Nu știu când parcă m-a apucat așa un dor de scris…

Azi e duminică. Ultima din luna noiembrie.

Stăteam și-mi beam cafeua deco în timp ce mă gândeam ce vremuri trăim. În drumul meu spre coșul de gunoi să-mi arunc paharul de carton de la cafeaua făcută la aparat, am dat cu capul de un acoperiș improvizat. Din azbest. Dacă știți ce e aia…dacă nu știți vă spun. E un material cu care se acopereau casele, folosite pentru acoperiș.

Eu, fiind proiectat probabil pentru munci ceva mai la înălțime (am 1.81 m înălțime) am ajuns cu partea stângă a capului în partea stângă a acoperișului. Într-un mod oarecum grăbit. Așa încât m-am ales cu o minusculă rană care aproape nu sângeră. Un strop poate.

Ei unde vreau să ajung…am constatat că mi-e frică să spun că m-am accidentat. Pe vremea mea era ceva grav dacă te accidentai…în mediul în care am trăit eu, dacă-ți rupeai un picior, măta ți-l rupea și pe al doilea. Că ai fost prost. Ei, poate exagerez puțin. Dar nu e prea departe de adevăr.

Erai prost și te loveai, erai pedepsit.

În vremurile în care trăim lumea “empatizează”. Sper că ați observat ghilimelele. Nimănui nu-i pasă defapt dar toată lumea se agită cu păreri de rău. Dacă are un gros și e cineva mai sifon prin zonă cu ochii pe el mai bagă și o bancnotă sau ce are. Dă de pomană, să vadă toată lumea cât de bun și nobil e.

Ori eu îți spun copilă/copile…lasă prostiile. Dacă ai de făcut un bine fă-l fără să te vadă prea multă lume. Dacă se poate nimeni. Și atunci o să te respect!

Ai cugetul curat. La fel ca apa de izvor de munte rece ca gheața în plină vară.

Și acum, pe final de articol, dacă ați ajuns până aici vreau să vă spun că în Bucovina a început să ningă frumos.