Când empatia nu e bună

Sunt o persoană empatică până la cer și înapoi. De-aia vorbesc și cu cerșetori, cu alcoolici, și cu oameni politici, și cu oameni de vază și cu oameni gospodari și realizați. Diversitate socială…ce să spun.

Însă când emaptizezi cu un prost, și îi dai un par, el îți poate da în cap cu el. Și nu doar că poate ci chiar îți va da.

Un caz concret este cel al unei rude apropiate. Nu are săracul cu cine bârfi. Nu-mi stă în caracter să bârfesc și prefer să las asta în seama doamnelor considerânu-le mult mai calificate în acest domeniu.

Dar cu prostul empatizez și bârfesc și eu dându-i dreptate și căinându-l. Pentru ca mai apoi prostul, care este și sifon, să mă toarne la persoana despre care am bârfit. Și să înșire o grămadă, pentru ca prostul, să pară mai sus. Și chiar mi-a fost mai sus, pentru că eu am fost mai prost decât el, crezânu-l.

De-aia e bine uneori să ai și un pic de scepticism în tine. Pe care unii ar numi-o paranoia. Pe undeva sunt sinonime prin adâncurile filosofie și ale psihologiei, umane bineînțeles. Poate și animale?

Așa că este bine să ne adaptăm oarecum idioțeniei și prostiei și să coborâm acolo doar în caz de nevoi extreme. Zic. Că dacă empatizezi cu orice persoană rău intenționată, nenorocitul te înjunghie, metaforic vorbind, pe la spate. Și după aia îi mai pare bine și râde în sinea lui de se prăpădește.