școală. Ne comportam unii cu alții într-un mod distant, autist, și cu aer oficial. Până și în dormitoare noaptea când se făceau copii cred că ajungea izul PCR.

Se mergea la vot dar se vota doar PCR.

Mai târziu după căderea comunismului, noi românii, am început să primim cadouri, daruri de la străini. Țin minte o dată că ne-au adus câteva pungi de bomboane Haribo, ursuleți din ăia, și pixuri. Era clar. Nu mai eram ce fusesem.

Și pe la școală ni se aduceau pachete cu cadouri: haine, dulciuri, etc. Erau denumite ajutoare de la străini. Nu știam că asta avea să ne coste. Pentru câteva chestii noi și shiny aveam să dăm o țară peste mai mulți ani. Ne-au curtat străinii. Le-am dat apele (izvoarele de apă de la Dorna sunt cumpărate de austrieci), le-am dat minele (Roșia Montană), le-am dat păduri (transpoarte uriașe au plecat către export în loc să facem noi mobila), le-am dat uzine, vapoare, și aproape tot. Pentru ca în final să ne dăm pe noi înșine…muncim la ei. E drept că pe bani mulți, e drept că ne zâmbesc frumos, însă când se retrag în vizuina lor cu familia, cu soția și copii seara, cel mai probabil au o atitudine poate nu de dispreț, însă nici de apreciere față de țara și națiunea noastră.

Am zis în multe rânduri că mă doare. Mă doare să văd fetișcane prostite de Italieni care își bat joc mai apoi de ele. Mă doare să văd că țara este călcată de unii cetățeni ai altor țări cu aer de superioritate. Ceva de genul…v-am cucerit, de-acum ascultați de noi.

Și mă mai doare că suntem datori la UE sau unde mai suntem cu bani, mulți. Ce ne vor mai lua?

Decembrie ’89 este în mine, nu a murit. Trăiește acolo undeva încă într-un colț al sufletului, speriat.