Am obosit de când trag așa ca nebunul. Și la muncă și în toate sectoarele vieții. Poate e doar astenia de primăvară sau poate mă paște o depresie. Poate nu. Nu sunt genul și încerc să evit, să alung gânduri rele. O să fie bine îmi tot spun.

Astăzi a fost pentru prima oară când m-am gândit serios când o să ies la pensie, și am început să o aștept. Nu credeam să ajung la momentul ăsta.

Sunt obosit. Vreau să plec și nici eu nu știu prea bine unde. Vreau să schimb decorul și personajele. Simt că-mi va prinde bine. Izolarea asta nu face decât să mă deprime, să încerce să mă deprime. Că-mi revin imediat și nu alunec. Aș fi mort dacă aș aluneca în prăpastia deznădejdii. Singurele bucurii mai vin sporadic.

Înainte însă îmi spun. Așa cum sunt, cum mă vezi sau mă vei vedea. Înaintez. Pas cu pas. Pași mici și sigur către o cale lungă. Drumul e lung. Mă mai adap câteodată din bucuria dragostei, fie ea și iluzorie. Din zâmbetele fetelor frumoase care îmi zâmbesc. Și asta mă bucură.

Mă deprimă să văd aceeași atmosferă de căcat acasă. Acasă pentru mine e un loc în care doar îmi pun hainele și capul pe pernă. Acasă nu mai e locul acela pe care îl știam de odinioară, când mă aștepta cineva. Și cu toate astea merg înainte. Fără umbre de regret. Nu regret nimic. Știu că am făcut multe greșeli dar îmi dau dreptate, și le justific, altfel aș pica în deznădejde.

Știu să mă cunosc. Sunt prieten cu mine și durerea mi-e amic. Durerea sufletească mi-e chiar prieten bun. Ia mă mână să mai fac un pas înainte. Și încă unul, și apoi pășesc firesc. Știu. Mă cunosc ce-mi poate capul. Știu că uneori și de multe ori sunt paranoic. Ăsta mi-e felul. Corectez întotdeauna gândurile pe care mai înainte le identific ca fiind negative. Mă strădui să țin drumul drept.

Uneori ești fericit din nimic. Alteori ai toate motivele să fii fericit și totuși ești trist.

În ce constă fericirea? E o stare interioară. Se întreține. Nu poți fi tot timpul fericit.

Dacă omul are ce mânca, este hidratat, este odihinit, nu are griji, stres, sau chiar dacă are și le gestionează bine, e fercit. Uneori nefericirea derivă din procese chimice ale creierului. Trebuie înțelese. Când oamenii se cunosc mai bine pe ei înăși știu ce i-ar face fericiți. Știu ce să facă să iasă din stări. Eu alerg, îmi fac alergarea de seară de la nouă și mă bucur. Mă face fericit. Și pentru fericire trebuie să muncești. Trebuie să te antrenezi. E ceva ce se cultivă și se întreține.

Noroc cu sportul ăsta pe care îl practic. Alerg, eu cu mine, auzindu-mi pașii: stâng, stâng, stâng-drept-stângul…respir aer curat, îmi oxigenez creierul și plămânii și atunci serotonina îmi invadează creierul.

Sportul este o binefacere. Și dacă mai ai și un obiectiv de atins cu atât mai bine.

Nu costă nimic să zâmbești unui om. Și el îți va zâmbi în schimb, majoritatea o vor face. Fericirea este contagioasă. La genul meu de muncă, vânzător, în care interacționez cu sute și sute de oameni uneori pe zi. Încercând să le dau dreptate fiecăruia și să-i consider pe toți. Să le zâmbesc la toți sincer. Considerându-i pe toți speciali, în felul lor. În felul lui fiecare om e special. Nu știu ce m-aș fi făcut fără jobul ăsta. Fără oameni în jur. Întrebându-mă prețuri, dorind discount-uri, vânzând, cumpărând. E și asta o meserie. Ce de comerciant. Sunt vânzător la profilul de Fcebook, dar nu ca Iuda, cel care l-a trădat și vândut pe Iisus. Sunt negustor mai bine spus.

Încerc să încurajez pe cel slab și măcar cu o vorbă bună. Și face mult. Face mult să taci de multe ori.

Uneori și de multe ori a tăcea e începutul înțelepciuni ca și prevederea care e mama ei.

Azi am scris despre nimicuri. Poate sunt doar obosit, deshidratat și flămând. Și mă resimt. Nu mai pot fi ca la 18 ani. Am dublu acum.

Primăvara asta și astenia ei. O să treacă…