Ce mai trece și timpul ăsta. Păcat că e scurt. Păcat că viața este prea scurtă pentru ce vrem noi să facem. Unii dintre noi. În timp ce alții și-o iau din diverse motive, din nebunie sau din plictis.

Chin? Ce înseamnă chin? Ce înseamnă dur? Cineva îmi spunea odată că este prieten cu durerea în timp ce alții abia fac cunoștință cu ea. Oameni inconștienți? Cu siguranță găsești la tot pasul. Epatare? De n-ai spune. Mașini? Bășini? Fericire falsă din banii altora și izvorâtă din necazul altuia? Da! Asta e! O plăcere absurdă pentru mine. Pentru tine e perfect normală și e ca apa care curge la vale.

Și atunci parcă începi și tu. Văzând că toți se bucură când celuilalt îi este necaz te corupe și pe tine treaba. Te bucuri și tu într-un final. Nu ai ce face. Te adaptezi. Așa merg treburile. Ca în pușcărie. Dacă nu dai cu pumnul și nu te aperi iei. Nu erai așa. Lumea asta nu era așa. Era o lume în care dacă vedeai pe celălalt scârbit te scârbeai.

Acum lumea se bucură să te vadă așa. Și din asta își trage seva fericirii. Parcă mai uită de ale ei rușini și necazuri.

Necazuri tot omul are. Crezi că eu nu am? Crezi că el sau ea nu are? Au oamenii săracii necazuri. Dar parcă poți să scoți capul în lume supărat? Și atunci te bucuri. De orice. De faptul că vezi pe unul mai prost îmbrăcat și mai sărac ca tine…când defapt nu ar trebui să fie așa. Defapt suntem o turmă nebună de animale. Animale care se mănâncă unul pe altul. Dacă o turmă de lupi vânează în haită spre binele comun, o turmă de oameni se vânează unul pe celălalt.

Discernământ? De unde așa ceva. Ioc. Nem. Nada.

Nebunie. Răutate. Orgoliu. De cele mai multe ori prostesc și care nu duce la nimic bun.

Nu zic. E bine să ai orgoliu. Dar nu frenezia nebuniei care te calcă realmente…care calcă pe cei slabi în picioare. Când defapt ar avea nevoie de o mână întinsă, de un sprijin, de un gest.

Mi-e greață și scârbă tot-odată. Odinioară obișnuiam să distribui postările acestea pe profilul personal de Facebook. Până am primit mustrări de la rude. Cine sunt eu? Cine sunt eu de scriu așa? Ba despre aia ba despre cealaltă și le știu pe toate.

Nu știu. Nu știu nimic. Îmi place să cred asta. Dar chiar și neștiind spun ceea ce cred și ce simt.

Revin la orgoliu. Totul e bine și roz până nu mai ai ce face și te uiți și în ograda ta. Vezi atunci că e nașpa și la tine. Părea altfel. Nu te afecta. Dar acum parcă e prea mult timp și se împute. E rău.

Ce e bine defapt? Veselia? Da. Dar cumpătată.

Bunul simț? Da. Îl mai are cineva? Când și unii preoți și monahi își pierd harul…

Rușinea? Da. O mai are cineva? Ioc. P..a!

Mi-am pierdut-o până și eu.

Ce ne mai poate salva? Încotro se îndreaptă lumea, nebunia?

Nu ți-ar veni să crezi dacă ți-aș spune că sunt cu un pas pregătit să-l fac înainte de ceea ce tu crezi că e în trend. Totuși nu-l fac aproape niciodată pentru că vreau să văd și eu și sunt curios încotro se mai poate îndrepta jegul moral. E chiar distractiv. M-a luat și pe mine valul și am intrat în horă și joc. Mă amuză. E ca atunci când copilul tău înjură de la cinci ani, nu e bine, dar te amuză.

Știu că unii poate or să râdă de ce scriu. Unii poate doar or să zâmbească înțelegând oarecum în mare ceea ce vreau să transmit.

Această postare, în cazul în care nu ai înțeles până acum e despre faptul că nu-mi place ce văd în jur și mă plâng. Lumea nu era așa. Mai exista rușine, bun simț. Există și-acum pe-alocuri. Dar când și acestea or să înceapă să se piardă, când și credința o să înceapă să se piardă dar mai ales când și dragostea o să înceapă să se piardă (și nu mă refer aici la atunci când îți f..i târfa, nu la genul ăla de dragoste) ci dragostea de aproape deșteptule!

Când și valorile acestea or să înceapă să se piardă…s-a pierdut tot și nu suntem decât o mare de animale care rugumă răutate și se rod unul pe celălalt…