Nu știu ce mai face omul acesta. Îl văzusem la televizor într-o stare care nu părea una dintre cele mai fericite stări pe care un om le poate avea. Am citit Ușa interzisă, o carte scrisă de el la un momentdat și mi s-a părut bună, mai ales pentru că dădea câteva referințe demne de luat în seamă.

Este păcat pentru că nu ne mai respectăm valorile. Omul ăsta chiar știe carte și nimeni nu-l ia în seamă. A tradus atât de mult din atâtea limbi sau din germană parcă ceva, a stabilit relații cu scriitori cehi precum Kundera. Și ce facem cu el? Îl lăsăm așa ca și cum ar fi nimeni?

Omul ăsta e deștept de bubuie, e cult, are în cap mai multă cultură decât toată nenorocita aia de facultate de la București.

Și noi?

E păcat și e trist că unii nu mai apreciază. E păcat și e trist că ne contaminăm lipsa de respect față de ce este de respectat.

Nu-l cunosc personal deși mi-ar plăcea. Intuiesc că duce o luptă. Intuiesc că nu îi este bine din câte am văzut și mi-ar plăcea să-l știu fericit măcar pentru carte aia pe care i-am citit-o.

A trăit bine pe vremea lui, pe vremea comunismului? Nu mă interesează…Și alții au trăit bine și trăiesc și acum.

A învățat și sunt sigur că învață și acum. Pentru că un așa om, și în general oamenii de cultură învață permanent, suplimentar, pe lângă munca pe care o desfășoară. Pentru că așa sunt învățați: să învețe.

Probabil îl sapă cineva și are ceva probleme financiare. În majoritate de la asta cam pornește totul.

Însă cum să nu-i găsești sau să nu-și găsească o utilitate și o treabă importantă de făcut din care să iasă bani un asemenea om?

Pare că-l ridic în slăvi. Nu însă. La un momentdat chiar nu-mi era simpatic. Însă văzându-l în starea aia…

Și nu doar asta, nu aș vrea să mimez mila, pentru că ne place să ne fie milă pentru a nu fi noi cei puși în poziția de a o primi, mila fiind un sentiment umilitori pe care nu mulți sunt dispuși să-l primească. Și este oarecum vecină cu disprețul. Apoi ajunge undeva la o scăderea a imaginii de sine, o degradare.

Nu este un om de care trebuie să ne fie milă pentru că sunt sigur că este prea deștept pentru a nu se descurca.

Poate debitez doar tâmpenii. Nu l-am văzut de mult timp însă pe la TV decât poate în prejama alegerilor când era pus să susțină verbal vreun partid, vreo doctrină politică.

Ce face banul…ce face politica…Așa e viața până la urmă și trebuie să ne descurcăm cumva cu ea. Uneori te poate arunca în situații din care greu îți revii sau deloc pentru ca mai apoi să fie mai gata să te arunce în alta. Viața nu este neapărat roz. Iar după ce cortinele se trag rămâne acel zîmbet trist, acel zâmbet pe care îl ghicesc multora ca având-ul în case seara când se retrag de pe scenă, acel zâmbet amar, plin de regrete nerostite dar pe care-l poți vedea în ochi.

Nu știu ce mi-a venit să vorbesc despre omul ăsta, despre Liiceanu. Am un respect aparte față de tagama filosofilor. E greu să înveți, să parcurgi atâtea cărți și să distingi atâtea idei și lumi ale atâtor filosofi înaintași și să rămâi totuși cu mintea întreagă.

Unii nu fac din asta decât un mijloc în plus de a câștiga bani. Alții o fac de drag, alții din datorie, alții doar pentru pâine.

Prima carte de filo am citit-o pe la 18 ani. Era un manual. Găseam acolo idei abstracte, posibilități și lumi create în mintea sau în mințile umane în care puteam să mă retrag, fără a fi atins de nimic. Până la urmă orice om are lumea lui. Parcă Dercates spunea asta, sau altcineva, nu mai știu.

Bat câmpii poate spre seară, că-s și puțin obosit și nu-mi e deloc ușor nici mie să fac față stresului care intervine la un momentdat. E ceva normal, îl iau ca pe ceva normal și necesar de a mă ține sub presiune și cu motorul pornit. Îl am și o să-l am poate mult timp. La fel cum am buna dispoziție pe care o regăsesc în mine într-un colț nici eu nu știu unde.

Nu mă consider cineva, nu mă consider important. Și poate ar trebui totuși, pentru că sunt dintr-o familie bună, pentru că am o situație financiară bună, pentru că nu sunt una dintre cele mai urâte ființe de sex masculin, pentru că sunt sportiv. Ceva îmi spune totuși să nu-mi iau nasul la purtare, cum s-ar spune, poate bunul simț, poate creșterea și educația. În același timp ceva mă face să înțep de fiecare dată când sunt călcat pe coadă.

Pur și simplu așa mi-e firea și e de datoria celui cu care interacționez să mi-o ghicească. Dacă nu mi-o ghicește nu e vina mea, și nu mă interesează. La fel poate cum nu-i interesează pe alții prin ce am trecu, prin ce mai trec și ce o să devin. Pentru că toți suntem în devenire și transformare, permanent, măcar din punct de vedere biologic.

Sunt schimbător, suntem schimbător ca oameni și trecem prin cicluri ale vieți. Unele personaje din literatura medicală le-a dat nume de boală…tulburări de personalitate. Alții i-au scos și le-a oferit posibilitatea să se facă actori, acolo pot interpreta mai multe roluri fără riscul de a fi internați la 9.

Cartea lui Liiceanu dacă te interesează, Ușa interzisă, o poți comanda AICI pe Emag. O recomand cu căldură, pentru că o am în bibliotecă și am citit-o. Este o carte bună.

Știu că poate de mulți este blamat. Personal nu mă interesază opțiunile lui politice pe cine a susținut sau pe cine susține. Oamenii se aprind repede când vine vorba de politică. E o prostie. Personal mă interesează că acest om cunoaște limbi străine, cunoaște să traducă, știe meserie, știe și este exterem de bun la ceva și după cum văd eu este lăsat baltă.